Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
aristocratissimo de Mihai Zamfir

dispariţia lui Jean d’Ormesson şi omagierea cvasi-unanimă de care s-a bucurat în Franţa personalitatea lui ridică o problemă dificilă şi în mare parte insolubilă: prin ce mister anumite figuri culturale devin simboluri pentru o întreagă ţară şi pentru un întreg popor? Prin care secret un personaj ce nu şi-a ascuns niciodată originea şi opţiunile politice (familie ducală, cu strămoşi urcînd pînă în secolul al XIIlea, cu opinii de dreapta şi acţionînd direct într-o politică tot de dreapta, adept al elitismului cultural etc.) a ajuns emblema întregii Franţe contemporane?

Şi a cărei Franţe! A unei ţări dominate politic de stînga şi de extrema stîngă, avînd universităţile şi editurile infestate de marxism, cu majoritatea publiciştilor trăind încă din nostalgia după Marx şi după Uniunea Sovietică. În asemenea împrejurări, evident că unanimitatea n-ar fi posibilă.

Cînd, în urmă cu aproape un an, d’Ormesson şi-a văzut opera publicată în Pléiade la Gallimard (situaţie rarissimă pentru un scriitor în viaţă), multe voci sonore venind din partea stîngă a scenei au protestat cu indignare, întrebînduse prin ce a meritat această favoare un autor „depăşit, reacţionar, antidemocrat” etc. Nici o referire la cele cîteva romane ale sale cu adevărat remarcabile; se reamintea în schimb prestaţia sa politică, faptul că fusese primit în Academia Franceză la vîrsta de 48 de ani, că patronase „Le Figaro”; se dădea de înţeles că strălucita carieră se datora nu talentului, ci familiei ilustre în care scriitorul avusese norocul să se nască. Faptul că aveau în faţă pe prozatorul care scria cea mai frumoasă limbă franceză de la finele secolului XX nu conta deloc!...

În dobîndirea succesului artistic, suma imponderabilelor e atît de mare, încît nimeni nu ar trebui să rişte formularea unei reguli. Lau ajutat oare pe Jean d’Ormesson strămoşii săi întinşi pînă în epoca Cruciadelor, l-a ajutat domeniul familial (castel şi parc desenat de Le Nôtre) sau tatăl său, diplomat şi academician ilustru?

Într-o primă fază, cea a adolescenţei şi a formaţiei academice, probabil că da. Însă pentru oricine a urmărit istoria intelectuală a Franţei din ultima jumătate de secol pare evident că familia, educaţia, apartenenţa politică şi stilul aristocratic de comportare ale celui mai tînăr academician francez l-au deservit profund şi au reprezentat pietre de moară legate de gît. Prima mare proză i-a apărut lui d’Ormesson cu doi ani înainte de Mai 1968, într-o atmosferă tulbure. În 1971, cînd aerul irespirabil, îmbîcsit de stîngism, sufoca Franţa, îi apărea La gloire de l’Empire. Capodopera absolută, Au Plaisir de Dieu, îmbinare perfectă a romanului cu memorialistica, vedea lumina tiparului în 1974: „spiritul şaizecişioptist” devenise deja majoritar în întregul Hexagon. Şaizecişioptismul domina presa, editurile, spectacolul (în special filmul), universitatea; a fi „de dreapta” reprezenta cea mai mare ruşine imaginabilă.

Celelalte mari romane iscălite d’Ormesson apar şi ele tot în astfel de circumstanţe. În ciuda performanţelor stilistice excepţionale, pe care orice privire onestă le putea uşor observa, ele au fost mereu însoţite de ricanările ironice ale cronicarilor literari la modă şi ale jurnaliştilor din ce în ce mai corecţi politic.

Şi atunci? Cum se explică finalul în glorie al autorului? Se explică prin ceea ce Franţa are mai preţios şi mai specific. Este ţara a cărei Capitală, Parisul, ridică discret pe culmi tocmai pe cei care au navigat o viaţă întreagă împotriva curentului. Pe cei care, fiindcă nu s-au supus regulilor şi au fost consecvenţi în negaţia lor, merită să ocupe în cele din urmă locul din faţă. Iar dacă provin din meteci, marginali ori săraci, dacă nu sunt francezi, dacă sunt nobili declasaţi ori minoritari absoluţi – cu atît mai bine. Aşa s-a întîmplat cu lungul şir de figuri tutelare de la Proust şi Céline la Eugen Ionescu, Samuel Beckett ori André Makine. Prin talentul, cultura şi familia sa, d’Ormesson a întruchipat perfect pe aristocratul respins, ridiculizat, dar căruia i se face finalmente dreptate. În ciuda stră- moşilor săi din vremea Cruciadelor, d’Ormesson a jucat în lunga sa viaţă, pe plan literar, rolul marginalului. A întruchipat excepţia ce confirmă regula.

Un ultim şi simpatic detaliu: relaţia sa accidentală, dar profundă, cu ţara noastră. După o copilărie bucureşteană şi românească (tatăl său era ambasadorul Franţei la noi), a cunoscut în 1950 o funcţionară româncă refugiată la Paris, evocată de el cu căldură, şi care i-a descris pe larg situaţia poporului român sub comunism; convingerile sale politice au ieşit întărite cu noi argumente. Iar în absenţa Nobel-ului la care ar fi avut tot dreptul, a dobîndit cel mai important Premiu Internaţional românesc, Ovidius, în 2010.

Cît priveşte vocaţia Franţei de a recunoaşte şi de a răsplăti valoarea, tot un român a formulat- o explicit în urmă cu aproape două secole. În încîntătorul său stil paşoptist-ardelenesc, Codru-Drăguşanu scrisese: „O singură ginte în lume cere şi merită stima şi gratitudinea noastră. Aceasta este naţiunea franceză; e ursită de Providenţă a se sacrifica intereselor universale şi e condusă de genii, cărora singură se închină, dar însă şi-i produce sau şi-i adoptă”.

Vorba Peregrinului Transilvan: dar însă şi-i produce sau şi-i adoptă. În calitate de producătoare de genii şi de părinte adoptiv al acestora, Franţa nu se dezminte nici pînă astăzi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara