Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
centenar Leon Leviţchi - 1918-1991 de Mircea Anghelescu

Contemporary Literature Press este una dintre editurile academice apărute în ultimii ani ca rezultat al dinamicii pieţei de carte înalt specializată, cu un public ţintă destul de restrâns pentru a nu risca tiraje pe hârtie cu o difuzare incertă, dar de mare interes pentru o categorie de intelectuali pe care o bănuiesc destul de largă. Girată instituţional de Universitatea Bucureşti, de Uniunea Scriitorilor din România şi de British Council, editura este însufleţită şi condusă de doi prestigioşi profesori ai Facultăţii de Limbi străine din Bucureşti, Lidia Vianu şi George Săndulescu, iar producţia ei, de care am cunoştinţe mai degrabă întâmplătoare, este adresată în primul rând angliştilor români, de la începători şi studenţi la cadre didactice medii şi superioare şi alţi profesionişti din centrele universitare. Cu toate acestea, fiind vorba şi de traduceri sau de studii asupra unor scriitori, publicaţiile acestei edituri care se difuzează doar pe internet, gratuit, într-o prezentare grafică elegantă, privesc uneori şi literatura română şi chiar istoria ei. Este cazul unui grup de texte, de volume aş putea zice, a căror publicare o prilejuieşte centenarul cunoscutului anglist profesorul Leon Leviţchi, născut la 27 august 1918 la Edineţ, raionul Hotin, astăzi în Ucraina.

personalitatea şi activitatea anglistului Leon Leviţchi, căruia profesorul George Săndulescui-adedicatunîntreg volum de texte şi documente în anul 2013, apărut în aceeaşi editură, se conturează în aceste publicaţii recente a fi mai importantă, respectivmailargă decât se ştia. O parte a acestei surprize este interesantă şi pentru istoria literaturii române dintr-o perioadă extrem de dificilă pentru toţi cei care au traversat-o. Cu ocazia centenarului, editorii au publicat şi au pus deci la dispoziţia istoricilor literaturii noastre informaţii noi pentru una din paginile cele mai negre şi mai puţin cunoscute ale acelei epoci. Este vorba de anii cumplitei „democraţii populare“ de la sfârşitul anilor patruzeci şi până prin 1964, cu zeci de mii de arestaţi politici, cu cotele impuse ţăranilor şi apoi cu colectivizarea forţată, cu proletcultismul cel mai agresiv care a marcat cultura şi literatura, câtă era îngăduită de cenzori de toate felurile. Or, în aceste decenii teribile, reprezentanţii autentici ai culturii româneşti care au refuzat să facă pactul propus de partidul-stat care le garanta viaţa şi chiar viaţa opulentă (modelul Sadoveanu), n-au renunţat să scrie. A existat realmente o literatură de sertar, şi nu numai aceea a pocăiţilor pe parcurs, precum Petru Dumitriu sau Anatol Baconski, ci chiar din primii ani. Cei care au vorbit prea devreme şi prea tare, precum doctorul ieşean şi academicianul Gr.T.Popa, fiu de ţăran, au fost hăituiţi şi practic asasinaţi; a fost o lecţie între altele care i-au împins pe rezistenţi în tranşeele tăcerii publice. Unii dintre ei au lăsat totuşi în sertar o literatură care nu poate fi trecută cu vederea în sintezele care vor redimensiona epoca: Adio Europa! al lui I.D.Sîrbu, marea tetralogie romanescă a lui Dinu Zarifopol şi altele. Lor li se adaugă acum – pe o treaptă mai modestă, desigur, dar foarte devreme în cronologia fenomenului – literatura scrisă în secret de Leon Leviţchi, versuri şi proză din care mai ales romanul parodic cu tentă autobiografică Călătoriile lui Lapsus ne-a reţinut atenţia în acest grup de publicaţii necunoscute până acum.

Dintre celelalte „volume“ rămase în manuscris şi publicate în facsimil de editura angliştilor bucureşteni, cel mai vechi este cel care cuprinde notele sale de drum dintr-o excursie în Norvegia până dincolo de Spitzberg, în Oceanul Arctic, făcută în septembrie 1937: Chemarea Nordului. Caietul se deschide cu o prefaţă în versuri în care se simte deja tentaţia aluziei parodice, la Baudelaire de pildă, când se adresează cititorului despre care bănuie că nu-l poate înţelege: „Atât vreau, atât cer de la tine/ Duşman al meu cu suflet închis/ Să mă pricepi, ş-atunci amice/ Poţi şti că pentru tine-am scris“. Ceea ce, ca epigramă, nu e rău. Printre cei aproape 1400 de călători pe vaporul care pleacă din Hamburg, cei mai mulţi nemţi şi nemţoaice care se bucură intens de episoadele tradiţionale în astfel de excursii cu botezuri rituale, serbări etc., tânărul Leviţchi se simte moldovean: „Şi-n timp ce gluma se îngroaşe luând proporţii fantastice, iar entuziasmul nemţilor ăştia ciudaţi creşte dintr-o clipă într-alta, noi românii ne mulţumim să facem stânga împrejur scărpinându-ne, moldoveneşte, pe după ureche“ (p.64). Asta nu înseamnă că lipsesc notele moderat lirice, pentru că de fapt călătorul este sensibil la grandoarea naturii nordice: vântul e ameţitor „strecurându-se ca o nălucă în spre infinitul oceanului. Ciudat, oceanul nu e agitat aproape deloc. Câteva falduri albe răsfirate pe ici-colo, câte-o răbufnire răzleţită de apă sărată pe punte“. Etc.

Sunt reproduse şi două volume de versuri: Caietul verde. Poeme 1938-1939 şi Poeme 1944- 1946, care reprezintă probabil materia primelor pusee creative şi poartă indiscutabila amprentă a lirismului vremii. Semnificativ pentru atmosfera în care creşte tânărul Leviţchi este însă că primul caiet se deschide cu o dedicaţie ocazională pe care o semnează mama sa, Iubitului Levocica: „Astăzi, ca şi totdeauna,/ Îţi doresc eu ca o mamă:/ Cu tot dragul şi căldura/ Să iubeşti şi să cultivi frumosul,/ Adevărul şi dreptatea./ Să fii cinstit şi bun şi nobil/ Şi-n viaţa ta de toată ziua/ Să fii cu suflet de poet. Mama“. Şi fiul, demn de o asemenea mamă, pune dedicaţia pe prima pagină a caietului său şi, mai ales, a programului său, dacă mi se iartă completarea, pentru că probitatea, ţinuta ireproşabilă a profesorului este una dintre marile calităţi reţinute de toţi cei care l-au cunoscut, inclusiv renunţarea la expresia unei vocaţii literare certe. Mai importantă în toată această „literatură de sertar“ la care Leon Leviţchi a renunţat, probabil, când a devenit lector la Facultate şi era mult mai riscant să o continue mi se pare proza lui, reprezentată în această recuperare editorială prin două manuscrise. Unul este o nuvelă de nici treizeci de pagini din 1955, intitulată O întâmplare cu ţigani. În chip curios, ea precede cu un deceniu micul roman al lui L.M. Arcade Poveste cu ţigani, cu care nu are de altfel nici un punct comun în afară de interesul pentru lumea respectivă: băiatul unor ţigani de lângă Hotin e grav bolnav şi bulibaşa îl sfătuieşte pe tată să caute un doctor la oraş. Fochistul trenului îl urcă pe tată în cabina lui, ca să nu mai plătească biletul, şi coboară să bea un pahar înainte de plecare, iar ţiganul, regăsindu-se într-un mediu care-i pare familiar, un fel de fierărie cu care era obişnuit, porneşte locomotiva. Totul este excelent dozat şi urmărit cu fineţe, într-o povestire bine ritmată şi însufleţită de înţelegere.

cu totul altfel este romanul Călătoriile lui Lapsus, din 1954, proză mai amplă cu doar unsprezece capitole scrise dintrun întreg neprecizat, care istoriseşte autobiografic evoluţia aceluiaşi personaj care se ghiceşte în fundalul tuturor peripeţiilor, inclusiv cele lirice. Această poveste a tânărului Vasile Dumbravă, poreclit Lapsus, visător mereu absent din viaţa reală dar plin de reminiscenţe literare pe care le plasează prin lunca satului („decoruri pentru imaginaţia pe care aveau să mi-o stârnească lecturile de atunci şi de mai târziu“ zice el în Autoportret, adică Tennyson, Sudermann, Goethe ş.a.), capătă accente parodice decisive care sabotează treptat construcţia unei lumi molcom rurale din preajma Bucureştilor. Deocamdată este mai degrabă o pastişă a procedeelor care conturează profilul visătorului şi modelele literare destul de uşor de recunoscut, cu o vervă proaspătă: „am fost totuşi adus pe lume la un moment dat: într-un an din secolul al XX-lea când nu era nici pace, nici război – sau mai exact se sfârşise războiul dar nu era pace – într-o perioadă a anului care, după stilul vechi, intră în zodia Fecioarei iar după stilul nou în cea a Leului, la o oră în care întunericul nopţii se îngână cu primele luciri ale aurorei. Ursitoarele au dorit să mă-nfăţişez în această lume într-un târg, o ciudată îmbinare de sat şi oraş; într-o mansardă agăţată între cer şi pământ, atât de strâmtă şi de neprietenoasă încât, după câte am înţeles mai târziu, era la fel de prost privită de toate clasele sociale: de bogătaşi, pentru că nu avea ascensor; de săraci, pentru că avea, totuşi, chiuvetă şi apă curentă, iar cea mai apropiată fântână cu cumpănă se afla trei străzi mai departe; de micii burghezi, pentru că tata cânta la flaut oridecâteori compunea, şi compunea îndeobşte în orele somnului de după-amiază ale micilor burghezi, când se întorcea de la judecătorie, unde era aprod“.

Dacă elementele de plasare ale cadrului şi personajelor demarează promiţător, elementul epic trage în jos urmarea pentru că pune pe Lapsus în opoziţie cu fostul său coleg poreclit Homunculus, mic de statură dar decis să parvină, care-l antrenează într-o afacere promiţătoare: să devină voiajori comerciali. Cum spune Petrică, zis Homunculus, aceasta este meseria ideală pentru cei fără scrupule, care pot minţi prin exagerare într-o lume în care nu există decât înşelători şi înşelaţi („trăim şi vrem să trăim... inevitabil îi călcăm pe alţii pe bătături...“), iar înşelătorii pot fi la rândul lor înşelaţi, cum li se şi întâmplă.

e posibil ca unele dintre formulele absurde care rezultă din zelul lui Homunculus sau al socrului său să fie trimiteri spre teme contemporane, deci greşeli politice grave („trebuie să încep întrun fel, fie cu nişte citate din Homer, fie din Rusticele lui Virgiliu“, Petrică lucrează la un studiu „care va dovedi că Decebal a fost roman la obârşie“, şcoala „te învaţă o groază de prostii şi unele din teoriile ei juste cer eforturi teribile ca să fie puse în practică“ etc.) dar oricum, cum s-a constatat demult, ironia sau parodia iritau la fel de mult în anii cincizeci ca şi critica directă a textelor oficiale. Dezvoltările ulterioare din roman arată că socrul şi comanditarul viitorilor voiajori voia să-i utilizeze pentru propaganda politică, justificând prin meserie această însărcinare care se putea dovedi riscantă, cum îşi dă seama visătorul Lapsus, pentru că îi evocă avertismentul unui misonar care îl pregătea pentru aceeaşi sarcină: „Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va trebui să daţi jertfă trupurile voastre...“

Pe scurt, tipul de parodie utilizat pe fiecare pagină împinge până în absurd situaţiile şi paralelele literare, uneori în genul derivei verbale a lui Cugler- Apunake, dar mai adesea în biografismul agresiv şi nu mai puţin absurd pe care îl regăsim în proza (greu lizibilă) a lui Dragoş Protopopescu, derivat şi el din modelele britanice precum Tristam Shandy, până la autorii interbelici. Odată stabilită această legătură cu un profesor apropiat, vom observa cu uşurinţă că nu este singura posibilă: marea pasiune pentru Shakespeare a lui Dragoş Protopopescu, vizibilă în cursul sau cursurile despre Shakespeare, sau nesfârşita trudă pe integrala traducerilor (când s-a sinucis, în 1948, purta la el geanta cu toate manuscrisele acestor traduceri revăzute), se regăseşte la profesorul Leviţchi, doctor cu o teză despre Shakespeare, autorul studiilor Limba şi stilul lui Shakespeare, Mimetism lingvistic în opera dramatică a lui Shakespeare şi Limba şi stilul lui Shakespeare; la fel pentru cursurile practice pentru învăţat limba engleză. Care o fi fost relaţia, relaţia studentului Leviţchi cu profesorul sau poate maestrul său? Toate elementele care compun profilul marelui învăţat, „personalitatea lui de Leonardo al culturii româneşti“ cum îi spune Lidia Vianu în finalul interviului pe care l-a luat fiicei profesorului, acum cinci ani în România literară, merită să fie restituite în ansamblul lor, o teză, o monografie sau poate mai mult: asta e treaba angliştilor...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara