Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Compozitor, pianist, profesor de Liviu Dănceanu

- Cine eşti dumneata, domnule Frank Stemper? - Dacă e să ţinem cont de mentalitate, sunt compozitor, dacă ne luăm după hobby, sunt pianist, iar dacă punem înainte de toate profesia, sunt profesor la o uriaşă universitate, South Illinois University în Carbondale, ce include peste treizeci de mii de suflete. în plus, din când în când, sunt alergător de marathon, frecvent degustător de vinuri bune şi întotdeauna, în ultimile trei decenii, soţ fidel şi tată a cinci copii (ştiţi povestea cu aşchia şi trunchiul), toţi artişti: actriţă, regizoare de film, pictoriţă, scriitor şi, se putea altfel, muzician. Dar poate că, în primul rând, ar fi fost normal să mărturisesc ascendenţa mea familiară: sunt fiul unei cântăreţe de jazz şi al unui psihiatru din Milwaukee, Wisconsin. O altă ascendenţă, cea profesională, o datorez unor admirabili pedagogi: Andrew Imbrie (de la Universitatea California din Berkeley), David Lewin (de la Universitatea de Stat din New York) şi Robert Silverman (de la Universitatea Columbia din Vancouver). în sfârşit, dacă nu aş fi fost toate acestea, poate că aş fi devenit un medic singuratic, pentru că înainte de muzică am studiat medicina la Wisconsin University. - Care este publicul virtual al muzicii dumitale? - Când mă gândesc la lumea reală ştiu că muzica mea este destinată unui grup foarte restrâns de melomani; o elită care este curioasă să acceseze idei noi, complexităţi sonore inedite. Este un fel de autodiscriminare pe care omenirea de azi o practică pe scară largă şi care pe mine, personal, mă face nefericit. Audienţa muzicii mele, ca dealtfel a mai tuturor compozitorilor contemporani, se identifică, din păcate, cu un grup de corifei desprins din clasele sociale cele mai avantajate financiar şi educaţional. Iată de ce muzica modernă riscă să fie excomunicată din rândul păturilor largi de oameni obişnuiţi, cu acces limitat la instrucţia ultraperformantă, deci la informaţia complexă şi rafinată, dar costisitoare. în fond lucrurile au fost analoge de când e lumea şi pământul. Iar mie nu-mi rămâne altceva de făcut decât să compun în continuare... Când mă gândesc la o lume imaginară, pot crea, desigur, şi pentru un public virtual. Numai că, asemenea profesorului meu, Andrew Imbrie, trebuie să am în vedere măcar un ascultător real, căruia să-i relatez cât mai fidel sensul incursiunilor mele melodice, armonice, ritmice. Un singur auditor este de ajuns. Altminteri, cred că nu aş putea compune. - Aşadar, unul sau mai mulţi ascultători; un public real şi un altul imaginar, virtual. Dar care este rostul creaţiei muzicale savante în lumea noastră? - Ernest Hemingway numea marea "the last free place on earth". Cred că muzica aşa-zisă cultă e ca marea: o oază de libertate. Celelalte tipuri de muzici sunt, mai curând, "a business"; cu tot dinadinsul simple, atrăgătoare şi, foarte important, familiale (dar şi de vânzare). între muzica savantă, cum îi zici, şi muzica de consum, este aceeaşi diferenţă ca între o banană şi un cangur. Pe de altă parte, cred că cea dintâi are abilitatea de a comunica idei şi chiar de a ne salva, discret, conştiinţele, în timp ce cealaltă categorie de muzici doar ne gâdilă sufletele şi, mai ales, pielea, obligându-ne să ne scărpinăm cu hărnicie. Dacă spiritul uman mai poate fi uneori transformat într-o marfă, ei bine, spiritul artei culte rămâne invariabil solidar cu puritatea Universului. Unde în altă parte, decât în câmpul muzicii contemporane, mai găsim o atât de pasionată implicare a fiinţei umane pentru o răsplată insignifiantă? - Nu de puţine ori am întâlnit compozitori care ar plăti oricât numai să-şi câştige o notorietate internaţională. Prin urmare, recompensa materială nu reprezintă totul. Cum stau lucrurile aici în "grânarul Americii" care este Illinois-ul? - în general sunt un peregrin. Mă mişc foarte mult, atât în calitate de compozitor (pentru a fi prezent la restituirile lucrărilor mele), cât şi în ipostaza de pianist (pentru a interpreta lucrările altora), aşa încât am ocazia de a asculta multă muzică, de a lua pulsul circulaţiei noii creaţii componistice în mari metropole americane şi europene. Unele dintre ele, New York Paris, San Francisco, Londra, Viena au o viaţă muzicală deopotrivă sofisticată şi progresistă. Alte centre, dimpotrivă, nu au dezvoltat o viaţă muzicală conectată la noutatea estetică şi stilistică. Chicago, de pildă, care este emblema statului Illinois, nu are încă un festival al muzicii contemporane, cu toate că în perspectivă se scontează pe derularea unui program iniţiat de Pierre Boulez, cel care a trudit la re-vitalizarea Filarmonicii metropolitane, precum şi la edificarea ansamblului "MusicNOW". Sper în continuitatea şi stabilitatea acestui trend. - Dacă ar fi să faci o tomografie a muzicii dumitale, ce ar constata un medic diagnostician? - Sunt un cameleon. îmi schimb pielea de la o lucrare la alta, chiar dacă acest fapt este împotriva marketingului artistic consacrat. îmi place să investighez, aidoma lui Picasso, materialul şi uneltele, actul componistic fiind unul prospectiv şi nu unul constatativ. Dacă cineva analizează traiectul atitudinal al lui Picasso, va descoperi, bunăoară, ca în plină perioadă cubist, şi-a permis să facă incursiuni fie în trecut, fie în viitor. întotdeauna însă a fost Picasso. Ceea ce îmi doresc şi eu. Picasso îmi furnizează confortul şi îndrăzneala de a fi mereu în pole-position. Restul e datoria criticilor. Şi dreptul melomanilor. Un drept pe care nu îl pot refuza nici chiar atunci când, închizând ochii, aş vrea să uit toate muzicile pe care le-am ascultat şi pe care le port în mine ori aş vrea să mărturisesc că, involuntar, sunt influenţat de creaţia lui Webern, Schonberg, Messiaen, Babbitt, de muzica serială a secolului trecut, că port cu mine experienţa pianistului de jazz călit în circumstanţe dintre cele mai insolite. - Cameleonice sunt, de multe ori, şi destinele studenţilor noştri. Una fac în şcoală. Alta, după aceea. Transformarea condiţiei de creator din salahor ori chiar bricoleur în compozitor este un proces lung şi dificil, cu luări de poziţie incendiare, uneori violente. Drumul spre autonomizare este unul extrem de accidentat, plin de serioase zguduiri, de ieşiri patetice în rampă. Care sunt şansele studenţilor tăi după absolvirea cursurilor universitare? - Ca peste tot, tinerii compozitori sunt fiii unor vremuri potrivnice artei. Vicisitudinile sociale, economice constituie o grilă deosebit de tranşantă. Unii rezistă. Alţii, nu. O categorie aparte o reprezintă absolvenţii care ajung, la rândul lor, profesori. Ei îşi pot exercita liniştiţi vocaţia componistică. Au timp şi, de ce nu, suficienţi bani. Alături de aceştia există grupul tinerilor muzicieni angajaţi în muncă cu ordinatorul. Graţie conceperii de harduri şi softuri specifice, ei sunt permanent în contact cu materia sonoră. Pentru ei compoziţia este o profesiune imanentă. Cei mai mulţi însă îşi abandonează vocaţia artistică, adaptându-se unei societăţi permeabile la o existenţă pragmatică, speculativă. Uneori mă revolt, alteori mă resemnez. Mă revolt atunci când am în faţă tineri de mare talent şi instinct componistic. Mă resemnez când văd că studenţii sunt ca nişte actori care îşi joacă rolul în travesti, mimând vocaţia de creator. - Eşti deopotrivă compozitor şi pianist. Cine este mai resemnat, compozitorul sau pianistul? - în nici un caz nu este o competiţie. Fie şi pentru faptul că foarte sporadic cele două îndeletniciri se suprapun. De multe ori consider pianul ca un adjuvant al compozitorului. Când eram foarte tânăr nu agream deloc compoziţia iscată din improvizaţia pianistică. Mai târziu, eram confiscat de tot ceea ce însemna efect nou, modalitate inedită de a cânta la pian. Era ca şi cum mă descopeream pe mine însumi. Astăzi, în sinea mea, nu mă consider a fi un restitutor. Nu sunt prea interesat în a dezvălui muzica altora, în special a epocilor trecute. A, când e vorba de muzica mea, situaţia se schimbă. Idem în cazul creaţiilor contemporane, pe care mă străduiesc să le interpretez cât mai fidel posibil. Ceea ce mă excită în calitate de pianist este jazz-ul, în lumea căruia mă dezlănţui, mă abandonez, aşa cum o făceam odinioară în concertele de Mozart ori Brahms. în afară de pianist de jazz şi al propriilor creaţii am rămas doar compozitor. Deci un muzician fără profesie, întrucât a fi compozitor nu este o meserie, ci o condiţie a existenţei. Dar şi a suferinţei, căci nu pot fi indiferent dacă o "progenitură" de-a mea are succes, este tipărită, înregistrată, cu alte cuvinte, cunoscută în lumea înconjurătoare. Or, în ziua de azi şansele "copiilor" noştri de a creşte şi a zburda sunt infime. - Ai fost de mai multe ori în România. Ce crezi, are oare şanse să crească şi să zburde muzica românească în "parcul de distracţie" al componisticii internaţionale? - Nu pot să spun decât că sunt un umil, foarte puţin avizat şi, de aceea, reticent comentator al muzicii româneşti. Prima mea vizită în România a fost în 1991, când am fost martorul unei efervescenţe (inclusiv în plan cultural) oarecum "brown"-iene, dacă nu chiar haotice. Interesul oamenilor era deviat de la traiectul cultural şi artistic înspre o interpretare preponderent materială a existenţei. Fapt normal, dacă ne gândim la deceniile de opresiune pe care poporul român le-a îndurat. Atunci, imediat după Revoluţie, verbul "a fi" era încă la cheremul verbului "a avea". Cu toate acestea, Festivalul "Săptămâna Muzicii Noi", care tocmai îşi cerea dreptul la existenţă, se dovedea a fi un eveniment de talie mondială. Compozitori, interpreţi, critici muzicali de cea mai mare anvergură veneau la Bucureşti pentru a se confrunta, pentru a dialoga într-o manieră pe care puţine reuniuni de gen o pot isca şi prolifera. Am crezut chiar că sunt în miezul avatarurilor muzicii contemporane. Aici se manifestau marile personalităţi artistice ale Europei (îmi amintesc de prezenţa lui Xenakis), Japoniei (Takemitsu), Americii (Crumb). Tot aici m-am convins că interpretarea şi compoziţia românească erau conectate la "tehnologiile" de vârf ale artei muzicale, că fenomenul sonor autohton nu fusese lezat de coerciţia de tip comunist, ci, dimpotrivă, releva o perfectă sincronie cu cele mai progresiste descoperiri săvârşite de lumea muzicii în ultima jumătate de secol. Asta mi-a dovedit încă o dată că spiritul uman nu poate fi îngrădit, că bulversarea unei societăţi de consum nu este acelaşi lucru cu traumatizarea unei lumi spirituale. Comunitatea artistică românească, dincolo de sacrificiile şi compromisurile la care a fost supusă, a avut, se vede, o ţinută verticală, integrându-se astfel lesne după 1990 în comunitatea artistică mondială. Ultima mea vizită, din 1994, mi-a confirmat din plin această supoziţie. Şi unde mai pui că, după cum arăta "Săptămâna Muzicii Contemporane" din acest an, lucrurile par a fi într-un continuu crescendo.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara