Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Şase personaje în căutarea.. - Despre senzualitate. Şi Radu Afrim - de Marina Constantinescu

Mergînd cu maşina spre teatrul din Ploieşti, încercînd să evadez psihic din acel bară la bară epuizant de enervant, am plonjat, prudent, în amintirile mele legate de spectacolele lui Radu Afrim. Imagini fel de fel mi se derulează, ca la cinematograf, prin faţa ochilor. Mi-a plăcut de la început teribilismul lui, să spun aşa, dar nu acela cu orice preţ, în sine, afişat mai tare decît ideile dintr-o punere în scenă. Mi s-a părut, uneori, că este mai preocupat de asta decît de relaţia lui cu un text, cu actorii, cu noi, spectatorii. Că textul este doar un pre-text pentru demonstraţii cu sclipici. În acelaşi timp, sensibilitatea lui, dublată de un soi de timiditate autentică, a ţesut, încet-încet din punctul meu de vedere, un univers extrem de interesant, de provocator, bazat solid pe comunicarea între cuvînt şi un anumit limbaj vizual, plastic. Confesiunile lui scenice vorbesc, fragmentar, despre întregul din el. Despre felul în care vede lumea în diferite coduri, teatral, fotografic, plastic, muzical. El se vorbeşte pe sine într-un spectacol stabilind complementarităţi între aceste tipuri de limbaj. Anumite conexiuni secunde emoţionante. Privind în urmă, observ că am strîns mai degrabă imagini şi stări din ce a făcut Afrim. Că doar de cîţiva ani am şi chipuri puternice în roluri minunate. Că, la început, în afara unei actriţe, Elena Popa, nu mi s-a părut interesat de performanţa actoricească, ci doar de capacitatea celor cu care a lucrat - ca grup - de a-i purta accentele regizorale, obsesiile, neliniştea şi de a putea să dea naştere unei atmosfere. Ceva mai tîrziu, întîlnind actori cu experienţă, dar şi foarte deschişi în comunicarea cu el, universul său teatral a devenit profund, consistent, expresiv, pentru că, acum, provocarea este densă, grea, şi nu comercială, facilă. Chiar şi atunci cînd nu i-au ieşit treburile sau cînd nu l-am înţeles, a existat un "ce" care să-mi cheme, în timp, gîndul, sufletul. Limbajul lui s-a maturizat, experienţa a prins cheag. Ca şi nostalgiile.
Cînd vara trecută am văzut, la Piatra Neamţ - acolo unde acum şapte ani făcea "Ocean cafe" - , "Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele" de Petr Zelenka am simţit că a închis o etapă a creaţiei. Că barocul limbajului său a devenit unul esenţial, simplu, foarte direct, foarte just. Desenul spectacolului a la Lars von Trier din "Dogville" m-a tuşat şi m-a prins o dată în plus. Ca şi remarcabila performanţă actoricească, în sensul convenţiei cinematografice amintite, a lui Cezar Antal, a Cocăi Bloos, a lui Tudor Tăbăcaru şi a lui Constantin Cojocaru. Cuvintele, gesturile, mişcările, ritmul aveau o rigoare matematică. Şi numai respectarea ei, a rigorii, făcea posibilă emoţia autentică, energia poveştii, a generaţiilor de actori care se întîlneau pe aceeaşi scenă. Într-un fel, am găsit acest spectacol cumva atipic pentru Radu Afrim, minimalist, fără chestiuni în plus sau reziduale. Fără îndoială că la asta a pus umărul şi Lars von Trier. În acelaşi timp, fără actori nu se poate face şi nu se poate duce pînă la capăt această convenţie.
La Ploieşti, ceva din Trier era prezent, tensiunea se prelungea, un fel de mister, de lumină stranie. În piesa islandezului Thorvaldur Thorsteinsson, "and Bjork, of course", Bjork, una dintre "protagonistele" textului, este actriţa lui Trier din "Dancer in the dark". Bjork a interpretat ireal povestea tulburătoare de iubire a unei femei ciudate, marginală, altfel, cu alte cuvinte, ieşită din şabloane. Zîmbetul acela inocent, ochii mari şi nepătaţi de păcatul trupului, marea agitată ca sufletul ei fără de bărbatul iubit vorbesc despre una dintre cele mai răvăşitoare devoţiuni purtate de o femeie. Pînă la capăt. Ceva din stranietatea aceea este şi în poezia crudă a autorului Thorsteinsson(tradus expresiv de Carmen Vioreanu). Ca şi în ce a făcut la Piatra Neamţ, şi aici este o căutare de sine a personajelor, o încercare de autodescoperire a propriului eu. Dacă acolo, povestea se face pe cont propriu, individual, aici personajele sînt aduse împreună, ca la exerciţiile de terapie în grup. Căutarea este la comandă. Cu toate şabloanele şi sloganurile cunoscute. Cineva bate din mîini aferat şi noi ne despuiem sufletele, subconştientul, îi lăsăm pe ceilalţi să ne cotrobăie în intimitate. Sau o expunem de bună voie. Sperînd ca asta să ne fie de folos. Să ne elibereze. Să ne ajute să ne cunoaştem şi să ne rezolvăm viaţa, ce mai!... Dialoguri absurde, frînturi de fraze aberante, lipsite de sens, inhibiţii, droguri, întîmplări fel de fel, vinovăţii, obsesii, slăbiciuni, frici convieţuiesc într-un text special, frust, dur, dar foarte puternic pentru mine. Ceva în acelaşi timp obişnuit şi neobişnuit. Şi ca scriitură, şi ca situaţie, şi ca limbaj scenic, vizual bine susţinut de scenografa Alina Herescu, exact. Toate duc drumurile duc la sex. Pervers, parşiv, devorator, sălbatic. Ca o ultimă redută a disperării.
Dintr-un anumit punct de vedere, mi se pare că Radu Afrim se întoarce la discursul său. Că face un pas înapoi faţă de "Povestirile" de la Piatra Neamţ. Că nu renunţă la o anumită încărcătură. Cel puţin în prima parte a spectacolului. Sau, mai exact, în cazul personajului inventat, DJ Astin. E mult şi inutil pentru precizia montării. Ce mi se pare extraordinar în continuare este lucrul cu actorii. Şi toţi sînt buni, buni de tot. Sînt scene crude, complicate, la vedere, sub nasul nostru pudic sau nu, în care nesiguranţa sau ezitarea interpretării pot dinamita convenţia spectacolului. Mărturisesc de-a dreptul că actorii tineri, tineri, m-au surprins foarte tare. Şi că inexactităţile lor aproape nu contează faţă de reuşita fiecăruia şi a tuturor, împreună. După rolul din "Inimi cicatrizate", o reîntîlnesc pe Nicoleta Lefter. Extraordinar de matură în rolul rebelei Marta. O văd, o simt, o descopăr pe Lorena Ciubotaru în Stefania, pentru prima oară cu adevărat, deşi face parte de ceva vreme din trupa de la Ploieşti. Îl pot defini pe tînărul Cristian Popa, îl pot intui, îl cred în tot ce face în Hans. Ca şi pe Clara Flores, Asta sau animatoarea grupului, femeia conducător de sentimente şi de iluzii, care nu se desprinde deloc din conturul şablonard al personajului său. Şi, iarăşi, Ada Simionică, vulnerabilă, senzuală, precisă, cu ipostaze actoriceşti noi, proaspete, pe care le descoperă împreună cu Radu Afrim în personajul său Hilda. Riguroşi, cu o dinamică complementară introvertit-extrovertit, sofisticat-primitiv, ca două repere solide şi stabile pe tot parcursul spectacolului, Ioan Coman-Ingolf şi Tudor Smoleanu-Thrainn, mai simplu, Traian. La cîţiva metri de spectatori, într-un spaţiu care adună poveştile de pe scenă cu cele din noi - ca şi cum toţi am fi parte din acest exerciţiu de vindecare prin terapie în grup - actorii depăşesc prejudecăţi, mimetisme, neputinţe şi nasc un joc impresionant, acut, viu, pe muchie de cuţit. Asta face ca ce se spune sau ce se întîmplă să nu lezeze. Pentru că fiecare situaţie, fiecare gest sau rostire este acoperit şi justificat regizoral. Impresionant este cum îşi conduce fiecare actor personajul, evoluţia pe care o are acesta, fără să se uite de relaţia şi construcţia în grup. Senzualitatea este intuită ab initio. Nu şi diversitatea ei de pe scenă. Totul este fragil, se face şi se reface, altfel, sub ochii mei. Teme, situaţii, exerciţii de improvizaţie, subconştienturi marcate de lucruri teribile, de Preamultul sau, dimpotrivă, de Preapuţinul vieţii.Speranţă şi mimarea ei. Inocenţă şi ipocrizie. Realitate şi filtrele obsesiilor. Depresii, vitalitate, pasivitate, prejudecăţi. Şi sex, sex, sex. Defulare şi consum. Refuz şi acceptare. Un joc asumat de fiecare actor.
Trag cu ochiul, perversă pornire, către doamnele, multe, de vîrsta a treia de pe gradene. Un spectacol secund...pe care, nu ştiu de ce, dincolo de performanţa actoricească, contează şi Radu Afrim.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara