Numărul curent: 49

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Cătălina, Hyperion, Cătălin de Ilie Constantin


Dintre "vocile" eminesciene din "Luceafărul", cea a Cătălinei a fost mult timp rău înţeleasă şi simplificată. Să privim cu ochii şi cu simţurile fetei ce se întâmplă în strofele 7-11. Ele par a nota "gesturile" lui Hyperion, treptata lui afundare în pasiune. Şi dacă este cu totul altceva? Nu cumva, poetul pune pe seama astrului trăirile erotic-narcisice ale unei fecioare ajunse în pragul erotismului adult? O părăsisem în strofa precedentă, în plină reverie, cu inima şi sufletul pe cale de a se "împle" de dorul Luceafărului. E important să înţelegem că, în mare, nu vom mai ieşi nici o clipă din fantasmele şi visele Cătălinei, până la apariţia terestrului Cătălin, în strofa 44!
În "Călin (file de poveste)", situaţia e asemănătoare. O fată de crai, închisă în tăinuitul său "ietac", unde nici un seducător nu ar putea ajunge (precum Danaë în turn, unde Zeus o va iubi sub forma unei ploi de aur), visează că un Zburător vine s-o răpească. Tabloul frumoasei adormite, "întinsă în crivat", sub lumina îmbelşugată a lunii, e cu migală dezvăluit: "Trupul alb în goliciunea, curăţia ei de fată"; "De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc"... Or, Zburătorul răzbeşte până la "ietac"; a doua zi, tânăra femeie se miră că în oglindă "ale ei buze se văd vinete şi supte"; el va reveni noapte de noapte, iubita trezindu-se şi reţinându-l - ca Psyché pe Eros.
Cătălina nu visează la vreun "zburător cu negre plete", ci la un partener cu desăvârşire de neatins, o fantasmă cerească de bărbat - Luceafărul. Din punct de vedere al maturităţii erotice, ea e mai puţin "gata" decât fata din "Călin" (căreia i s-ar potrivi şi senzualul vers al lui Leonid Dimov: "Pierdută-n somn şi-n mângâiere"...). Cătălina e trează, se duce la fereastră, e în reverie. Trăirea dorinţei rămâne castă. Fetei i se pare că astrul s-aprinde mai viu când o vede, că el o urmează "pas cu pas" o învăluie ca o mreajă de văpaie (imaginea are şi o indicaţie cenestezică: lumina lui o "aprinde" şi pe ea).
Întinzându-se "drept" - cu mişcările unei adolescente rigide (dar şi aidoma unei "gisante", deci unei moarte - sugestie ce deschide privirea spre lumea somniei eminesciene, bogată în morţi frumoşi "cu ochii vii"...), copila narcisică trăieşte senzaţia că astrul îi atinge mâinile pe piept şi-i închide genele. Deşi îşi ţine ochii închişi, un fel de extaz o încearcă sub revărsarea de lumină pe trup - e punctul de maxim contact erotic între ei. Eminescu se foloseşte de oglindă ca de o lupă ce transformă firul de raze al planetei într-un "luminiş" ce se revarsă pe trupul nubil; lupă, dar şi o nouă distanţă între cei doi.
Pe fata din "Călin" o vedem zâmbind în somn, în vreme ce Zburătorul se apropie de "crivat": "şi cu mâna sa el rumpe/ Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe". E vorba de o pânză de păianjen "străvezie ca o mreajă" - precum "mreaja de văpaie" din odaia Cătălinei. Surâsul e de încuviinţare şi de dăruire. În "Luceafărul", întâlnim un surâs asemănător - şi totuşi parcă "decalat" în spaţiu şi timp, căci prezenţa masculină imperioasă din "Călin" e, aici, o simplă obsesie luminoasă. Nu ştim dacă fata a redeschis ochii atunci când: "Ea îl privea cu un surâs/ El tremura-n oglindă". Privirea e poate cea a visului, unde Hyperion, tremurând în oglindă, o urma "adânc" pentru a i se prinde de suflet. În somn, Cătălina îi "vorbeşte", cea dintâi: "Iar ea vorbind cu el în somn,/ Oftând din greu suspină:/ - O, dulce-al vieţii mele domn,/ De ce nu vii tu? Vină!".
Aşa ar suspina şi ofta din greu o tânără fată frustrată, cu îndrăzneala acordată de starea onirică; versul ultim al strofei e un abandon al oricărei împotriviri la actul de seducţie - fata se oferă celui ce întârzie a-i fi alături, pronunţând un imperativ erotic, la prima vedere neîndoielnic: "Vină!" Dar Cătălina nu e luminoasa fată de crai trăindu-şi pasiunea cu toată fiinţa. Iar înaintea ei se află o absenţă masculină ce populează visul unei fecioare. Chiar în somn, lumina scrutată pe cer provoacă, poate, un elan erotic - dar mult mai probabil o aspiraţie religioasă (chiar dacă trecerea de la o strofă la alta, şi de la un sentiment la altul, ne tulbură):


Cobori în jos luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!


În formula de invocare, "cobori în jos" se explică perfect ca "descindere divină spre uman", fără realitate fizică. Într-un alt poem ("Din noaptea..."), Eminescu spune: "Să te înalţi în sus". Nici "cobori în jos", nici "să te înalţi în sus" nu sunt stângăcii, mişcările indicând doar direcţii: de coborâre, unui astru ce nu s-ar clinti de pe propria-i orbită; de urcare, unei iubite moarte, "dincolo de mormânt", de nu mamei... "Alunecând pe-o rază", Luceafărul are ceva dintr-un păianjen de lumină compactă ce s-ar deplasa de-a lungul propriilor fire arachneene: e o imagine a fragilităţii şi, dincolo de ea, a intangibilului şi a imaterialului; poate şi a primejdiei pentru starea mentală a copilei temerar lansate - până la limitele raţiunii - în aspiraţia spre înaltăparte...

Seria de reacţii ale astrului care, invocat, pâlpâie ("asculta tremurător") şi devine mai luminos ("se aprindea mai tare") - parcă pentru a semnaliza că a auzit chemarea -, apoi se aruncă în ocean, aduce aminte de leit-motivul basmelor populare unde un personaj se dă de trei ori peste cap şi se transformă în altceva. Hyperion plonjează în condiţia umană, prin două naşteri mistice succesive... Cât de tinerească şi fluidă e mişcarea "abia născutului" Hyperion când pătrunde în camera fetei: "Uşor el trece ca pe prag/ Pe marginea ferestrei"! Dar, în cele două versuri ce urmează, avem un prim contact cu domeniul morţii; mândrul tânăr "ţine-n mână un toiag/ Încununat cu trestii"... Zeul Hermes are, printre altele, atribuţia de a-i conduce solemn pe morţi spre Hades; caduceul său seamănă cu toiagul celui ce a luat aici forma umană. E un însemn de putere, o emblemă ce nu va mai fi prezentă la a doua apariţie. La capătul foarte viei iviri, luăm aşadar seama (odată cu fata în al cărei vis ne aflăm) că trupul de "tânăr voievod" este învelit cu un "vânăt giulgi". A doua oară giulgiul va fi negru - şi unul şi celălalt lăsând liberi umerii ("umerele goale"), apoi "marmoreele braţe". Pe bună dreptate, Ion Negoiţescu a vorbit despre androginia obsedantă a morţii în opera eminesciană. Sub formă de "înger", Hyperion are faţa "albă ca de ceară" - poetul spune "umbra feţei străvezii" -, cu "ochii vii/ ce scânteie-n afară". La a doua naştere, sub formă de demon (emblema puterii e o coroană), faţa e doar palidă, se poate distinge că "El vine trist şi gânditor". În schimb, ochii nu mai scânteie-n afară, ci: "Lucesc adânc himeric/ Ca două patimi fără saţ/ Şi pline de-ntuneric". Cele două identităţi succesive "se refuză" scrutării, în moduri diferite. Adâncul oniric îi revelează fetei că starea de "nemurire" a lui Hyperion este, în realitate (dar în CARE realitate?) o eternitate a morţii.(...)
Cătălina îşi trăieşte puternic starea onirică, cu închipuirile ei; în termeni moderni, am spune că ea reuşeşte să se servească de vis ca într-o auto-analiză. Fată "cu picioarele pe pământ", în fond, ea se tămăduieşte de "visul de luceferi" (cum îl desemnează, în treacăt, întreprinzătorul paj) tocmai implicându-se până la capăt acelui aievea oniric. Nu altfel va fi procedat Don Quijote, afruntându-şi lumea-vis în plină zi, vreme îndelungată... Însăşi feminitatea neştiutoare a Cătălinei dă naştere întruchipărilor aproape umane ale lui Hyperion. Cu cât ea îl plăsmuieşte mai frumos, cu atât adâncul propriei fiinţe ia cunoştinţă de ceea ce el este: un străin ("la vorbă şi la port") şi - în mod necesar - un mort...
Dacă fata din "Călin" are parte de un "zburător" bun (şi care este, din capul locului, un om), Cătălinei pare a-i fi fost hărăzit "zburătorul" rău al lui Heliade Rădulescu, chinuitorul rural al afectivităţii fetelor mari. Cu deosebire în "murgul serii", fata e bântuită de o non-prezenţă asupritoare:


Şi parc-aştept...pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa mi-e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!(...)


La acea oră, imediat după asfinţitul soarelui (ora luceafărului!), văzduhul pare saturat de prezenţa masculină; Heliade o spune genial: "Vibra al serei aer de tauri grea murmură". Treptat, lumea e cuprinsă de "braţele somniei", unde: "Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat". Poemul înaintaşului (publicat în 1844) precede "Luceafărul" cu patru decenii.
Faţă cu Cătălina (adică scrutat de inteligenţa acesteia din visul ca auto-analiză vindecătoare), discursul luceafărului este, de fiecare dată, construit pe două elemente. Mai întâi, cum a venit, la apelul ei ("ca să-ţi urmez chemarea" iar, a doua oară: "ca să te-ascult şi-acuma"). Apoi, rosteşte îndemnul de a-l urma ca mireasă. În prima parte a discursului, limbajul ceremonial are gravitatea mitului. Hyperion vorbeşte de "sfera" sa din care a venit "cu greu" - căci el soseşte şi dintr-o imagine ptolemaică, cu stelele şi planetele încrustate în sferele universului rotindu-se concentric. Naşterea de tip mistic ("m-am născut din ape") se face dintr-un tată (cerul, apoi soarele) şi dintr-o mamă (marea, apoi noaptea). Naşterea întâia este evocată în două strofe, cea de-a doua într-un singur catren.
Când trece la elementuel secund al discursului - cererea de a-i fi mireasă şi de a-l urma în afara lumii ei -, astrul devine sumar şi puţin convingător. Însuşi vocativul tandru sună plat: "odorul meu nespus"; odor e un cuvânt de origine sârbă, desemnând un obiect preţios de cult - el se adresează şi iubitei în mod oarecum automat şi demonetizat, ca mein Schatz ori mon tresor... Invitaţia gravă "lumea ta o lasă" e pronunţată ca într-o limbă abia învăţată sau prin intermediul unui aparat traducător, cu sublinierea greoaie a situaţiei: "Eu sunt luceafărul de sus/ Iar tu să-mi fii mireasă". Strofa e reluată în întregime la a doua descindere. Iar fericirea promisă are contururi vagi, abstracte: îngerul blond ar duce-o pe mireasă "colo-n palate de mărgean".
Fata de împărat nu are răgazul să comenteze perspectiva unei asemenea fericiri fără termen. Ceea ce are ea de spus, şi nu va întârzia s-o facă în două strofe lapidare, e de o covârşitoare importanţă. Folosindu-se de o comparaţie aparent curentă: "O, eşti frumos cum numa-n vis/ Un înger se arată", ea îşi aminteşte sieşi că un asemenea personaj nu poate aparţine lumii de toate zilele. Comparaţia conţine, deci, un avertisment trimis de Eu-l profund şi lucid ce se auto-analizează. Această veritabilă luare de conştiinţă explică francheţea brutală cu care fata îşi refuză pretendentul oniric. În şase versuri, ea îşi proclamă revenirea la viaţă - căci fusese în primejdie de rătăcire afectivă şi de evadare în lumi imaginare, fără întoarcere. Totul e decis: "Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată". Pentru că - spune ea, în aserţiuni la fel de dure pe cât i-a fost revelaţia:


Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.


În două texte, profesorul Cicerone Poghirc revine asupra prodigioasei culturi acumulate de Eminescu. Contra opiniei lui G. Călinescu - sceptic în privinţa accesului direct al poetului la texte sanskrite, el arată că există o influenţă directă în "Luceafărul" cu sursa în Kata-Upanishad I 20-28. Ideea fundamentală a incompatibilităţii destinelor între Hyperion şi Cătălina este apropiată de concepţia indiană, de origine vedică, a lui dharma: "Ciclurile cosmice sunt supuse unei legi generale şi eterne, sanâtana-dharma, de-asupra oricărei puteri şi de-asupra zeilor însişi.(...) Aplicată la fiinţele omeneşti, dharma capătă semnificaţia specifică de "drepturi" şi, mai ales, de un ansamblu de "obligaţii" omeneşti.(...) Nu există nimic mai dureros decât amestecul de dharmas, căci el ameninţă ordinea universală. (...) Instinctiv mai cuminte decât Hyperion, Cătălina îşi realizează fericirea prin propriul dharma, care îi permite să-l iubească pe Cătălin, pe câtă vreme Hyperion, admiţând să coboare pe pământ, calcă legea şi e conştient de asta: "Da, mă voi naşte din păcat/ Primind o altă lege" (am citat din Eminesciana, Paris, 1989). (...)
Trei zile mai târziu, pe cale de a adormi: "un dor de-al valurilor domn/ De inimă-o apucă" pe Cătălina (să observăm că el nu mai este "al nopţii mele domn", ci al suprafeţei oceanice...). Din invocaţie, ea pronunţă numai strofa a doua - unde îmi place să văd un conţinut auspicial, solicitarea unei ocrotiri cereşti. Ca viziune poetică, a doua descindere a luceafărului în somnul fetei este tot atât de ameţitoare ca plonjonul în ocean; de data asta, Hyperion îşi trăieşte naşterea mistică în chiar "locul lui menit din cer", cu o cosmică măreţie... Un astru se stinge "cu durere", iar cerul se roteşte în punctul dispariţiei lui; "rumene văpăi" umplu văzduhul şi "se-ntind pe lumea-ntreagă" - naşterea mistică pare că-l soarbe pe cititorul zguduit de viziune şi de desăvârşirea versurilor înspre centrul ei rotitor în spaţiu! "Scăldat în foc de soare", sub coroana arzătoare, Hyperion pare mult mai "concret" ca prima oară; în pofida giulgiului negru, el e de asemenea mai puţin mort în nemurirea lui... Astronomic vorbind, chipul său e o imagine cu sori şi nori galactici unde două stele de anti-materie - ochii - atrag în ele universul.
Toată grandoarea pe care Cătălina i-o dăruie în visul ei neasemuitului pretendent păleşte atunci când el îşi repetă invitaţia nupţială, cu "odorul meu nespus"; iar noua fericire eternă e promisă într-o strofă de romanţă - cu "în părul tău bălai". Şi, din nou, fata ce s-a tămăduit mental înfruntându-şi visele şi servindu-se de ele refuză să-i fie mireasă în numele incompatibilităţii fizice (de dharma, în fond). Exprimarea e iarăşi lapidară, dar incompatibilitatea nu mai e numită brutal ("Căci eu sunt vie, tu eşti mort"); cu feminitate, Cătălina "dă vina pe ea însăşi", prea fragilă în faţa lui:


- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.


Cătălina îl sfidează pe pretendentul oniric, vocea ei iese din ritual, uşor "certăreaţă" (primul catren spune, cu îndârjire: eu mă exprim cum pot, căci nu te pricep, oricât pari a vorbi pe înţeles), şi lansează ultimatimul aşteptat: ea îi cere să coboare pe pământ ca muritor (odată pentru totdeauna, căci schimbarea e ireversibilă: "fii muritor ca mine"). (...)

La strofa 43, marele poem se rupe în două: lumea astrului, din care poetul ne va reda demersuri metafizice şi înalte gândiri, va rămâne strict separată de lumea celor doi Cătălini şi "învăţarea" iubirii terestre. Până acum, prin fată şi visul ei, aveam un fel de intrare umană "în cer"; ce se întâmplă după ce puntea onirică a fost coborâtă? S-ar zice că Eminescu "se dezvăluie": da, el este Hyperion, şi iată ce trăieşte în lumea lui de sus. Îl cunoaştem în sufletul fetei, îl vom descoperi şi pe Eminescu-Cătălin - care nu este, în nici un caz, doar un plat seducător. Tot aici, ieşim din basm! Povestea pământeană de dragoste e din toate timpurile - şi mai ales din percepţia personală a poetului: în "Luceafărul", el îşi reia fondul liricii erotice, cu aerul ei de serbare naturală, gravă şi melancolică. Cât priveşte călătoria lui Hyperion spre Demiurg şi înaltul dialog, ele ţin nu de basm, ci de miturile cosmogonice. (În mit se află luceafărul şi de-a lungul celor trei strofe de încheiere, al căror conţinut amar avea să marcheze imaginea câtorva generaţii asupra întregului poem.)
Seducătorul din lumea reală, Cătălin, se iveşte în poem într-un mod puţin avantajos, prezentat de către poet în termeni ce par mai defavorabili decât sunt. Situaţia socială a lui Cătălin e mult mai puţin precară decât par a o sugera versurile, iar Eminescu cunoaşte prea multă istorie ca să fi vrut să-l coboare în ochii cititorului. Un paj (de la gr. paidion, prin it. paggio) nu era un terchea-berchea, ci un tânăr nobil, plasat la curtea regelui, a unui mare senior sau a unei mari dame, pentru a deprinde meseria armelor şi a face serviciul de onoare ("copil de casă/ ce împle cupele cu vin"). Nu oricine purta "pas cu pas/ A-mpărătesei rochii" - adică trena vestmântului de ceremonie! Atributul "viclean" este - pe de-o parte, un vechi tic literar: hardi, effronté comme un page; pe de altă parte, "viclean", la Eminescu, are o accepţiune simpatică: "Pajul Cupidon, vicleanul"; pe voinicul Călin, fata de crai îl vede, în intimitate: "doritor ca o femeie şi viclean ca un copil".
Că ar fi "băiat din flori" (expresia, slavă, "de pripas" spune acelaşi lucru) nu e un handicap social; sunt "flori de rang înalt", încă neoficiale dar notorii, precum cei doi fii ai Doamnei de Montespan pe care tatăl lor, Louis XIV, i-a şi recunoscut mai târziu ridicându-i la mari onoruri. Wilhelm Cuceritorul fusese, înainte de 1066, "Guillaume le Bâtard"! Cătălin avea de ce să fie "îndrăzneţ cu ochii", şi chiar s-o râvnească pe fata împăratului. Nicăieri în poem nu găsim vreo expresie despre mezalianţa eventuală. Copila nu va fi antrenată la "fuga" în lume de o pasiune ancilară, Cătălin nefiind un servitor; el va deveni, probabil, după escapadă, un soţ convenabil - dacă un alt mariaj, din necesităţi diplomatice şi dinastice, nu va pune capăt idilei.
Cătălina încearcă să-l alunge pe "mări Cătălin" (formulă de intimitate amicală, căci ei se cunosc de mult - fata o va şi spune: "Încă de mic/ Te cunoşteam pe tine"); s-ar zice chiar că-l ceartă: "Ia du-t' de-ţi vezi de treabă". Cu mult apropo, vicleanul paj devine aproape retoric: "Ce voi? Aş vrea să nu mai stai/ Pe gânduri totdeauna"; apoi glumeşte cu ea, ca între adolescenţi: "Să râzi mai bine şi să-mi dai/ O gură numai una". Cătălin a reuşit în încercarea de a şi-o apropia, cu atât mai mult dacă ea continuă vorba şi "se explică"! Ceea ce frumoasa va şi face, arătându-se "neînţelegătoare": "Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,/ Dă-mi pace, fugi departe" - cu brusca mărturisire: "O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte".
Cu un "savoir-faire" natural, Cătălin ignoră existenţa unui asemenea rival, el face pur şi simplu pe surdul; el răspunde la prima ei afirmaţie: "Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri". De-a lungul a cinci strofe, regăsim poezia gesturilor de dragoste eminesciene. E o minune în tot ceea ce face ingeniosul paj - care şi-a schimbat identitatea devenind Eu-l liric al poetului îndrăgostit! Dacă mi se îngăduie o asemenea aproximaţie, voi spune că, faţă cu o "metafiziciană-a-dorinţei-la-distanţă", Cătălin adoptă o postură de savant "mărginit": eu nu ştiu ce e amorul în sine, obiect de dezvoltări teoretice de la Platon, la trubaduri şi la "dolce stil nuovo", dar ţi-l pot arăta. E umilinţa omului ce lasă temporar de-o parte marile întrebări epistemologice pentru a examina obiectul de studiu: "Nu ştiu ce este, în absolut, acest lucru, dar iată cum este alcătuit şi cum funcţionează". Aşa a progresat ştiinţa, nu fără serioase riscuri... Pentru Cătălina, lumea în care revenise mental prin refuzurile onirice ale înaltăpartelui capătă căldură, farmec, mângâiere. Gesturile şi descrierea de mişcări tandre (cum se învaţă un dans) întemeiază, parcă în joacă, realitatea erotismului pământesc.(...)
Cătălina ne fericeşte cu graţioasa ei autodiminuare, nedreaptă şi în ce-o priveşte şi pentru bărbatul încă deghizat în paj întreprinzător. Mesajul esenţial trece cu atât mai uşor: nu numai că ei doi "s-ar potrivi", dar se şi potrivesc! Vorbind despre elanul ei spre corpul ceresc, ea-şi aminteşte ca de un "plâns de creştere". Fireşte, celui ce va fi iubitul ei nu e fără utilitate să i se dea o idee de grandoarea celui din cer, care o iubeşte atât ("Luceşte c-un amor nespus"). Chiar insistenţa asupra diferenţei de dharma, pe un ton solemn parcă recitat, subliniază depăşirea fascinaţiei: "În veci îl voi iubi şi-n veci/Va rămânea departe". O fată ce renunţă la un vis de iubire precedent se abandonează iubirii de acum (naturală, neîndoielnică, din lumea ei), chiar dacă pare a trăi o perplexitate sufletească de nedepăşit. A d'autres! ar putea ricana Cătălin, dar el e la vârsta surâsului, seducător şi sedus.
Răspunsul lui e admirabil prin siguranţa de sine; cu iscusinţă, el deplasează toată istoria printr-o "diversiune" - în fapt, un proiect concret de viaţă ce pune imediat capăt vechii aspiraţii feciorelnice: el îl expulzează pe Hyperion din atenţia Cătălinei pentru a începe propria lor uniune! Toate acestea, fără vorbe mari, persiflând-o cu tandreţe şi arătându-se "mai matur" decât copila care este încă, deci capabil s-o şi ocrotească. Cele două strofe au forţa lapidară a spuselor Cătălinei înseşi din refuzurile opuse pretendentului oniric - cu diferenţa că ea era negativă, iar pajul e pozitiv. Chiar din al doilea vers, el îşi lansează proiectul: "Hai ş-om fugi în lume!" Cum să nu opunem invitaţia vagă a luceafărului: "Lumea ta o lasă" (fetei revenindu-i să ia singură greul deciziei - şi pentru a merge unde?) acestei irezistibile chemări în lume, imediat posibilă? Ştii cine sunt şi cât de bine ne potrivim, hai să plecăm împreună e mult mai liniştitor şi cald decât ceremoniosul: "Eu sunt luceafărul de sus/ Iar tu să-mi fii mireasă".


Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.


Cătălin ar putea părea uşor suficient, pe câtă vreme el e rapid şi precis în reacţii. El a şi înţeles că ea va fi a lui, şi că tânguirile armonioase după luceafărul de neajuns nu conţin nici o ameninţare reală, de aceea se şi mulţumeşte cu o exclamaţie tandră şi eficace: "Tu eşti copilă, asta e...", trecând imediat la propunerea sa - adevărat antidot la nostalgia astrală, şi noua, acaparatoare orientare existenţială. "Aventura" în care o cheamă nu e o fugă zănatică, ci repetarea unor gesturi ancestrale ţinând de răpirea simbolică. Ei nu fug pentru a pieri, ci pentru a fi doar ei doi ca la început de lume, "uitaţi", existând doar unul pentru celălalt. Cum e vorba de o fugă şi reală şi tradiţională, vom fi cuminţi (deci nu uşurateci cu propriile vieţi), voioşi (în bucuria împărţită a iubirii) şi teferi (ieşind cu bine din toate încercările).
Putem chiar prevedea o întoarcere a fugarilor - dar Cătălin nu are a o pomeni, deocamdată. Versul ce spune, aparent, contrariul: "Vei pierde dorul de părinţi" nu impietează asupra explicaţiei generale. Fata îşi va pierde dorul filial ca toate tinerele neveste ce intră în viaţa matură a cuplului, trăind cu omul ei şi viitorii copii - mai aproape sau mai departe de casa părintească, dar separat, indiferent de frecventarea ulterioară. Inteligentul vorbitor pune înainte o "pierdere" cu totul naturală ("dorul de părinţi", adică şi dependenţa de ei), pentru a expedia celălalt "dor", supraterestru: "Vei pierde dorul de părinţi/ Şi visul de luceferi".



(fragment din eseul O lectură a "Luceafărului")