Înapoi la pagina curenta

Cronica Ideilor:
bric-à-brac de Sorin Lavric

Francis Bacon, Sylva Sylvarum sau o istorie naturală în zece centurii, volum coordonat de Dana Jalobeanu, traducere şi note de Dana Jalobeanu, Claudia Dumitru, Doina- Cristina Rusu, Oana Matei, Grigore Vida, studiu introductiv de Dana Jalobeanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, 794 pag.

cine deschide Sylva Sylvarum cu gîndul de a parcurge un text filosofic după calapod obişnuit va trăi surpriza celui care nimereşte într-un şantier de crochiuri a căror singură evidenţă e devălmăşia. Te întîmpină o puzderie de însemnări scurte, în marginea celor mai fistichii evenimente din natură. Notele sunt împărţite în capitole cuprinzînd fiecare cîte o sută de fragmente, de unde şi numele de „centurii“ dat celor zece capitole. În total, o mie de observaţii a căror lectură îţi dau o neştearsă impresie de melanj eclectic. E senzaţia celui care, păşind într-un bazar de vechituri, e izbit de o diversitate pînă întratît de pestriţă încît e copleşit de pletora mărunţişurilor pe care trebuie să le parcurgă.

Francis Bacon pare un encicloped avar, căruia pofta de cunoaştere îi inspiră ambiţia de a nota cele mai năstruşnice detalii privind fenomenele naturii: de la simpatia şi antipatia ce domneşte între sunete pînă la creşterea plantelor, de la leacurile băbeşti ce sînt recomandate în felurite boli pînă la mijloacele de purgaţie a trupului, de la clasificarea spiritelor ce bîntuie prin lume pînă la reţetele de îmbunătăţire a tutunului, de la efectul vinului asupra sexelor la culoarea pielii în funcţie de zona geografică. Bacon e pe rînd botanist, fizician, chimist, zoolog, antropolog, medic. Curiozitatea lui e ciclopică.

Peste tot, autorul intră în pielea cercetătorului naturii. Bacon observă un proces şi îi notează trăsăturile, apoi observă alt proces şi iarăşi îi descrie însuşirile, pentru ca apoi să se întrebe din ce fel de relaţii cauzale au luat ele naştere. Rezultatul este un catastif stufos în care ciudăţeniile naturii sunt descrise cu o atenţie vie. Parcă o voinţă de a nu-i scăpa nimic îi însufleţeşte ochiul. De fapt, Bacon este un pasionat dezlegător de enigme naturale, cărora caută să le dea o explicaţie cauzală, a căror pertinenţă să fie în acord cu gradul de autoritate al ştiinţelor din epocă. Cînd însă cauzalitatea dă greş în explicarea fenomenelor, Bacon recurge la transmutări alchimice sau la invocarea spiritelor. Graniţa ce separă ştiinţa de magie e absentă.

Dar dacă ne amintim că, la începutul secolului al XVII-lea (Sylva Sylvarum a apărut în 1626), penuria de scheme ştiinţifice era cronică, cu alte cuvinte Newton nu apăruse cu formula gravitaţiei, Meyer nu dăduse elementelor chimice un tabel de ordonare, Linné nu-şi publicase ierarhia botanică, Gauss nu-şi schiţase clopotul, Mendel nu aflase legile transmiterii ereditare şi Hahnemann nu adusese ipoteza homeopată, – dacă ne amintim de carenţa minţilor croite pe tipar ştiinţific, ne dăm seama că efortul lui Bacon, acela de a strînge procesele naturii într-un soi de compendiu exhaustiv, avea o oarecare justificare. În lipsă de altceva mai bun,Sylva Sylvarum este o compilaţie a cunoştinţelor pe care ştiinţele, luate de-a valma, le ofereau în epocă. O compilaţie faute de mieux, menită a suplini un gol. O babilonie de informaţii al căror temei legitim stătea în ignoranţa vremurilor.

Bacon este un colecţionar pasionat, care adună o puzderie de chichiţe din dorinţa de a obţine un caleidoscop cît mai complet al bazaconiilor lumii, şi le adună aşa cum poate, sprijinindu-se pe cîrja şubredă a ştiinţelor din epocă. De aici impresia de cras amatorism pe care elanul său de cercetător o emană. Să dau cîteva exemple pitoreşti: drept tonic cardiac autorul recomandă „venin de viperă“ (669), în epilepsie sfătuieşte ca bolnavul să-şi atîrne de gît „rădăcini de bujor uscate“ (p.670), iar femeilor, pentru a-şi uşura naşterea, le recomandă „piatra de pe broaştele rîioase“ (p. 671). Astfel de exemple de terapii folclorice, reminiscenţe vădite ale gîndirii magice, abundă în volum.

cu toate acestea, harababura unor remedii pe care astăzi nimeni nu le-ar mai aplica sau alaiul unor experimente fizico-chimice din care Bacon trage concluzii fantasmagorice nu au darul de a-i micşora meritul de deschizător de drumuri. În fond, avem de-a face cu un pasionat care visează la un tip de cunoaştere, în care adevărul să poată fi verificat prin experimente. Aşa se face că Bacon e precursorul ştiinţei moderne, un soi de intermediar făcînd trecerea de la principiile lui Paracelsus din medicina alchimistă la principiile lui Kepler din mişcarea planetelor. E un „gînditor de pîrleaz“, cu un picior înfipt în scolastica medievală şi cu celălalt tinzînd spre exactitatea căsuţelor lui Mendeleev. Dar cum la exactitate nu ajunsese, nu-i rămînea decît să facă uz de perechi conceptuale ciudate (pneumatictangibil, crud-copt, sulfuros-mercurial).

Apoi, dacă ne amintim că Francis Bacon a fost contemporan cu Jakob Böhme, un fantast răpit de trăiri mistice, şi cu Descartes, un eretic încredinţat că existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită stînd în fotoliul curţilor princiare, ne dăm seama că autorul Noului Organon era în felul lui un pionier sobru, a cărui onestitate îl îndemna să pună bunul-simţ în locul superstiţiei. Înaintea lui Locke şi a lui Berkeley, Bacon se dovedeşte un britanic sadea, atins de demonul empiriei, de aici aerul de gînditor cu picioarele înfipte în pămînt, nutrind o repulsie asiduă faţă de speculaţiile aeriene, de croială cvasireligioasă, genul de inepţii subtile din care Böhme, perorînd despre lumina şi întunericul divin, îşi făcuse un renume clandestin. Dar, spre deosebire de Thomas Hobbes, un alt contemporan al cărui ochi descifrase rolul malefic al statului modern, Bacon nu a dat atenţie societăţii. Pe filosof îl preocupa cu precădere natura. O justificare ar sta în cariera lui de politician (timp de 30 de ani în Camera Comunelor şi Camera Lorzilor), de pe urma căreia s-a ales cu o aversiune statornică faţă de efemerele instituţii umane.

Că Bacon e un gînditor de tranziţie reiese din felul cum concepea ierarhia ştiinţelor, pe care şi le închipuia ca pe un copac ale cărui ramuri (fizica, chimia, botanica etc.) erau hrănite de o tulpină unică, care era tocmai „filosofia naturală“, un soi de metafizică ale cărei axiome, departe de a fi obţinute din gîndirea speculativă, erau căpătate prin procedeul inducţiei: observai natura şi ridicai cazurile particulare la o teorie generală, cu dobîndirea unor scheme largi privind scopul universului. Ideea că la baza ştiinţelor particulare stă „regina reginelor“, filosofia, e un dat al gîndirii metafizice dintotdeauna. Dar că o asemenea metafizică poate fi obţinută inductiv, de jos în sus, e o trăsătură a gîndirii lui Francis Bacon.

Mă întorc la impresia de bric-à-brac, de colecţie ticsită cu cunoştinţe ieşite din uz, pe care volumul o lasă cititorului. Fără studiul introductiv al Danei Jalobeanu, o incursiune doctă în opera lui Bacon, ai fi fost condamnat să rătăceşti în hăţişul celor o mie de fragmente. De altfel „sylva“ are aici sensul pădurii de cunoştinţe a căror mulţime formează un desiş dificil. Dana Jalobeanu pune ordine în hăţiş şi dă o imagine clară despre proiectul de instauratio magna (marea reformă) pe care Bacon o avea în vedere în privinţa cunoaşterii, proiect pe care nu l-a dus la capăt din cauza decesului din 1626. Sunt două cărţi din care Bacon s-a inspirat copios: Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrîn şi Magia naturalis de Giambattista Della Porta. Multe fragmente din Sylva Sylvarum sunt luate din aceste două volume, notele de subsol ghidînd cititorul într-o luxurianţă de teme în care, fără o busolă lămuritoare, te-ai fi pierdut repede.

În virtutea unei simpatii ivite dintr-o coincidenţă de vederi, Dana Jalobeanu îi conferă lui Francis Bacon rolul de întemeietor al ştiinţei moderne, afirmînd: „Cu cartea pe care o ţineţi acum în mînă începe cariera publică a ştiinţei moderne“ (p. 11). Nu e totuşi exagerat? Mai potrivit ar fi să vedem în Bacon un „precursor“ al ei. Oricum, lectura cărţii e o piatră de încercare, dată fiind babilonia de aşchii interpretative ce provin dintr-un morman de experimente rudimentare. Chiar dacă unele fragmente te atrag prin insolitul patologic, teratogen sau magic, amalgamul de observaţii e de un talmeş-balmeş ameţitor.