Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Aron Cotruş – 125 de ani - Ştefan Baciu despre Aron Cotruş de Ion Buzaşi

Amândoi sunt mari poeţi ai exilului românesc; au plecat (sau au rămas) în Occident după ce publicaseră versuri şi în ţară. Aron Cotruş devenise unul din poeţii importanţi ai perioadei interbelice, unul dintre cei mai citiţi şi mai recitaţi; Ştefan Baciu, tânăr poet – între ei era o diferenţă apreciabilă de vârstă, publicase în ţară doar volumul de debut, bine primit de critica literară a vremii şi premiat de Revista Fundaţiilor Regale.

Amândoi erau biografic legaţi de Braşov, frumosul oraş de la poalele Tâmpei. Ştefan Baciu, mai mult, căci era născut la Braşov, era fiul directorului Liceului braşovean „Andrei Şaguna”, şi ca elev de liceu încă începuse să publice în revistele locale germane sau româneşti. Aron Cotruş făcuse câteva clase de liceu la Braşov, unde îşi trecuse şi bacalaureatul şi era prieten cu profesorul Ion Baciu, tatăl „poetului tânăr”, ambii făcând parte într-o vreme din redacţia „Gazetei Transilvaniei”. Ştefan Baciu era un mare admirator al poeziei lui Aron Cotruş, avea toate volumele poetului, unele chiar în două sau trei ediţii, achiziţionate îndată după apariţie, şi, în exil fiind, această preţuire a rămas statornică, publicând articole despre Aron Cotruş, omul şi poetul.

Una din cele mai importante publicaţii literare ale exilului românesc a fost „Revista Scriitorilor Români” despre a cărei apropiată apariţie Virgil Ierunca îl vesteşte pe Aron Cotruş printr-o scrisoare din 16 mai 1960:

Stimate Domnule Cotruş,
Ultimul Congres al Societăţii Academice de la Roma a luat hotărârea să scoată o revistă de literatură cu redacţie la Paris şi intitulată „Revista Scriitorilor Români”. Cum redacţia acestei reviste mi-a fost încredinţată mie, lui Vintilă Horia, Mircea Popescu şi Eugen Drăguţescu, îmi fac o datorie să vă invit să cinstiţi primul număr al acestei reviste cu unul sau mai multe poeme.
Cu speranţa că veţi răspunde afirmativ acestei iniţiative de slovă şi gând – pe româneşte – vă rog să primiţi odată cu mulţumirile mele, asigurarea stimei ce v-o port.

Virgil Ierunca
(v. Dumitru Borţan, Ion Buzaşi, Aron Cotruş- Marele desţărat .Corespondenţă. Întregiri documentare, Editura Armanis, Sibiu, 2013, p. 278.)

Revista proiectată apare cu doi ani mai târziu, în 1962 şi se deschide cu un articol-program (nesemnat, redactat, probabil, de Virgil Ierunca) şi intitulat Cuvânt înainte, având ca motto legământul lui Bălcescu, rostit în exil, atât de potrivit cu statutul acestor scriitori grupaţi în jurul revistei:„Noi aici ne vom lupta cu cuvântul cât vom putea”. Articolulprogram – amintind de vestita Introducţie a lui Kogălniceanu la „Dacia literară” deplânge starea jalnică a literaturii din ţara, pe care au fost nevoiţi să o părăsească, dar „o parte din talentele româneşti a aflat adăpost în lumea liberă, unele au câştigat faimă peste mări şi ţări.” „Revista Scriitorilor Români” afirmă că „adevăratul spirit” al literaturii româneşti este „prezent şi viu” în paginile acestei publicaţii, care vrea să stabilească o „legătură vitală între trecut şi viitor”. Evident că atunci când se vorbea despre scriitorii din exil „care au câştigat faimă peste mări şi ţări”, articolul-program îl avea în vedere, în primul rând, pe Aron Cotruş, la acea dată cel mai cunoscut poet al exilului românesc. Poetul răspunde invitaţiei de colaborare, dar poeziile sale (Rugăciune, Psalm românesc nr.1 şi În noi toţi uriaş reînvie) apar postum, poetul trecuse la cele veşnice în toamna anului 1961. În primul număr mai găsim semnăturile lui Mircea Eliade, Vintilă Horia, N. I. Herescu, Petru Dumitriu care părăsise de puţină vreme România comunistă, şi semnătura unui admirator al lui Aron Cotruş, Ştefan Baciu, – aflat şi el acum în exil, care publică la trei ani după moartea poetului lui Horia, în nr. 2/1964 al revistei un amplu eseu Aron Cotruş – omul şi poetul. Titlul este uşor derutant căci nu este un eseu monografic, ci o frumoasă evocare memorialistică, în care este conturat mai ales portretul omului Aron Cotruş.

Ştefan Baciu vorbeşte de începuturile sale literare (debutul din 1933, când era încă elev la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov), despre comoara de cărţi şi autografe ţinute într-o ladă moştenită de la un unchi al său în care se aflau George Coşbuc, Eugen Goga, Victor Eftimiu, în ediţii cu afectuoase dedicaţii către tatăl său profesorul Ion Baciu – şi bineînţeles Aron Cotruş, cu volumul său de debut Sărbătoarea morţii, Arad, 1915, toate având caligrafia atât de originală, stranie a lui Aron Cotruş, „ accentuată cu timpul devenind o adevărată pictură, făcută parcă din pană de gâscă, aşternută pe hârtie cu tihnă, spre a da cât mai mult impresia de scris muncit, cugetat, temeinic”.

Cititor statornic al poeziei lui Cotruş, tânărul Ştefan Baciu, aspirant şi el la gloria poeziei, se străduieşte să-şi facă rost de volumele sale, îndată după apariţie, şi atunci când nu reuşeşte, îi scrie poetului chiar în Varşovia, unde acesta se afla ca ataşat de presă, să binevoiască a-i expedia volumul Printre oameni în mers, 1933, care „aduce un sunet cu totul nou, nu numai în poezia monocordă a lui Cotruş, dar ceea ce mi se părea mult mai important, în poezia românească, în mijlocul căreia aceste cântece sunau cu un timbru neobişnuit, cu o melodie în care, în acelaşi timp, se îmbinau, strigătul lung al moţului geamgiu sau ciubărar, lovitura de târnăcop a minerului, ciocanul omului din fabrică, sunetul coasei în iarba umedă, furnalul de fabrică la margine de oraş. Cum era de aşteptat, au apărut imediat imitatorii, poeţi ce se vroiau «cotruşieni», care însă niciodată n-au izbutit să se ridice nici măcar până la genunchii acestui poet, care, cu o siguranţă excepţională, îşi mergea drumul, acest drum început de Andrei Mureşianu, dus la culme de Octavian Goga.” (loc. cit., p.12-13)

Cea mai puternică impresie i-o produce însă volumul Horia (1934). Îl consideră cel mai bun volum de poezii a lui Aron Cotruş „atât de nou ca sunet poetic românesc, atât de vechi ca sentiment revoluţionar transilvan, încât, în timp foarte scurt, lungul poem avea să fie publicat şi republicat în numeroase reviste, recitat la serbări şi şezători literare” (p.13)

Şi cum în perioada interbelică era moda şezătorilor literare , Ştefan Baciu îşi aminteşte că a asistat la Braşov în sala Astra, în 1935, sau 1936, la o recitare extraordinară a poemului chiar de către Aron Cotruş. Din grupul de scriitori prezenţi la Braşov la acea şezătoare literară mai făceau parte nume cunoscute ale literaturii interbelice: Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu, Mihail Sorbul, Al.Cazaban ş.a. Prezentatorul era poetul George Gregorian, care, la un moment dat, spre sfârşitul şezătorii literare a anunţat:„Şi acum, iubiţi braşoveni, poetul Aron Cotruş va declama poemul Horia .” Urmează cea mai frumoasă pagină a acestei evocări şi în mod sigur cea mai reuşită descriere a felului în care Aron Cotruş recita acest poem, care începe cu versurile devenite clasice:

„De jos, / te-ai ridicat drept, pietros, viforos, / pentru moţi, / pentru cei săraci şi goi şi pentru toţi / ş-ai despicat în două istoria, / ţăran de cremene / cum n-a fost altul să-ţi semene, / Horia.

Imediat după pronunţarea primelor două versuri, cuvintele au câştigat alt sunet: pietros, viforos dintr-o dată a dispărut politeţea şlefuită şi totuşi directă pe care o văzusem de dimineaţă, şi-acum aveam impresia că Detunata a început să vorbească. (Ciudat: în 1960, când am călătorit prin America Centrală, trecând prin El Salvador, m-am oprit în faţa vulcanului Ilopango, din care iese necontenit o coloană de fum, însoţită foarte des de sunete subterane, şi m-am gândit că vocea lui Cotruş era, de fapt, o voce a pământului). Poemul se desfăşura în faţa unei săli împietrite, în acelaşi timp ca o enormă frescă, dar şi ca o furtună care s-apropie desemnându- şi pe cer siluete de nori negri, din care ies fulgere ce trag figuri nebănuite pe nourii tot mai deşi.

Omul în haina albastră nu mai era un poet care declama: cred că prin glasul lui se adresau sălii Horia schingiuit pe roată, Iancu doinind din fluier, Mureşianu scandându-şi marşul redeşteptării naţionale, întreg Ardealul. Într-o măreaţă şi impresionantă defilare, trecutul se perinda în faţa acelor oameni care îşi vedeau, în mod paralel, poetul şi istoria, întrupată într-una din cele mai caracteristice şi mai profunde piese de poezie românească. Câteodată, când Cotruş răsufla mai adânc, ca să reînceapă cu vigoare mai gravă, sala părea că e legată cu un fir invizibil de vocea care izbucnea de sub «papillon», dar, de fapt, acolo nu mai era nici o cravată «domnească», ci pieptul aspru şi păros al unui ţăran din Haşag, care făcea un bilanţ şi vedea, în viitor, peste prăpăstii de potrivnicie, toată istoria neamului românesc, pentru care Horia, întrupat acum din cuvintele poetului, era cel mai desăvârşit simbol. Câteodată mi se părea că vorbele poetului rămân suspendate în aer şi că iau trup în formă de statuie, dar când vroiam să pun mâna să le simt, îmi dădeam seama că acest artist făcea sculptură din cuvinte, şi că, după ce cuvintele luau formă, se împrăştiau deasupra sălii, ca o coroană nevăzută de fum. Sângele lui Horia, izbucnind din vorbele lui Cotruş, picura peste braşovenii din sala teatrului «Astra»”. (loc.cit. p.19- 20. Ediţia menţionată , Aron Cotruş, marele desţărat, este însoţită de un C.D. cuprinzând un ciclu de poeme între care şi Horia în recitarea inimitabilă a poetului care ne poate da o idee despre acea seară de poezie braşoveană cu declamarea de neuitat a lui Aron Cotruş)

A ascultat peste câţiva ani poemul Eminescu, scris la 50 de ani de la moartea poetului, dar impresia nu a mai fost la fel de puternică: „… l-a spus extrem de frumos, ritmat într-o ţinută aproape eminesciană, dar n-am găsit în vocea lui, când vorbea despre poetul «Luceafărului» aceeaşi fervoare, acelaşi elan, aceeaşi putere de luptă, pe care în seara din Braşov le-am descoperit ca pe-o adevărată forţă telurică.” (p.20)

Ajuns secretar de redacţie la revista „Gândirea”, Ştefan Baciu îl convinge pe Aron Cotruş să colaboreze la revista lui Nichifor Crainic, deşi poetul lui Horia nu era în relaţii bune cu acesta. Apoi au emigrat amândoi – „doi ardeleni în lumea largă” – , Ştefan Baciu în America de Sud, Cotruş în Spania şi apoi în Statele Unite, trimiţându-i tânărului confrate ultima carte de poeme „de pe care nu lipsea aducerea aminte a oraşului nostru, Braşovul, care atât pentru Cotruş, cât şi pentru mine a însemnat atât de mult, nu numai din punct de vedere sentimental, dar şi ca mediu intelectual.”(p.22)

În 1960, cu un an înaintea morţii lui Cotruş, a ascultat înregistrarea poemului O, plecările ale cărui versuri („O, plecările, plecările, plecările/ din toate porturile şi din toate gările”) „au ajuns simbolice atât pentru poet cât şi pentru mine şi pentru atâţia alţii exilaţi români, care-şi plimbă nostalgic dorul între Atlantic şi Pacific…Doi ardeleni în lumea largă ”! (p.25)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara