Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
confidenţe de Mariana Filimon

Mărturisiri

o privea dormind. Faţa prelungă, uşor umezită de căldura somnului, părul de un blond închis răvăşit pe pernă. Pare că nici nu respiră în tăcerea odăii luminată de zori. Abandonare? Nu ştie nimic, mai nimic despre ea. Până ieri o întâlnise întâmplător pe scara blocului în care locuiau amândoi în două apartamente gemene, unul la II, altul la III. Se salutau ca între vecini şi atât. Fu deci surprins când aseară ea sunase la uşa lui şi-i ceruse un mic ajutor – o defecţiune la siguranţele de la prize „Şi ştiţi, eu nu mă pricep deloc şi acum stau în întuneric.“ S-a dus s-o ajute şi nici prin cap nu i-a trecut că vor urma o seară şi o noapte în doi. Dar parcă şi-ar fi putut imagina ceva? Renunţase la referatul pe care îl scria pentru lucrarea de doctorat a unui coleg, îşi luase trusa necesară de reparaţii şi se aruncase în... necunoscut. Ea l-a invitat apoi, recunoscătoare, la un pahar de tărie care s-a tot prelungit. Băuseră mult şi vorbiseră fel de fel de nimicuri, mai cu seamă bârfe. După care au făcut dragoste, el nici nu-şi mai aminteşte când a intervenit „clipa de intimitate“. Au băut iar, au făcut din nou dragoste, şi asta s-a repetat. Somnul a venit abia când se lumina de ziuă.

O priveşte cum doarme, într-un fel de împăcare cu sine, el e complet treaz şi s-ar duce acasă, dar parcă nu se face s-o părăsească astfel. Singurul lucru bun e acum o cafea tare. Păşeşte fără zgomot spre bucătărie, găseşte tot ce-i trebuie: cafea de bună calitate, zahăr, ceşti, linguriţe. Revine în cameră, atmosfera e acum mai caldă, mai îmbietoare, aroma cafelei o trezeşte şi pe ea. Gesturile lui precise, îndemânarea lui de burlac obişnuit să-şi prepare singur cafeaua matinală, par să o încânte. Tava de argint, cu strălucirea ei uşor melancolică o aşteaptă cu cele două ceşti aburinde. După un scurt popas în baie, ea revine, ceva mai înaltă în halatul lung şi pufos tras în grabă, şi-i zâmbeşte. O străină care îi zâmbeşte. Îl întreabă dacă s-a trezit de mult, cum e vremea, banalităţi, ce pot umple un gol. E bună cafeaua? E minunată! Dar... mai trebuie ceva. Din sticla din care au băut noaptea a mai rămas un rest. Bea cu lăcomie direct din sticlă, apoi scoate din barul elegant de lângă măsuţă şi două pahare, îl invită şi pe el iar refuzul lui nu pare s-o descurajeze. Pentru el e deja târziu, deşi e duminică, are de lucru, referatul promis colegului de catedră, un curs de finalizat.

Conversaţia se leagă anevoios. Zi placidă – duminică amândoi necunoscuţi. Dar nu va dura mult tăcerea. Mâna ei care se odihneşte pe masă, cu degete lungi, devine neliniştită treptat. Şi ochii, ochii ei devin parcă tot mai aburoşi şi îl fixează insistent. Poate doar i se pare, dar până unde poţi împinge iluzia? Curând tăcerea se frânge. „Aseară... ştii... am apelat la tine, pentru că eu nu cunosc pe nimeni în bloc. Măcar cu tine mă salutam. Stau puţin în ţară şi nu am timp să-mi fac cunoştinţe aici“ „Lucrezi undeva, în străinătate?“ Stupidă întrebare, regretă de îndată ce a rostit-o. Auzi – lucrezi! Ea face o pauză, îşi mai toarnă o porţie generoasă de băutură, după care: „Da, am un angajament la N.Y. Se poate spune şi aşa – un angajament. Aici am lucrat în proiectare, postul a fost desfiinţat, am fost nevoită să plec.“ Se ridică, ia de pe o policioară din hol fotografia unui băieţel de vreo opt ani şi a unei fetiţe mai mici, zâmbitoare lângă un pom de Crăciun. El nu ştie ce să spună – sunt drăguţi! „O, sunt adorabili“ – îl asigură. „Iar eu sunt baby-sitter la ei.“ Mai soarbe o gură de coniac şi-şi continuă istorisirea. „După ce am rămas fără slujbă mi-a fost tare greu. Părinţii m-au mai ajutat, dar nici ei nu au venituri suplimentare, sunt pensionari. În ‘94 chiar la început de an, Liviu, fostul meu soţ a venit în ţară după vreo zece ani, şi ne-am întâlnit întâmplător la o prietenă comună. Ne-am despărţit după trei ani, căsnicia n-a mers şi gata, eu nici nu pot avea copii.“ El o ascultă tot mai stingherit, nu are nevoie de confidenţele ei, încearcă să se ridice neliniştit de pe scaun, dar ea îl reţine cu un gest ferm. “ A intervenit şi maică-sa, fosta mea soacră, care nu mă plăcea deloc. Şi noi eram foarte tineri. Liviu a reuşit să fugă în State şi acolo s-a angajat bine la o firmă importantă, e inginer bine pregătit. E mulţumitor plătit, s-a recăsătorit repede, casă mare, maşină scumpă, copii. Ştii, visul american. A obţinut şi cetăţenia, tot tacâmul. Întâlnirea cu Liviu a fost o surpriză benefică, m-a condus până acasă şi aflându-mi situaţia în care mă aflam, mi-a promis că mă va ajuta. Când a plecat în America, peste câteva zile, stabiliserăm deja să-mi facă chemare. Şi mi-a făcut. Soţia lui abia născuse al doilea copil şi avea nevoie de o dădacă de încredere. Deocamdată – m-a asigurat. Apoi mai vedem. El chiar a vrut să mă ajute.“

Rosteşte ultimele cuvinte apăsat, aproape ameninţător.

„Am stat la ei câteva luni, apoi am revenit în ţară. M-am dus iar, mă ataşasem de copii, aveam o cameră a mea, iar soţia lui deşi distantă, se purta acceptabil. Nu ştiu însă cum de a aflat, tot de la o cunoştinţă de-a lui Liviu, româncă, anume că eu sunt fosta nevastă. A făcut tărăboi, nu glumă, m-am refugiat o vreme la nişte cunoştinţe, aveam o viză temporară, aşa că m-am întors acasă. Adunasem ceva bani, dar ştiam că am nevoie de o slujbă. Am început să-mi caut, dar nu am reuşit să găsesc nimic convenabil. Nu ştiu cum să-ţi explic, parcă nici nu îmi găseam locul. Nici la N.Y. nu fusese uşor, aveam multe treburi, Liviu se purta foarte corect cu mine, nimic afectiv, totul în regulă. Acum mi se făcuse dor de copii, poate şi de Liviu, nici eu nu mai ştiu ce simţeam.“

Vocea ei devenea tot mai înceţoşată, iar el o urmărea tot mai stingherit. Nu avea ce face cu confidenţele ei, oricât de ciudate ar fi fost faptele relatate. Nu obişnuia să se intereseze de intimităţile altora, şi acum, iată, nu era lăsat să se sustragă. Ea continuă, cu o mână apăsată pe umărul său care îl împiedeca să se ridice şi să plece. „Ei, şi când eram mai debusolată, mi-a telefonat ea, nevasta lui Liviu. Aştepta deja un alt copil, schimbaseră între timp nişte doici, nemulţumite de plată pesemne. Şi-a cerut scuze de la mine, recunoştea că m-a nedreptăţit, că a înţeles că Liviu a vrut doar să mă ajute, că de fapt nu are ce ne reproşa. Să mă întorc deci cât pot de repede. M-a asigurat că vor fi mai generoşi şi se vor îngriji să-mi obţină chiar acte necesare – cartea verde şi tot ce trebuie. A fost o discuţie de pomină. Eu m-am înduioşat şi am plâns, a venit şi Liviu la telefon, în fine, multe promisiuni. Mi s-a părut că şi el avea un nod în gât. Am plecat, acum am revenit pentru nişte hârtii, dar plec din nou săptămâna ce vine.“ Ochii îi sunt tot mai împăienjeniţi, devine tot mai incoerentă. Ceea ce urmează nu mai poate fi urmărit. Cuvinte rostite abrupt, fraze stânjenitoare, un fel de transă: băiat, scutece, fetiţa – şcoală – stăpâna – uneori îmi vine s-o omor – iar el, Liviu, un laş, a vrut doar să-i ajut şi mă stoarce de puteri, muncă multă – seara singură în cămăruţa mea, duminica în parc, tristă, dolari, economii, de Crăciun cadouri – un lanţ de aur nu cine ştie ce, o mică călătorie în alt stat – îmi vine s-o omor, îl urăsc, un ticălos, nişte profitori, oribil, dez-gus-tă-tori!“

Nu mai rezistă. Se ridică brusc, ar face un gest de mângâiere dar îl ratează neîndemânatic şi se îndreaptă spre uşă.

„O să obţin, sunt sigură şi green-cardul până la urmă şi poate cetăţenia“ – mai aude în timp ce închide grăbit uşa în urma lui.


Autoportret

era singura pictoriţă care deprinsese un vechi, uitat meşteşug transmis, cine ştie cum şi de ce, de la un stră-străbunic. Aştepta ca pricina unui plâns adevărat să se ivească, după care – pe o pânză dinainte pregătită lăsa să se scurgă lacrima cea mai mare.

Îndeobşte ultima. În conturul ei limpede întrezărea apoi ceea ce penelul fin, mătătos, scotea la lumină: un cer marin înconjurat de chemări albastre sau violet, o corabie transparentă cu catargul în formă de cruce, un castel cu ferestrele întunecate sau pur şi simplu un peisaj estompat, cu grădini suspendate în fundal. Miniaturi de o rară, stranie frumuseţe.

O dată, o singură dată, lacrima îi reflectă propriul chip: ochii mari, cenuşii, sub o frunte înaltă, obrajii stinşi, gura prelungită (de ce oare?) într-un uşor ironic surâs. Se contemplă câteva clipe. Apoi penelul începu să schiţeze autoportretul, la început neîncrezător, chinuit, apoi în linii tot mai apăsate, tot mai decise. Autoprotret într-o lacrimă. Singurul. Era după un plâns scurt ce alinase treptat marginile dureroase ale unei vechi suferinţe. Ultima lacrimă, neobişnuit de mare, ce se alungea strălucitoare pe pânză. În adâncurile ei femeia putea desluşi laolaltă şi mângâiere dar şi un strop de durere.

Curând artista se stinse din viaţă.

Trăise într-un asumat anonimat, însă după decesul său, cum se întâmplă adesea, Autoportretul a fost descoperit de o autoritate în artele plastice şi expus la proximul salon de pictură din oraş. Ce surpriză, ce descoperire!

Critici renumiţi s-au întrecut a-i elogia puritatea expresiei, forţa detaliilor, simbolistica, absolută originalitate. Despre tehnica specifică folosită (pe care nimeni nu o cunoştea) s-au rostit şi scris mai apoi cuvinte mult mai îndrăzneţe: modernă, combinatorie, beneficiind de toate „ingredientele“ tehnologiei actuale şi câte şi mai câte...

Inspiraţi, unii dintre ei au scris şi publicat de-a lungul timpului monografii întregi, s-au iscat polemici savante, s-au susţinut şi se susţin încă teze de doctorat, subtile şi aplicate.

Un singur cuvânt nu s-a folosit niciodată în toate acestea – cuvântul lacrimă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara