Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
arhitecturi suprapuse de Petre Tănăsoaica

„Tot atâta poezie cât şi muzică“ ar fi trebuit să fie scris pe afişul de prezentare al expoziţiei de la Râmnicu Vâlcea, de la galeria UAP, adusă din altă galerie, de la Bucureşti, de Angela Tomaselli. Repetarea fenomenului este uşor de explicat, artista se întoarce de fiecare dată, de la o vreme, în ţinuturile natale, aici unde are o grămadă de prieteni şi unde şi-a fixat şi reşedinţa de vară, care s-a cam transformat în reşedinţă permanentă. Oraşul Brezoi, de unde a plecat în lume cu câteva decenii bune în urmă, este un oraş special, care s-a dezvoltat ca oraş industrial forestier imediat după Primul Război Mondial, în fapt acesta fiind o colonie de muncitori vărsaţi din mai toată Europa Centrală, ori din Italia, sărăcite de prăbuşirile care au urmat marii conflagraţii, de unde a venit şi tatăl artistei, cu numele său special, făcut să nu se piardă, ba dimpotrivă, aşa încât, atunci când s-a putut, fiica acestuia a plecat să reconstituie partea de familie pierdută prin meandrele istoriei. De unde s-a întors mai apoi în ţinuturile natale cu nostalgia unor locuri, pe care le avea în zestrea genetică, obiectivată de acum, ce aştepta doar să fie decodificată. Aşadar, în acest fel se poate porni, cred şi la descifrarea tematicii abordate în lucrările din această expoziţie despre care amintim aici, Arhitecturi suprapuse, inaugurată cu un performance, semănând mai degrabă cu o prezentare de modă! Înainte de a povesti ce s-a întâmplat şi mai ales cum, în acea seară de vineri, când galeria UAP încheia de fapt un ciclu de vernisaje, încă trei în aceeaşi zi, în alte două săli, cu care a fost cadorisită filiala de către primărie, să mai aruncăm o privire prin locurile vizitate de Angela Tomaselli. Nu cu mulţi ani în urmă consemnam tot în această pagină, dedicată de România literarăartelor vizuale, că predispoziţia acesteia de a fixa cadrul unor zone urbanistice medievale este mai mult decât o nostalgie după ceva ce ar fi văzut prin minunata noastră patrie, ci şi o fixare a cadrului în care mintea aduce prin imaginare personaje, care pot la rândul lor să populeze basmele şi poveştile din cărţile pentru copii. Cât de adevărată este sau a fost această presupoziţie, o ilustrează ciclul său de alegorii, ce pot să trimită cu gândul la un clasic al genului, Chagall, de care ne desparte, în cazul de faţă, însă, atât de mult plăsmuirea în sine a subiectelor, un suprarealism ponderat şi nu în ultimul rând o altă manieră de lucru în planul tabloului, excesiv de grafic pe alocuri la Angela Tomaselli, tocmai pentru a intra mai uşor în substanţa poveştii. Parcă înadins, Angela Tomaselli desparte în cicluri alegoriile de cadrul lor, pe care-l recuperează acum în aceste arhitecturi. Evident că acest traseu putea să ia o direcţie mai apropiată de peisajul pur românesc – dacă poate să existe aşa ceva! – prin acele câteva ipostaze ale unor secvenţe asupra cărora aruncă o privire aeriană, uşor identificabile, unde naturala culoare a arhitecturilor mănăstirilor moldoveneşti se armonizează cu cea a colinelor de după care acestea par că se ascund. Întoarcerea în cetatea medievală elimină definitiv aproape orice urmă de prezenţă vegetală, suprapunerile de cadre arhitecturale suprimând orice posibilitate a acestora de a se înfiltra în ramă! Îmi amintesc cu foarte mare precizie câteva locuri pe unde am fost în Italia, cum ar fi de exemplu un sat de păstori din apropierea Romei, căruia îi şi spunea Cervara di Roma, spânzurat pe o înălţime muntoasă greu accesibilă. De pe cea mai înaltă terasă a clădirii, în care am locuit câteva zile bune, se deschidea o perspectivă asupra întregului peisaj, care semăna foarte mult cu aproape toate înscenările propuse de Angela Tomaselli în lucrările sale de acum. Imaginaţi-vă toate suprapunerile de stiluri, intersecţiile de unghiuri, culoarea acoperişurilor de olane sau de ardezie, străzile atât de înguste încât fulgerau ca nişte culoare interioare ale unui asamblaj general greu de redus la o singura individualitate, dar şi imposibil de obiectivat altfel decât ar putea să fie o deconstrucţie a unor stiluri dintr-un amalgam indescriptibil.

Sunt în desfăşurarea de pe simeze ipostaze veneţiene, ale unor burguri transilvane, amintiri ale unor treceri prin atâtea şi atâtea oraşe medievale ale Transilvaniei de acasă, dar şi ale Italiei, de care aminteam până acum. Strânse înlăuntrul lor, aceste arhitecturi se desfăşoară ca orice releveu peste care se transferă culoarea imaginaţiei. În acest cadru, de ferestre deschise către o lume de care ne amintim ca venind din poveştile de altădată, citite de noi înşine sau auzite de la bunici, şi-au desfăşurat exerciţiul şi performerii care au purtat hainele croite şi pictate de Angela Tomaselli în ziua vernisării, alunecând pe un preş muzical produs de fiul acesteia, Alex Tomaselli, însoţit de prietena sa, prin pasaje seducătoare de ochiuri luminoase, ce ar fi putut fi semnalate – şi înregistrate ca atare – drept cadre al stabilizării imaginilor. Personajele, care evoluează în acest context, transferă pe vesmintele lor aceste imagini cu care pleacă în lume. Am putea vorbi aici de un aer uşor artistocrat al veşmintelor, în niciun caz purtând însemnele unor simboluri ale artei tradiţionale româneşti, cum scria în prezentarea de la Bucureşti criticul ce însoţea expoziţia de atunci. Exista între imaginile din tablouri şi picturile de pe veşminte – fie ele pelerine, eşarfe, alte piese de îmbrăcăminte feminină, o legătură intrinsecă, de acomodare a lor într-un context care le-a generat pe amândouă, să rimeze perfect; de abia aşa poezia se insinuează printre faliile acestor bucăţi de istorie ce trec uşor prin sita estetică a modernităţii, revitalizându-le. E şi o romantică privire în toată întreprinderea Angelei Tomaselli, de a parcurge cumva teritoriile trecutului, ca o nevoie de obiectivare a visului trăit doar imaginativ în basmele copilăriei. Întrebarea, evident, pe care toate aceste lucruri o pot conţine, ar fi legată de cât de puternice sunt legăturile dintre pictură şi muzică, îmbrăcăminte şi atmosfera generală a performance-ului, încât la ruperea lor, ca piese de sine stătătoare, să mai păstreze ceea ce de pe acum ar putea să pară un vis al unei copilării neconsumate până la capăt, în peisajul unui basm fragmentat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara