Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Cenzura comunistă şi literatura de Nicolae Manolescu

Liviu Maliţa, Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 şi 1977, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016, 376 pag.

După Cenzura pe înţelesul cenzuraţilor din primă- vară, despre care am scris la apariţie, Liviu Maliţa revine la temă cu Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 şi 1977 (Cartea Românească, 2016). De ce eretică? Autorul oferă în Argument urmă- toarea explicaţie: „Titlul are, evident, o valoare metaforică. Pentru a-i preciza sensul, trebuie subînţeles că el acoperă doar acele texte şi manuscrise pe care Cenzura le-a analizat pentru a decide dreptul de publicare, mai exact, cele pe care – rar – le-a interzis complet sau asupra cărora a intervenit, solicitând, pentru a putea apărea, modificări, de regulă, mutilante artistic. Motivaţia unilaterală care a stat în spatele transformărilor pretinse de Cenzură era una politică, chiar dacă, în unele cazuri, aceste raţiuni sunt greu decelabile în decizia cenzorului”. De acord. Cu precizarea că, după părerea mea, Cenzura n-a fost pe toată durata indicată în subtitlul cărţii motivată politic. Eu am făcut o distincţie pe care Liviu Maliţa o contestă, şi anume între cenzura ideologică din anii 1949-1965 şi cenzura politică, în sensul că era inspirată de politic, şi nu de către o ideologie care nu mai ţinea strict de jdanovism şi nu mai avea criterii marxist-leniniste clare. Scrie Liviu Maliţa la pag. 55: „Documentele Cenzurii nu atestă (corect: sprijină – N.M.) această interpretare, valabilă, de fapt, pentru felul în care se desfăşura (corect: proceda – N.M.) cenzura în deceniul nouă, după desfiinţarea CTP”. Legătura între aşa-zisa desfiinţare în 1977 a Cenzurii ca instituţie, datând din 1949, şi criteriile ei ideologice e simplist-mecanică în interpretarea autorului cărţii. În realitate, odată cu instaurarea cultului personalităţii, la sfârşitul anilor 1960, şi, în contradicţie cu brutalitatea încercării de reideologizare din Tezele din Iulie de la începutul anilor 1970, relativizarea criteriilor până, uneori, la anulare reciprocă, i-a pus în dificultate pe cenzorii înşişi. Politicul fiind conjunctural, spre deosebire de ideologic, care a avut o durată de viaţă mult mai statornică, instrucţiunile pe care cenzorii le primeau deveniseră arbitrare, în continuă schimbare şi referindu-se la cuvinte, la expresii, la imagini grafice, nicidecum la idei. Mai mult, nu mai erau de stânga, marxiste, socialiste, decât, cel mult, tot în cuvinte, şi, evident, nici făţiş de dreapta, în ciuda naţionalismului şi protocronismului, direct comandate de politica de moment a PCR. Şi nu după 1977, ci după 1971. Ce era, în definitiv, marxist în cuvântul lui Ceauşescu la o Plenară a PCR de la începutul anilor 1970, în care acesta cita din Doina lui Eminescu (nerepublicată niciodată până atunci după 1947, ediţia anastatică a lui Petru Creţia fiind ulterioară) tocmai celebrele versuri xenofobe: „Cine-a îndrăgi străinii/ Mânca-i-ar inima câinii”? Cuvânt tipărit în „Scînteia”. Am publicat în 1976 cartea despre Sadoveanu, blocată un an şi mai bine la Cenzură, nu pentru cine ştie ce „greşeli” ideologice, dar ca urmare a unei reclamaţii a lui Mihai Ungheanu la Secţia de Propagandă şi Cultură a PCR, secretar Cornel Burtică, în care reclamantul mă învinuia că am scris cartea în scopul minimalizării specificului naţional în opera marelui prozator. Naţionalismul nu era, cum se vede, un criteriu ideologic, ci unul politic de ocazie.

Opinia lui Liviu Maliţa nu e fără legătură cu felul în care şi-a gândit cartea. El a căutat în arhive rapoartele curente ale Cenzurii referitoare la acele opere literare, piese de teatru, inclusiv, care ridicau dificultăţi de un ordin sau altul, îndeosebi ideologice sau politice, în măsura în care nu respectau „normele” realist-socialiste fixate de Andrei Jdanov. Deşi perioada indicată este aceea din subtitlul cărţii, 1949- 1977, în care Cenzura a fost o instituţie de sine stătătoare, cele mai multe referinţe se fac la anii de după accederea lui Ceauşescu la putere. Informaţia despre „exigenţele” cenzurii dinainte de 1965 sunt mult mai rare decât aceea despre „capriciile” cenzurii din epoca de aur. E foarte posibil ca frecventarea asiduă a cazurilor din anii 1950 să nu aibă o bază suficientă în arhive. Deşi eu am consultat o mulţime de rapoarte referitoare, de pildă, la epurarea bibliotecilor publice de cărţi indezirabile operate de cenzori expediaţi în toată ţara imediat după înfiinţarea Direcţiei Generale pentru Presă şi Tipărituri. Dacă e totuşi adevărat, autorul trebuia să ne-o spună. E destul să parcurgem capitolul despre temele literaturii, ca să vedem că nu există aproape nici o asemănare între comportamentul cenzorilor înainte şi după 1965. Fapt e că după 1965, oricâte rapoarte în vederea publicării sau a interzicerii operelor vor fi fost (numeroase, conform autorului însuşi, care dovedeşte o mare acribie în descoperirea şi examinarea lor) şi oricât de strâmte ideologic, când nu stupide de-a dreptul, a putut totuşi să apară o literatură valabilă estetic şi cu un puternic impact social. E frapant un lucru: realitatea literară nu pare decât în mică măsură determinată hotărîtor de aceste rapoarte! În epoca anterioară, da, eficacitatea Cenzurii fusese redutabilă până la a duce la cvasi dispariţia operelor de valoare, după cum Liviu Maliţa constată el însuşi. Mai e ceva: rapoartele din acea epocă trebuie să fi fost mai bogate în observaţii şi, de ce nu, mai interesante, judecând după articolele critice din puţinele reviste, de exemplu, cele care au dus la interzicerea Groapei lui Barbu în 1957 sau la sperietura de lungă durată a lui Călinescu după asaltul ideologilor contra Bietului Ioanide şi a Scrinului negru în aceiaşi ani, dovadă cum s-a cuminţit cel dintâi publicând în 1963 o a doua ediţie a romanului „îmbogăţită” cu scene ale grevelor de la Griviţa şi apoi două romane impecabil realistsocialiste, Şoseaua Nordului şi Facerea lumii, şi cum a reacţionat cel de al doilea la cronica mea despre ediţia a doua a Scrinului negru. Aş fi vrut să ştiu mai multe despre rapoartele Cenzurii decât ne oferă, cu parcimonie, Liviu Maliţa în astfel de cazuri, mai ales că trebuie să fi fost destul de asemănătoare cu articolele din presa vremii, dacă nu cumva având aceiaşi autori. În plus, cărţile rămase în sertarul autorilor sau interzise după 1965 sunt foarte puţine. Antologia poeziei moderne, din 1968, a dat naştere, odată trimisă la topit, unor articole semnificative pentru istoricul literar, datorate lui Ion Caraion, Al. Dima şi altora, contributori decisivi la biografia mea, prin punerea în circulaţie, în acea împrejurare, a unor falsuri inspirate direct de către Securitate (o pot dovedi), ceea ce mă face să bănuiesc că rapoartele Cenzurii (două sau trei le-am citit, imediat după scandal, procurate de o cenzoriţă care şi-a trecut licenţa cu mine!) trebuie să fi concurat articolele incriminatoare. O deosebire există totuşi: puţini critici valoroşi ai anilor de ceauşism s-au pretat la judecăţi ideologice nefavorabile despre opere de oarecare însemnătate literară, lăsând pe mâna cenzorilor s-o facă. În capitolul despre istoria şi critica literară, Liviu Maliţa vine cu exemple proprii.

Privind lucrurile din perspectiva Cenzurii, aşa cum s-a materializat ea în rapoartele de serviciu, Liviu Maliţa a riscat să treacă prea repede peste realitatea literară, care, din fericire, şi-a avut după 1965 inerţia proprie capabilă a o fi împiedicat să sucombe în faţa Cenzurii. E, pe de altă parte, adevărat că de literatură s-au ocupat mult mai mulţi cercetători şi critici decât cei care s-au consacrat Cenzurii, Liviu Maliţa nefiind un pionier în materie, dar un consolidator, cu siguranţă. Ceea ce i-am reproşat şi când i-am comentat cartea precedentă şi continui a-i reproşa este sacrificarea spiritului teoretic în favoarea adunării de date obiective, care nu spun mare lucru dacă nu sunt interpretate cu subtilitate. Simpla desfoliere a dosarelor Cenzurii, fără idei noi, e săracă în consecinţe. Liviu Maliţa are natura şi formaţia unui cercetător, nu pe a unui critic şi istoric literar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara