Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cu legea-n braţe şi babele lui Zorba la poartă de Horia Gârbea

Anul 2016 a început prost pentru revistele uniunilor de creatori (dintre care nouă ale USR), victimele unui abuz nemaiîntîlnit în cei 100-110 de ani de cînd aparuneledintreele. Intenţia declarată a ministrului Culturii de a nu aplica legea finanţării acestora le-a făcut să fie în pragul dispariţiei. Ulterior, la protestul energic şi legitim al conducerii USR şi al responsabililor acestor reviste, lucrurile au luat o turnură mai roz.

Ceea ce rămîne şi m-a întristat profund şi mă nelinişteşte în continuare este felul odios în care au primit vestea unii colegi, mulţi beneficiari, în timp, de publicări în aceste reviste, de comentarii la volumele lor şi, la urma urmei, de climatul de normalitate pe care existenţa acestor reviste şi a altora îl instituie.

În loc de reacţii de solidaritate faţă de redacţii/redactori, faţă de uniunile de creatori şi de condamnare a unei cenzuri fără precedent, prin încălcarea legii (Legea 136/2015), am găsit bucurie şi entuziasm că, „în sfîrşit” (citat de pe Facebook), acestea, România literară, „Viaţa Românească”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Orizont”, „Steaua”, „Helikon”, „Apostrof”, care-şi numără anii de apariţie neîntreruptă cu zecile sau cu suta, vor „crăpa”.

Trist, dar şi hazliu, în nota umorului negru, unii confraţi mi-au trimis mesaje pentru a se informa sigur şi de la sursă că „dispar revistele USR”. Ca să nu destupe şampania degeaba, probabil. Mă gîndesc: oare aveau în plan să treacă şi pe la sediile publicaţiilor, ca să vadă dacă nu e ceva de „moştenit”, după modelul babelor din Zorba Grecul care anticipează, în stol negru, decesul.

Într-un moment atît de greu pentru USR şi revistele literare, cel mai mult, mai mult decît deprimarea de a vedea ca şi împlinit un gest pe care nici comuniştii n-au îndrăznit să-l facă, lăsîndu-l pe seama urmaşilor lor „tehnocraţi”, m-au marcat reacţiile de satisfacţie sau de tăcere complice ale colegilor. Dintre ele, cea mai gravă este a PEN Club România, care este prin definiţie chemat să reacţioneze de partea creatorilor agresaţi şi abuzaţi de autorităţi.

Din păcate, în nenorocirea care a lovit revistele uniunilor de creatori (nu doar ale USR, cum s-a zis tendenţios), sarea pe rană şi bomboana pe colivă, una dintre ele, a fost tăcerea laşă şi oportunistă a PEN Club România. Nişte inşi care se dau drept campioni ai drepturilor omului asistau în tăcere sau cu satisfacţie, cine ştie, cum colegii lor rămîn pe drumuri şi cum ei înşişi – care au publicat din greu în aceste reviste, de unde li s-au şi tras indemnizaţiile de merit şi bruma de prestigiu – nu vor mai avea unde să îşi etaleze pretinsele excelenţe.

Trebuie să privim adevărul în faţă: colegi de lîngă noi pe care i-am tratat cu consideraţie, sînt nişte gemeni ai lui Iuda. Dacă e atins cu un lotus un poet din centrul african sau insulele polineziene, PEN România sare în sus, emite proteste şi semnează adeziuni faţă de cel năpăstuit. Dacă, printr-un abuz, colegi de Uniune şi scris sînt umiliţi ca niciodată în istorie şi se cenzurează fatal reviste cu apariţie neîntreruptă de 40-50-100-110 ani, conducerea PEN România se scufundă în tăcere satisfăcută. Ar trebui să afle toate centrele PEN ale lumii această ruşine fără egal de care se acoperă „filiala” românească. Atît de românească!

Fiecare îşi vede de destinul şi posteritatea lui. Eu doresc PEN România, al cărui membru mă gîndesc dacă pot să mai rămîn, succes în apărarea drepturilor scriitorilor discriminaţi din insulele Pacificului şi sper că nu-i va uita nici pe cei din Antartica, trebuie să fie unii. Iar cei de lîngă ei să crape cu legea-n braţe (Legea 136/2015) şi cu ministrul de gît. Trăiască solidaritatea şi prietenia între popoare, mai puţin – evident – cea cu propriul popor.

În timp ce unii îşi manifestau laşitatea prin tăcere, alţii, mai crînceni în ura lor faţă de confraţi şi de tot ce nu-i scris de ei înşişi, sărbătoreau pe Facebook victoria tehnocraţiei necrofage asupra culturii scrise, unică în istoria naţională de la fanarioţi pînă la ultimul domn nepămîntean al zilelor noastre. Le-am sugerat ca în viitor, să nu mai citească revistele USR, ci să se delecteze cu tabloide şi cu foile judeţene ale diverselor ligi şi asociaţii paraliterare care, precum buruiana rea, nu mor nici stropite cu gaz.

Chiar dacă pericolul a trecut, „semnalul”, cum se zice, rămîne. Să ştie fiecare dintre noi pe ce solidaritate poate conta. Cînd vom primi spre publicare un articol sau un grupaj de versuleţe, însoţit – de acea dată – de plecăciuni şi flatări insistente, e bine să ne amintim că, la primul norişor ce se va arăta pe cer, autorul va fugi, ba ne va fura şi umbrela, pentru orice eventualitate.

La momentul scrierii acestor rînduri nu ştiu dacă pericolul dispariţiei unor publicaţii esenţiale pentru cultura noastră a trecut şi, ca urmare, nici dacă ele, rîndurile, vor apărea. Cineva care se caţără la putere fără să-i pese de nimic nu poate fi creditat cu sentimente prea omeneşti. Cît despre creştinism – lui i se dă în cap în fiecare secundă în numele corectitudinii politice. Concluzia, scrisă ori nu, rămîne însă.

Umilirea extremă a intelectualităţii româneşti în comunism a fost posibilă prin asemenea laşităţi şi complicităţi. Umilirea continuă. Laşitatea continuă şi ea, dar creşte exponenţial. Pentru asemenea fapte, precum cele care ne-au marcat începutul de an, nimic nu va spăla obrazul făptaşilor şi nici pe cel al complicilor.

Niciun monument din piatră sau bronz, tîrnosit cu regrete eterne peste un deceniu sau un secol, nu va absolvi pe nimeni de vina de a nu scrie un cuvînt în sprijinul celor cărora era să li se pună căluş prin abuz şi samavolnicie.

Dumnezeu, cel incorect politic, dar drept în judecată, să vadă şi să hotărască dacă poate ierta.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara