Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Basarabia. miracolul Unirii de Nichita Danilov

„oricât nu s-ar scrie despre Marea Unire din 1918, spunea un istoric basarabean, oricâte dovezi şi argumente nu s-ar aduce în favoarea unor legităţi, care au dus la crearea României Mari, totuşi nici cea mai doctă argumentare n-o să spulbere senzaţia de miracol.”

Într-adevăr, Unirea Basarabiei cu România, dar şi realizarea Marii Uniri, dacă facem o scurtă introspecţie istorică, s-au aflat sub zodia miracolului.

Anul 1918 a fost, într-adevăr, unul fast pentru destinul României. Dirijat parcă de o baghetă nevăzută, tot haosul creat înainte şi după intrarea României în marea conflagraţie s-a coagulat, căpătând o neaşteptată coerenţă.

Să facem însă o fragmentară trecere în revistă a situaţiei de-atunci, insistând asupra unor lucruri mai puţin cunoscute publicului larg.

Ca urmare a înfrângerilor suferite pe front, cu capitala mutată la Iaşi şi teritoriul ciuntit, redus aproape la dimensiunea Moldovei de odinioară, la sfârşitul anului 1916, pe parcursul lui 1917, în ciuda victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi mai târziu, în 1918, până aproape de încheierea războiului, România se afla pe marginea prăpastiei, punându-şi problema supravieţuirii ca stat, nicidecum cea a unirii. În acest sens, sunt revelatoare, printre altele, o serie de demersuri diplomatice purtate de emisarii Coroanei cu autorităţile ruseşti, în prima parte a anului 1917, în vederea refugierii, în caz de necesitate, a guvernului şi Casei Regale la Poltava sau la Herson, în Crimeea, aceasta în cazul în care Germania şi aliaţii săi, după cum decurgeau lucrurile pe front, ar fi ocupat şi restul teritoriului românesc.

Teama de un dezastru iminent a împins Casa Regală să facă aceste tatonări. Dacă ele ar fi fost duse la bun sfârşit, soarta Hohenzollernilor nu s-ar fi deosebit prea mult de cea a Romanovilor. Hazardul ne-a ferit de un astfel de deznodământ. România şi-a sacrificat doar tezaurul care a fost trimis, în două tranşe, la Moscova, nu şi soarta dinastiei, care avea să fie sacrificată abia după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.

Tatonările privind mutarea guvernului şi a Casei Regale au fost iniţiate, pesemne, încă în timpul când pe tronul Rusiei se afla ţarul Nicolae al II-lea, fiind continuate şi în perioada instaurării guvernului provizoriu în Rusia, cu câteva luni înainte de cucerirea puterii de către bolşevici.

Cu privire la aceste fapt pot exista mai multe explicaţii. Prima dintre ele ar fi fost aceea legată de faptul că tulburările din Rusia erau privite ca un accident istoric. Nimeni nu bănuia că soarta imperiului fusese deja pecetluită. Germania urmărea însă cu atenţie evenimentele ce se derulau la Petrograd. Finanţat de către băncile cu capital german, Lenin avea misiunea să preia puterea şi să scoată Rusia din război. Ceea ce, de altfel, a şi făcut. După preluarea puterii, bolşevicii au semnat Tratatul de Pace de la Brest- Litovsk (tratative începute pe 22 decembrie 1917 şi încheiate pe 3 martie 1918), în urma căruia Rusia a ieşit din conflagraţie. Drept urmare, România s-a trezit încercuită de Puterile Centrale, neavând altă opţiune decât să iasă la rându-i din război şi să accepte condiţiile umilitoare ale Tratatului de Pace de la Buftea-Bucureşti. Tratatul (neratificat de regele Ferdinand) prevedea, printre altele, demobilizarea armatei, cedarea Dobrogei, modificarea graniţei pe Carpaţi, mari concesii economice acordate în special capitalului german (România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, prin două societăţi petroliere; şantierele navale intrau în stăpânirea statului german; într-un cuvânt, un adevărat jaf, ale cărui ecouri, paradoxal, leam simţit după Revoluţia din 1989 şi le resim- ţim şi azi), precum şi schimbarea dinastiei. Prin urmare, autorităţile româneş ti, având din timp acces la informaţiile privind inten- ţiile Puterilor Centrale, au avut toate motivele să încerce să găsească în 1917 o soluţie extremă pentru ieşirea din impas, în cazul înfrângerii finale. De ce s-au gândit să evacueze guvernul şi Casa Regală tocmai în Rusia, nu ştim. Erau aliaţi. Dar ce fel de aliaţi? Rusia era în degringoladă. Ţarul fusese detronat. Imperiul era cuprins de haos. Armata – în derivă. Opţiunea pentru Rusia era greşită. Aceasta ne-o dovedeşte şi soarta tezaurului românesc ce a fost transferat la Moscova şi apoi confiscat de bolşevici.

În fine, nu are rost să răscolim mai mult prin praful vremurilor aşezat peste documentele cu demersuri făcute de emisarii Coroanei. Poate că e mai bine ca el să zacă acolo, acoperind nişte adevăruri dureroase. Oricum, păcatele de atunci alte unora sau altora au fost spălate mai târziu prin prestaţia reprezentanţilor României, inclusiv a Coroanei, în special a reginei Maria, făcute la cancelariile occidentale, dar şi la conferinţele şi tratatele de pace ce au dus la configurarea graniţelor unei noi Europe.

Volumul Iaşul – leagăn al Unirii neamului românesc. 1916-1918 . Reminiscenţe şi însemnări, de N.A. Bogdan (n. 10 mai 1858 – 17 aprilie 1939) - apărut anul acesta, la 79 de ani de la moartea autorului, la Ed. Convorbiri literare & Timpul – surprinde atmosfera de degringoladă a acelei perioade trăite pe viu în perimetrul unui oraş, e vorba, bineînţeles, de Iaşi, pe care vicisitudinile istoriei l-au făcut să devină, pentru o scurtă perioadă, Capitala României. Răsfoind paginile volumului începem să înţelegem mult mai bine încercările prin care a trecut România de atunci.

privit din perspectiva cititorului de azi, volumul Iaşul – leagăn al Unirii neamului românesc, 1916 – 1918… e fascinant. Avem de-a face, de fapt, cu o radiografie a societăţii româneşti din acea epocă, surprinsă din diferite perspective. Războiul are mai multe măşti. Unele sunt tragice, altele groteşti. Iar altele de-a dreptul comice, de te apucă râsu-plânsul, atunci când ele, prin intermediul unui film sau a citirii unei cărţi, ţi se derulează în faţa ochilor.

Iată, de pildă, un pasaj memorabil privind invazia celor aproximativ 30 000 de prostituate, între 13 şi 50 de ani, venite din toate colţurile ţării, ce-şi ofereau serviciile pe uliţele Iaşului soldaţilor şi ofiţerilor, negustorilor şi celor străini, la scurt timp după intrarea României în marele război: „Cu obrajii văruiţi, buzele date cu roş – parcă luaseră parte la toate ospeţele canibalice, şiruri lungi de cocote, năvălite în Iaşi cu duzinele, cu fiecare tren ce sosea în gară, făcea impresia localnicilor că târgul lor se transformase, în ultimele zile, într-un mare iarmaroc de femei sclave, de care se scrie în unele relaţii de călătorii ce se găsesc expuse spre vânzare în multe din pieţele asiatice ori africane, unde moravurile şi politica onestă încă nu pătrunsese…”. Da, şi aceasta este o faţă a războiului. După cum se ştie moartea potenţează erosul. Bătălia pentru supravieţuire se ducea în tranşee, dar şi în bordeluri şi în alte „locuri de pierzanie”. Prostituate de toate naţiile mişună peste tot locul. Iaşul semănă cu un azil , dar şi cu un turn Babel cuprins de patimi nemiloase. Trocul de carne vie se făcea la lumina zilei,în ganguri, pe trotuare, pe peronul gărilor, în pieţele publice, în bodegi şi în localuri de lux, dar şi în locurile mai dosnice, în subsolurile imobilelor sau chiar în cavourile din cimitir; pretutindeni unde apăreau siluete feminine, unele îmbrăcate după „cele mai noi creaţiuni pariziene, altele în lencuţe făcute din câţiva metri de cit sau muselinuri, altele în cămeşi cu altiţe şi fote munteneşti, altele în uniforme de infirmiere sau surori de caritate, purtând însemnul Crucii Roşii…”. Prostituatele forfoteau pe fiecare stradă „căutând în dreapta şi în stânga, înainte şi îndărăt, oprindu-se şi examinând” cu un ochi trecut prin ciur şi prin dârmon fiecare trecător. Activitatea lor era acoperită de poliţie, dar şi de înaltele personaje politice, miniştri, consuli, ambasadori, senatori sau oameni sus puşi din administraţia centrală şi locală. Unele dintre ele erau agente ale poliţiei autohtone sau lucrau sub acoperire pentru diferite agenturi străine, ce culegeau informaţii pentru ţările aflate în război cu România.

Un alt episod memorabil prezentat în volumul lui N. A. Bogdan îl reprezintă sosirea, în toamna anului 1916, a valului de refugiaţi. „Şiruri lungi de care şi căruţe particulare şi chiar camioane militare transportau zilnic de la Gară în oraş bagaje şi lăzi de toate formele; hotelurile şi casele particulare ce se aflau până atunci goale sau cu bilete de închiriat se umpluseră cu prisosinţă”. Pe lângă „musafirii chiriaşi civili” soseşte şi o „altă specie de musafiri – funcţionarii”, şi apoi militarii… Oraşul devine neîncăpător. E mutată până şi primăria ieşeană, spaţiul fiind atribuit, după cum spune N.A. Bogdan, „unor simulacre de autorităţi, ce nu aveau încă fiinţă, când se procedase la expulzările respective”, clădirea rămânând „săptămâni întregi neocupată”.

printre refugiaţii sosiţi din Capitală se află şi elevul George Călinescu, care pribegeşte pe străzile Iaşului în căutarea unui adăpost.Viitorul critic bate la poarta mătuşii sale adoptive, dar aceasta refuză să-l primească în casă, astfel că adolescentul Călinescu rămâne de izbelişte, într-o stare de nedescris. În cele din urmă, este cules de pe străzi şi internat într-o stare de delir la Spitalul Crucii Roşii de lângă Biserica Sfântu Sava din Iaşi. Bolnav de tifos exantematic, cu hainele zdrenţuite, încălţămintea ferfeniţă, cu părul colcăind de păduchi, având erupţii multiple pe piele, tânărul George Călinescu este salvat ca prin minune din ghearele morţii, continuând după vindecare să rămână în spital. E nevoit să presteze la spital diverse servicii de ordin birocratic, precum întocmirea fişelor (partea biografică), înregistrarea viilor şi morţilor etc., etc.

Desigur aceste episoade tragice din viaţa autorului Istoriei literaturii române…, ce amintesc parcă de filmele lui Chaplin, nu sunt pomenite de N. A. Bogdan în monografia sa; fapt, de altfel explicabil. În 1916, la vârsta de 17 ani, George Călinescu era un anonim. (În paranteză fie spus, conform statisticilor, în iarna lui 1917 şi primăvara lui 1918, în Moldova s-au înregistrat peste 750 000 de cazuri de îmbolnăviri cu tifos exantematic, soldate cu 125 000 de decese, una dintre victime fiind poetul Alexei Mateevici, autorul poeziei Limba noastră, care s-a îmbolnăvit în timpul războiului, stingându-se din viaţă pe 24 august 1917 la Chişinău).

În această atmosferă sumbră, tânărul George Călinescu rămâne la biroul său, aplecat deasupra registrului de intrări-ieşiri, scriind cu migală numele morţilor în registru. Munca de rutină nu-l împiedică să urmeze cursurile Liceului Internat (clasa a VII-a liceală), organizate pentru refugiaţi. Experienţa aceasta birocratică va fi fructificată în romane, dar şi în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (unele din notele referitoare la scriitori seamănă cu nişte pomelnice; numele lui N. A. Bogdan fiind trecut într-unul dintre ele), scrisă mai târziu, între anii 1936 – 1941, în cea mai mare parte – şi poate nu întâmplător – la Iaşi.

Cronica lui N. A. Bogdan prezintă însă un cadru general al Iaşului cuprins de furia molimei, transmisă de la om la om prin intermediul păduchilor. Peisajul este de coşmar. Pe malul Bahluiului şi pe dealurile din împrejurimi, soldaţii îşi sapă „pe un ger amarnic, bordeie de adăpost, alţii clădesc barăci de izolare pentru bolnavi.”

Peste acest haos, se suprapune şi un altul. După izbucnirea revoluţiei din februarie 1917 la Petrograd şi abdicarea ţarului Nicolae al II-lea, apare la orizont o nouă ameninţare: pericolul bolşevic. „Agitaţiile bolşevice începuseră să se întrevadă pe alocuri, o dată cu fraternizările de pe front.“ „În primăvară, izbucnind revoluţia –scrie N. A. Bogdan – armatele ruseşti s-au transformat în nişte turme fără păstor, având însă fiecare măgarul în frunte, sub chipul unui purtător al steagului roş.”

Primejdia rusească din spatele frontului devine acum mai mare decât cea germană de pe front. „În beţia ei împănată cu lozinci, armata rusă aflată în devălmăşie vrea să ne dăruiască şi nouă o respublică, ca să ne facă fericiţi cu de-a sila… Dar – continuă istoricul pe un ton mai optimist – armata noastră, care înviase, era la postul de onoare. Ea a risipit repede amândouă primejdiile, învingând şi pe nemţi şi pe muscali deopotrivă.” „Mărăşeşti, conchide el la sfârşitul cărţii, nu înseamnă numai înfrângerea lui Mackensen, dar şi stârpirea bolşevismului şi ocuparea Basarabiei.”

Volumul poate fi citit ca un roman, în care personajul principal e însuşi Iaşul, supus unor tragice metamorfoze. Tensiunea cărţii creşte gradual, pe măsura desfăşurării evenimentelor. Ştirile alarmante de pe front otrăvesc puţin câte puţin sufletul mulţimii, inducând o stare de suspiciune generală.

Dacă monografia lui Bogdan Oraşul Iaşi – Monografie istorică şi socială ilustrată, opera sa capitală, publicată în timpul vieţii sale, poate fi privită ca o odă dedicată oraşului, volumul Iaşul – leagăn al Unirii neamului românesc e un adevărat purgatoriu, dacă nu chiar un infern al războiului, perceput nu din perspectiva omului ce luptă în tranşee, ci a celui ce se află în spatele frontului, unde nedreptatea şi mizeria cotidiană convieţuiesc alături de opulenţa şi dezmăţ. Şi, totuşi, nu trebuie să uităm că tocmai în acest purgatoriu s-a pritocit, la momentul oportun, planul Unirii Românei cu Basarabia; dar şi ideea constituirii României Mari.

Dar să revenim la ideea noastră: la începutul lui 1918 atât România, cât şi Republica Democrată Moldovenească (în mare, fosta Basarabie), înfiinţată în urma destrămării Imperiului Ţarist, se găseau într-o situaţie extrem de dificilă. Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine abia construite, scăpate din frâu, revendicative, şi a unei Rusii sovietice care visa să instaureze puterea proletară şi în alte colţuri alte lumii, inclusiv în Germania. Şansele reîntregirii erau minime. „Nici până astăzi nimeni nu poate explica în întregime – afirmă un alt istoric de dincolo de Prut – de ce Chişinăul şi de ce anume Basarabia au dat tonul nesperatului act al Unirii. Cauze sunt multiple şi explicaţii există, dar sunt momente peste care trecem prea uşor fără să subliniem nişte accente principiale. Istoria anului 1917-1918 ne-a dat o lecţie unică şi irepetabilă, cum din mai multe forţe slabe, dezbinate se poate forma un flux politic puternic şi bine orientat.” Un rol important l-au jucat însă şi presiunile externe, mai cu seamă cele negative, venite din Răsărit. Probabil că teama ca Revoluţiile bolşevice să nu se extindă în Europa a făcut ca marile cancelarii, inclusiv cele ale Puterilor Centrale, să accepte Unirea Basarabiei cu România.

Referitor la presiunile care s-au făcut atunci de către vecinii noştri de Răsărit, rămâne revelatoare Telegrama primului ministru al Ucrainei sovietice, V. Golubovici, adresată guvernelor german, austroungar, turc, bulgar şi român în timpul Conferinţei de Pace de la Bucureşti, adusă în actualitate prin publicarea recentului album Basarabia în actul Unirii de la 1918, apărut la Ed. Ştiinţa din Chişinău, alături de alte documente şi imagini grăitoare pentru situaţia de atunci.

Iată cum sună telegrama lui Golubovici: „Prin prezenta am onoare să vă aduc la cunoştinţă că Consiliul Miniştrilor Republicii Poporane Ucrainene găseşte necesar să informeze guvernul imperial german asupra următoarelor: Guvernul ucrainean este adânc interesat de soarta unei regiuni limitrofe a Republicii Ucrainene, şi anume de Basarabia. Cu toate că regiunile locuite de două popoare dominante, acel ucrainean şi cel moldovenesc, se perindează reciproc, nu încape nici o îndoială că în partea de nord a teritoriului Basarabiei ucrainenii constituie majoritatea absolută a populaţiei, iar în cea de sud (între Gurile Dunării şi Nistrului şi Litoralul Mării Negre) ei au o majoritate relativă. Astfel că Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic (s.n.) formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”.

telegrama primului ministru ucrainean e ca un cuţit înfipt în spatele guvernului român aflat în tratative de pace cu Puterile Centrale. E şi un cuţit înfipt în spatele Republicii Democrate Moldoveneşti, ce s-a constituit pe teritoriul Basarabiei după izbucnirea revoluţiei bolşevice. (Problemele de atunci legate de relaţia cu Ucraina, în mare, au rămas valabile şi azi. Unele chiar s-au acutizat.)

În final, Golubovici scrie: „Întrucât o bună parte din teritoriul Basarabiei este ocupat de armatele române, obiectul tratativelor la Conferinţa de Pace de la Bucureşti, Guvernul Republicii Poporane Ucrainene consideră că discuţia asupra acestei chestiuni şi soluţionarea ei poate avea loc numai cu participarea şi consimţământul reprezentanţilor guvernului ucrainean.” Reprezentanţii Puterilor Centrale nu au ţinut cont de pretenţia guvernului Golubovici şi au dat câştig de cauză României. În luarea deciziei, a cântărit, probabil, şi intervenţia lui Constantin Stere care a cerut, printre altele, Puterilor Centrale „să se milostivească a întări ele drapelul României pe zidurile Chişinăului”, dar şi ameninţarea ciumei roşii ce venea din Răsărit, afectând linia frontului.

Trebuie să menţionăm aici şi faptul că nu întâmplător armata română se afla în Basarabia. Ea fusese chemată la solicitarea unor fruntaşi ai Sfatului Ţării adresată în decembrie 1917 guvernului României, dar şi ambasadorilor Alianţei, pentru a scăpa Basarabia de haosul creat de bolşevici. Armata, renăscută la scurt timp după victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, şi-a făcut datoria şi ordinea a fost instaurată la scurt timp după intrarea ei în Chişinău. Astfel a început miracolul ce a dus la Marea Unire. (Mai târziu, în 1919, armata română a eliberat şi Budapesta de flagelul bolşevic. Dar asta-i o altă poveste, ce ţine aproape tot de miracol.)

Destinul unei naţiuni, ca şi destinul unui om, cunoaşte meandre neaşteptate, în care pierderile ca şi câştigurile vin neaşteptat. Constituirea României Mari a trecut şi prin încercări nefericite, când totul părea pierdut. O mână nevăzută a amestecat deodată cărţile, transformând haosul în ordine şi disperarea în speranţă. Astfel a început renaşterea naţională.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara