Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
clasicitate fotografică de Ovidiu Pecican

Ioniţă G. Andron, Fotografii comentate/ Commented Pictures, ed. îngrijită de Claudiu Porumbăcean, Satu Mare – Cluj-Napoca, Ed. Muzeului Sătmă- rean, 2017, 116 p.

în felul său, albumul Fotografii comentate/ Commented Pictures al lui Ioniţă G. Andron (ed. îngrijită de Claudiu Porumbăcean, Satu Mare – Cluj-Napoca, Ed. Muzeului Sătmărean, 2017, 116 p.) este o carte de intersecţie a genurilor. Comentariile care însoţesc fotografiile de-acum faimoase, selectate atent de însuşi autorul dispărut în 1989, lăsate oarecum testamentar, ca mărturie artistică şi istorică, în interiorul unei arhive de imagini întocmite cu pasiune vreme de o întreagă viaţă, sunt mai mult decât nişte simple explicaţii circumstanţiale. De altfel, termenul ales pentru ele are un trecut glorios în literatura europeană, comentarii scriind şi Iulius Caesar şi alţi autori latini care brodau în marginea istoriei. La marele fotograf oşean din Racşa însă, aceste texte explicative şi însoţitoare dobândesc autonomie, devin poveşti şi parabole, sau chiar exerciţii de portretistică şi de glosare pe seama istoriei, nu fără adaosuri de factură etică. Se vede că omul care le aşterne, aruncând o privire retrospectivă spre propriile perindări cu camera în mână – de fapt, în direcţia propriei tinereţi –, nu scapă din vedere nici trecutul mai îndepărtat, milenar chiar, şi că pe acesta îl revizitează cu o pioşenie şi cu un condei care nu sunt străine de studiile iniţiale de teologie şi de atmosfera impregnată de religiozitate în care va fi crescut (tatăl lui a fost preot în satul oşean unde îşi are artistul imaginii baştina). Astfel, după ce o viaţă întreagă Ioniţă G. Andron a frecventat istoria românească – şi mai cu seamă pe cea regională, din nord-vestul ţării – privind-o (şi fiind convins că o zăreşte şi o descifrează fără greş) prin lentila camerei fotografice, la senectute el sfârşea prin a lua condeiul în mână, desluşindu-şi crezul şi semnificaţia acestuia.

În termenii de astăzi, profilul patriotului Ioniţă G. Andron s-ar aşeza, păstrând toate proporţiile, lângă cel al lui Mircea Eliade, care vedea în trecutul românesc o continuitate semnificativă de la neolitic încoace, lângă cel al lui Hasdeu din studiul cu un titlu mirat şi neîncrezător (Perit-au dacii? ) şi lângă Nicolae Densusianu cel târziu, aşa cum se înfăţişează el în „Dacia preistorică“. Iar venind mai încoace, fără îndoială că iscusitul captator de imagini şi, totodată, magul lor s-ar aşeza lângă istoricii familiei Daicoviciu, Constantin şi Hadrian, ori lângă Ion Horaţiu Crişan – cu toţii îndrăgostiţi de „exoticul de acasă”, de solemnitatea şi acurateţea unei civilizaţii care ne-a precedat şi care s-a transferat cumva în noi înşine, fără a se lăsa înfrântă definitiv de spiritualitatea ordonatoare şi deschizătoare de noi zări a Mediteranei romane. În Europa este însă riscant, antropologic vorbind, să tranşezi prea decis chestiunea transferurilor îndepărtate de gene, chiar dacă mai recente cercetări pot reface traseele sângelui mult mai departe decât până la antichităţile lui Burebista şi Decebal. Excesele cercetărilor rasiale dinaintea ultimului război mondial au condus la măcar o concluzie sigură: pe vechiul continent, gintele, triburile, popoarele – şi, odată cu ele, limbile şi culturile – s-au amestecat, dând eflorescenţe culturale mirabile. Poţi vedea, desigur, într-o proiecţie vizionară, în şirurile de bătrâni aşezaţi pe laviţa unei biserici oşeneşti pe „sfetnicii lui Decebal”, mai cu seamă dacă în tinereţe ai fost martorul înstrăinării unei părţi din ţară în condiţiile tragice ale unui război între cei preaputernici ai lumii. Astăzi însă pare mai plauzibil şi mai probabil ca bătrânii în cauză să fie urmaşii „oamenilor bătrâni şi buni” al căror cuvânt atârna greu în cumpănă la nivelul oştilor săteşti medievale şi timpuriu moderne, rostuind lucrurile în sat.

Dar nu acurateţea asumpţiilor istorice ale lui Ioniţă G. Andron contează cel mai mult atunci când vine vorba despre fotografiile lui, ci cadrele imaginarului lui. Artă a momentanului şi a efemerului, fotografia – şi cea artistică, şi cea documentară, deopotrivă – pare să convină cel mai mult modului de a fi al românului, dacă este să fie creditat gândul lui Cioran din Schimbarea la faţă a României că „Toată forma românească de existenţă este stăpânită de geniul momentului. [...] Inspiraţia de moment este legea noastră”. La Andron însă pariul este înalt şi aspiraţia în răspăr cu instantaneismul artei în care se ilustrează. El vrea să capteze, în cadrele efemerului şi ale circumstanţialului, dăinuirea, permanenţele, eventual eternitatea. Acestei tentative mereu reluate i se alătură însă, în mod firesc, aspiraţia către monumental, către o anume clasicitate, spre statuar. Portretele lui nu sunt niciodată interesate de veselie, de carnavalesc, de pitorescul ca valoare în sine. Bărbaţii surprinşi pe fundalul unei naturi alpestre, austere, stau drept şi privesc serioşi într-o zare a fiinţei, nu la un peisaj imediat perceptibil. Fetele împodobite după moda festivă a locului au aerul unor regine persane, aproape încremenite în frumuseţea lor tinerească sub straturile de mărgele şi de păr strâns împletit. În grupurile lor de trei recunoşti, fără mare greutate – şi fără a atribui această intenţie artistului – arhetipuri biblice sau, la antipod, siluetele feminine mitologice din anturajul Primăverii boticelliene. Un sărman pornit la coasă, purtându-şi unealta pe umăr, cu o pălărie de paie în mână şi aruncând o privire sceptică înspre aparatul care îl imortalizează îi apare lui Ioniţă G. Andron drept imagine a „sfidării cotropitorilor”, deşi acolo poţi găsi multe alte lucruri, de la neîncrederea în acţiunea fotografului până la obida oarecum resemnată a celui care începe o nouă zi de trudă sau până la proiecţia rurală a coasei care aşteaptă pe oricine la capătul vieţii (proiecţie mediată cultural de voga medievală a dansurilor morţii).

pariind pe valoarea documentară şi cognitivă a fotografiilor sale, meşterul fotograf se ignoră în parte sau nu îşi acordă îndestul creditul pe latura cealaltă, a artisticităţii. Ca imagini dintr-un muzeu real sau virtual, produsele lui beneficiază de girul unui gust estetic caracterizat de rigoare, simplitate, monumentalitate şi lumină, creând – neabătut în alb, negru şi griurile intermediare – jubilaţie interioară şi generând emoţie. Bucuria şi vitalitatea gâlgâie la acest corespondent român, sub raportul plasticităţii şi al gustului imagistic, al lui Leni Riefenstahl.

În fond, imaginile tinereţii dintre războaie ale avocatului din Negreştii Oaşului au mai mult şi oarecum altceva decât premeditase acesta. Ele trimit spre universalitate, oferă o fereastră către monumentalitatea naturii oşeneşti şi a oamenilor simpli din această patrie arhaică a umanităţii, aşa cum se mai păstra ea deocamdată, trufaş izolată în sărăcie, obidă şi demnitate, în România interbelică. Bucuria de a descoperi tipuri umane nobil întruchipate la îndemână, printre cocioabe, case modeste şi colibe improvizate, printre ii şi nădragi uneori zdrenţuiţi îi provoacă lui Ioniţă G. Andron aceeaşi jubilaţie pe care i-o aduceau, în pictură, expresiile „înalte”, rafinate ale ţăranilor bucovineni lui George Löwendal. În termenii culturii savante, s-ar putea vorbi aici despre o filiaţie cu multiplele ţărănisme culturale din prima parte a secolului al XX-lea de la noi: sămănătorism, poporanism, gândirism ş.a. De fapt însă, lucrurile sunt mai simple şi, în acelaşi timp, mai întreţesute cu viaţa. Tânărul căruia îi plăcea să hălăduiască pe coclaurii patriei regionale ce îi aparţinea, în vacanţe şi în zilele de sărbătoare ale juneţii lui studioase, descoperea cu încântare în Oaşul natal jubilaţia paradisiacului, multum in parvum şi vastitatea măruntului. Este şi un dostoievskianism aici, şi o aplecare creştină, dar mai cu seamă o odihnă a sufletului în albia lui de acasă. Nu mulţi se ştiu întoarce de unde nu au plecat niciodată ca într-o ţară necunoscută, bogată în comori nerevelate, pe deplin recompensantă. Cei care sunt în stare de aşa ceva au un dar special; unii îi spun har, alţii îi dau alte nume... Oricum s-ar intitula, este, în orice caz, ceva ce Ioniţă G. Andron a avut pe deplin.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara