Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
CONSTANTIN FLONDOR - T r i p t i c de Dan Hăulică

I

Se difuza, ca o cochetărie atracţioasă, prin anii '70, se m instalase chiar drept capitol distinct la una din ediţiile vestitei Documenta de la Kassel, invenţia, M deloc modestă, care-şi spunea Mitologii subiective. Inevitabil menit să se anuleze, aidoma atâtor excrescenţe bombastice ale unei anume productivităţi de manifeste, nonsensul astfel trâmbiţat atunci, rămas fără acoperire, în vidul unui şubred enunţ terminologic, mi-a reapărut totuşi, prin contrast, pe ecranul memoriei, adus de o împrejurare altcum semnificativă. Căci un Colocviu benefic orientat înspre realităţi cuprinzătoare, cuviincios aţintit asupra dinamicii obiective care le animează, şi-a propus, la Putna ctitoriei ştefaniene, între 25 şi 28 august a.c., să dezbată loial dimensiunea de eficienţă proprie acestei concentrări de energie inepuizabilă, realizată la nivelul mitului: în formularea însăşi a titlului ales de noi, ceea ce se impunea atenţiei, în acest conclav, era tocmai Fertilitatea mitului.

Competenţele care-şi dădeau întâlnire cu un atare prilej, universitari cu un lung curriculum ştiinţific şi tineri cercetători încrucişând experienţe multiple - filologi impregnaţi de comparatism, dar şi specialişti ai antropologiei din perspectivă filosofică sau curioşi de mitografie, urmărită în cristalizările istoriei şi ale artei, ori chiar poeţi încercând în propria lor creaţie virtuţile impactului mitic, - proveneau din puncte variate ale geografiei noastre culturale: de la Bucureşti şi Iaşi, de la Cluj, Timişoara, Alba-Iulia, Constanţa, Suceava, Piatra-Neamţ, dar şi de la Cernăuţi, Bălţi şi Chişinău.

Aparatul explicativ şi reflexiunea teoretică n-au fost singurii stimuli ai emulaţiei noastre. Pe parcursul acestor zile de lucru, privirile ni se aşterneau de asemeni pe imagini cărora le simţeam fără efort conivenţa - film, fotografie, pictură intrau firesc în orizontul de aşteptare suscitat de tema dezbaterii. Pentru participanţi, de altminteri, se rostea, prin aceasta, şi un înţeles de legitimă gratitudine faţă de duhul locurilor şi de forţa proteguitoare a memoriei; căreia încercam să-i aducem omagiu, când gândurile noastre invocau exemplul Maicii Benedicta - doamna Profesor Zoe Dumitrescu-Buşulenga - pe calea ce inspiră acţiuni precum Colocviul însuşi, organizat de Fundaţia Credinţă şi Creaţie.

Prezenţă suprem tutelară, la Mănăstirea Putna, ne era geniul tumultos al tinereţii eminesciene, al ferventei lui investituri morale, cu ocazia sărbătoririi din 1871. Dacă mitul stăruie, structurant şi organic, în adâncimile operei, în setea ei de absolut, datoria noastră este să-i ascultăm respiraţia suverană. A şti să-i veghem perenitatea, în ciuda veleitarismelor care se agită inept, rămâne o valenţă pururea activă a sufletului românesc. Printre imaginile care ne însoţeau, în sala unde dialogam, la Putna, semnate de pictorul Constantin Flondor, una atingea interioritatea sumbră a devenirii noastre, pe treapta caricatural jalnică unde aniversarea poetului fusese împinsă de către dictatură, în ianuarie 1989. Şi inscripţia de pe tablou, în chiar ziua vicleimului oficial, rememora un întreg cutremur lăuntric, - o nebuloasă de întuneric, pe care citeai, dur scrijelată, trimiterea la Eminescu: „plânsu-mi-s'a" - aleanul românesc ajuns insuportabil suspin al elementelor.

Talentul lui Flondor nu e acela al unui justiţiar pornit să pedepsească aprig. Însă resursele sale, desenul, oricât de palid schiţat, zvâcnind ca un lasou în stare de implacabile salturi gestuale, tensiunea de arc întins, sub liniştea aparentă, cum bine i-o detecta un confrate, Mihai Sîrbulescu, toate conduceau la o priză directă asupra unui real ce ne angajează şi cuprinde. De la o fotografie făcută de părintele său la Putna, la hramul din 1943, iată laboratorul secret al artistului desfăşurând sărbătoreşte, cu un soi de redemptoare vibraţie, o amplă pictură ce se orânduieşte în piesele unui itinerar de întoarceri, care vindecă pentru că asumă. Alături de noi, pe zidurile sălii de şedinţă, trecută apoi, în mai amplă selecţie, pe simezele Muzeului din Suceava, ofranda acestei regăsiri închipuie o parafă de nesubstituit la autobiografia pictorului. Ştiam despre Constantin Flondor - numele o spune clar - că se rataşează unei familii cu un rol fundator în istoria Bucovinei moderne. Dar el ne poartă şi pe noi, prin fapta sa artistică, înspre locuri străvechi, marcate de mari vocaţii şi împliniri. Cum oare am uita, sub acest semn, mărturia pe care o înscria cândva un poet obişnuit să interpeleze răspicat civilizaţiile? „Un chef-d'oeuvre est de l'hospitalité", exclama încrezător Victor Hugo; „j'y entre chapeau bas".
II

Artist capabil să-şi conducă ordonat şi rodnic explorarea, sub semnul calm al reflexiunii, Constantin Flondor pune în acest exerciţiu de claritate altceva decît un narcisism impenitent. Repudiază tot ce ar însemna cultură vulnerabilă a subiectivităţii, egolatrie complezentă. Zvelt, longilin rasat, ca înfăţişare oferită privirilor, e, totuşi, mai degrabă imun la amăgirile pe care le poate prilejui practica de a se zugrăvi pe sine. Parcă amintindu-şi de Plotin, sublimul filosof, care nu se lăsa nicicum portretizat, prietenul nostru îşi păzeşte, şi el, printr-un soi de gardă geloasă, accesul la centrul intim al sufletului.

Astfel înţeleasă discreţia, ca un nume modest pentru altitudinea spirituală, pictorul îşi suspendă însă vigilenţa, îşi acceptă o neaşteptată deschidere, cînd simte ecoul unor tainice chemări, cînd îi apare în preajmă, să-l atingă mîntuitor, orizontul copilăriei.

Desigur, nu e vorba despre versantul abolit al unei inocenţe exclusive, căci lumina care vine dintr-acolo n-a scăpat de sfîşierile istoriei. Ca în prima capodoperă a lui Tarkovski, filmul unde, imens tandră, copilăria se încarcă de o povară cruntă, devenită destin, întoarcerile, la Constantin Flondor, se aştern după cadenţa obiectivă a melancoliilor care nu iartă. Regăsiri dureroase, conacul distrus al familiei, dinspre Hotin, cu ambianţa lui reiterat disponibilă, în fotografii ai spune cehoviene, un Cernăuţi din a cărui plămadă, complexă, desprinderea, prin refugiu năprasnic, desfăcea, neconsolat, fîşii de acută experienţă umană, — nici o mirare dacă această materie, demnă de condeie prestigioase, pătrunzător intuită de un Gregor von Rezzori, vibrează, în evocarea lui Flondor, de răsunetul unor ecouri încă mai depărtate, vălureşte, peste străzi şi întinderi panoramice, limbile unei picturalităţi ce nu se teme, densă şi straniu luminoasă, de analogii muzeale, de spectrul unui Toledo livid, străjuindu-ne dinspre El Greco.

Deloc trufaş, gestul prin care pictorul nostru îşi asumă rememorarea nu vrea să tivească în slavă barochizantă episoadele revolute, nu ţine ca istoria să atîrne peste ele, ameninţător postişă, ca pînza unui decor umflată de furtuni expansive. Dincolo de pathos, în sobrietatea unui înăuntru răspunzînd înăbuşit sfîrtecărilor nemiloase, pămîntul către care se întoarce acum pictorul este acela care, la Putna, a dat un semnal de seism irepresibil, în noaptea uciderii mişelnice a lui Grigore Ghica Voievod şi a urgiei abătute asupra Bucovinei.

Receptacul misterios al încercărilor inicve, locurile actualizînd deopotrivă pregnanţa unei legitime reparaţii istorice nu se cantonează în dichotomii pauperizante. Ceea ce arată inteligent C. Flondor, - înţelesurile vast legendare pot dărui impuls şi har tehnicilor moderne. Fotografie, film, ca şi desen şi pictură, - peste distincţii de instrumentar artizanal -, se împărtăşesc din aceeaşi emulaţie, care ţinteşte viitorul chiar şi atunci cînd pare a invoca o regresiune.

Dacă la Nürnberg, la Bienala Constructivistă din 1969, C. Flondor a uimit prin supleţea demersului intelectual, atare achiziţii conceptuale i-au intrat în ciclul intrinsec al unui metabolism creator apt să integreze amplu contrariile. Investindu-se, încă din 1985, printre fondatorii grupării Prolog şi ilustrînd atracţia miracolelor simple, de felul florii de măr, el nu le izolează într-o poetică franciscan ingenuă, pe care s-o opună sintezelor elaborate. Intr-o discuţie între membrii grupului, figurînd în paginile volumului Studiu 3, îngrijit chiar de Flondor, el nu se sfiieşte să facă din Prolog nu o aventură cronologic limitată, ci o categorie epistemologic activă, de-a lungul istoriei artei. Despre impresionişti şi curajul prospeţimii care le-a fost propriu, despre fabuloase studii după natura vegetală, ale lui Mondrian şi Leonardo, el se rosteşte astfel, cu o revendicativă solidaritate: „Şi ei sunt Prolog". Cînd Tarkovski, la care Flondor s-a referit proiectîndu-şi pelicula despre Bucovina, a trecut de la himericul mai disparat din Nostalghia la ultima întruchipare a creativităţii sale, aceea testamentar expusă în Jertfa - ofrandă în absolut, peste categorii stilistice şi peste însăşi convenţia constitutivă a filmului -, aluziile plastice tresărind acolo duceau spre marile visări universaliste, spre Piero della Francesca şi Leonardo.

In actul de a se înrădăcina din nou, cu gratitudine, în legănarea de peisaj, ferice vegheată de obcinele Bucovinei, compatriotul nostru a coincis cu orbitele unei traiectorii perene. Prin Constantin Flondor, situarea noastră sub semnul contemplaţiei artistice şi-a cucerit merite fără scădere, unind murmurul candid al livezilor moldave, răcoarea lor fragedă, şi empireul nedomolit al Ideii.

III

Constantin Flondor: Filmul întoarceri (19791980) este un triptic. Metaforic, vorbesc prin imagini despre trei posibilităţi ale întoarcerii: prima posibilitate... a doua posibilitate... şi a treia posibilitate... Iniţial filmul a mai avut şi un fel de coda. Imposibila întoarcere, pe care ulterior am comprimat-o în cea de a treia posibilitate (imaginea unei căi ferate, ce lega Bucovina de aici cu Bucovina de dincolo, barată absurd cu bârne de lemn).

Denumirea întoarceri, dată filmului, are unele motivaţii. Acest film atestă, o pot spune astăzi după 25 de ani de la prima proiecţie, întoarcerea mea la pictură. Dar nu numai. E vorba şi de nostalgia întoarcerii la lucrurile esenţiale. Printre altele, întoarcerea în timp sau întoarcerea acasă.

Apar în film referinţe la decembrie (luna naşterii), o lună a copilăriei şi a stării de Crăciun, în film sunt imagini cu pledoarie pentru alb, pentru cernere, pentru făina albă, pentru făina modelată - ca o aluzie poetică la spaţiile albe ale nordului.

Drept fond sonor al filmului am utilizat fragmente din Studiu şi Sonată în stil bizantin de Paul Constantinescu.

Dan Hăulică: La concertele unde se realiza o anume incandescenţă emoţională, acelea de pildă ale Clarei Haskil când interpreta Mozart, publicul simţea că nu poate să aplaude. Era un fel de suspensie care exprima tocmai emoţia produsă în chip legitim de execuţia solistului. în tăcerea care s-a aşternut după aceste filme am recunoscut ceva dintr-o emoţie bine venită, care răsplăteşte un efort, îl uitasem poate, unii dintre noi, deşi l-am trăit, l-am descoperit, evenimentul acesta, cu ocazia expoziţiilor Studiu, cu un fel de înfrigurare uimită (notă C.F.: în timpul deschiderii expoziţiei din Timişoara, Studiul, 1978, a fost prezentată prima proiecţie a filmului Multivision, iar la Studiul 2, din 1981, a filmului întoarceri) (...)

.. .Un lucru interesant este că Flondor, în perioada când se întorcea la pictură, după asceza geometrică, după asceza perioadei de zece ani de cercetare bionică, matematică, fizică, a simţit nevoia unui film care e făcut din plutiri, dintr-un fel de semnale către o lărgime cosmică. El vorbea despre un sentiment tarkovskian al spaţiului, verdele acela duce spre fantasticul americanului Lovecraft, spre un straniu spectral.

Este deci o intuiţie poetică, un fel de a pipăi promisiunile cele mai neaşteptat poetice, înainte de a se întoarce la mijloacele reprezentării picturale. Poetul din el încerca să se livreze lumii punând puţin în paranteză tot ceea ce învăţase ca rigoare, construcţie de sine riguroasă în perioada lui, să zic, ascetic-ştiinţifică. Şi filonul acesta poetic s-a manifestat tot mai mult, de altminteri toate lucrurile sunt hotărâte undeva deasupra noastră, iată albul acesta al zăpezii care se cerne, ce poate fi decât un rapel la albul făinii din film şi dintr-o întreagă etapă de cercetare a lui Flondor? Şi aţi văzut că făina nu se opreşte niciodată la o materialitate vâscoasă, - mi-o amintesc şi la expoziţia pe care am realizat-o la Muzeul Satului şi unde prezenţa lui Flondor era foarte bine marcată, de o neaşteptată, de o singulară originalitate, - dar şi aici mâna care înaintează în răcoarea făinii are ceva din puterea de a străbate un val, este deci un fel de extensie cosmică dată în gesturile cele mai legate de proximitatea noastră, de îndeletnicirile imediate ale casei ţărăneşti, ale practicii de fiecare zi. Bucovineanul care se redeşteaptă în Flondor visează largul, pulsaţia aceasta de păsări, încât întoarcerea este o întoarcere către sine, dar şi către un lointain intérieur, către un fel de inferioritate a poeziei şi a memoriei poetice, nu numai a ştiinţei constituite, pornind de la corpurile geometrice regulare ale lui Platon, de la o întreagă contemplaţie geometric-ştiinţifică.

întoarceri, şi m-am gândit la pluralul acesta din titlu, - sigur, sunt mai multe posibilităţi de lectură, dar nu aleatorii în felul jocului pe care ni-l propune cutare roman celebru, de pildă, al lui Cortázar, Rayuela, în care toate situaţiile se pot citi în mai multe sensuri, - dar e mai degrabă o adoptare a ideii de întoarcere la plural, pentru că tot mai clar în Flondor se deşteaptă ideea unei grave potenţialităţi. Lumea este miraculoasă deoarece cuprinde acest fascicul de potenţialităţi, e o corolă de minuni tocmai pentru că minunile acestea sunt plurale, fiecare din ele însemnând posibilitatea unei dezvoltări, a unor dimensiuni de viitor multiplu conjugate. Şi asta se vede în tot ceea ce este sensibilitate pentru zămislire în pictura din ultimii zece ani ai lui Flondor, sensibilitatea pentru ceea ce e fragil, ramura de măr, bunăoară, care îl reuneşte pe Flondor întregii atitudini a grupului Prolog.

Aplicându-se acestei exiguităţi, a fragmentului din natură, Flondor o face însă cu un sentiment invincibil al totalităţii. Pictura noastră a fost nu o dată magnifică în reuşitele ei ca intensitate, gândiţi-vă la Luchian, la atâţia mari pictori, dar era o pictură, dacă vreţi, a fragmentului de natură. Paradoxul este că în această grupare a Prologului, pe care Flondor a onorat-o printre primii, ca unul dintre fondatori, fragmentul oricât de neînsemnat, oricât de anodin, cu o modestie declarată, se voieşte totdeuna un fragment din totalitatea zămislirii dumnezeieşti a tot ceea ce ne depăşeşte, într-un plan cu mult mai vast. Această voinţă de a se rataşa unui plan providenţial de vastitate susţine pe dinăuntru creaţia lui Flondor.
Mi-a trimis într-o zi de Crăciun, acum câţiva ani, un desen pe care a notat un colind destul de atipic: când Dumnezeu s-a născut/şi pământul l-a făcut... Naşterea Domnului sub speţa unei asemenea omologii îşi poate însă proba legitimări de ordin lingvistic. Limba română e singura dintre limbile romanice, în care Crăciunul vine de la creatio, în timp ce prin alte părţi vine de la nativitas cu sensuri mai restrânse. Firea neconstrânsă a limbii ne oferă deci sensul acesta de creativitate, care este a cosmosului, nu numai a omului, şi care este de nedesfăcut de orice contemplare a fulgului, a fragmentului infim de natură. în sensul acesta, bulele de apă, care sunt un element ultim în prospecţia ştiinţifică, sunt şi ele nişte grăunţe ale unui plan vast al inumerabilului, al zămislirii care ne uimeşte şi ne umple de o sfioasă recunoştinţă.

Sfiala, Flondor şi-o declară de multe ori în ultima vreme, dar eu îl împing de câte ori pot la un fel de rebeliune, el este mai mult decât un exponent într-un grup. Niciodată, chiar în disciplina constrângătoare din grupul Sigma, el nu putea fi redus la unul dintre elementele unei triade, cu atât mai mult în grupul care e Prolog, care e mai lax ca relaţii. Cred că nu trebuie să-l înţelegem ca un element de valoare exponenţială - el este o personalitate întreagă, de o rotundă complexitate, şi în felul acesta îndrăznesc să-l îndemn la un orgoliu nu luciferic, dar în orice caz potrivit cu adevărata sa înzestrare. însă, în acelaşi timp, îi recunosc, cu toată stima, voinţa de a se integra în ansambluri - care ne-a lipsit atâta vreme în arta noastră (ce visa Van Gogh - o grupare de tip falansterian între artişti în Europa, ceva care să semene cu ce se realiza în Extremul Orient, în Japonia de pildă; până la urmă experienţa nu i-a dat dreptate lui Van Gogh, era destul de decepţionat). Dar, în orice caz, e de conceput, ca o aspiraţie nobilă, legitimă, aceea de a te integra în nişte ansambluri de prietenie creatoare, de cordialitate, care să treacă dincolo de simpla relaţie umană şi să meargă în chiar miezul meseriei, în însuşi ireductibilul creaţiei (...)

(Extras din colocviul ţinut la 15 decembrie 2005, Mansarda Facultăţii de Artă din Timişoara, coordonator: Dan Hăulică, Preşedinte de Onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă.)