Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Arhitect, geograf, profesor de dans, farmacist… de Muguraş Constantinescu

Acestea sunt doar o parte dintre meseriile pe care le poate avea traducătorul din Franţa şi din spaţiul francofon în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Lor li se adaugă altele precum, ajutor de notar, preceptor, pedagog, instructor, tipograf, trezorier, militar, om de litere sau de ştiinţă. Bibliotecarii şi jurnaliştii vin să se alăture acestei meserii în secolul al XVIII-lea, cînd se semnalează şi activitatea unor traducătoare, care provin, în general, din mica nobilime şi care preferă, cel mai adesea, să traducă din engleză sau din germană. În acest peisaj traductiv văzut în mod feminin, Doamna Dacier şi traducerile ei din Homer constituie o figură aparte.

Meseria de traducător este, aşadar, văzută sub semnul diversităţii şi al eteroclitului; dacă traducătoarele provin mai cu seamă din mica nobilime, traducătorii pot proveni din nobilime, cler, din elitele intelectuale, dar, la fel de bine, din clasele medii.

Merită semnalat şi un alt fenomen, care contribuie şi el în secolul al XVII-lea la recompunerea şi extinderea peisajului lingvistic al traducerilor, care exprimă dezbaterile despre latină şi locul ei în traducere, în concurenţă cu limbile moderne, vii, dar care spune ceva şi despre locul limbilor orientale. Funcţionează în această vreme Şcolile tinerilor de limbă (dacă e să traducem literal), finanţate direct de către regele Franţei, şcoli care formează „dragomani”, adică interpreţi pentru turcă, arabă, persană, importanţi în diverse tratative cu Poarta Otomană, de exemplu (Balliu, 2005, 17).

Acest secol propune, de altfel, o imagine plină de contraste a traducătorului, văzut uneori ca un scriitor ratat sau ca o persoana care scrie „atît de bine cît poate scrie cineva lipsit de geniu”, cum va spune maliţios d’Alembert, mai tîrziu, în ale sale Observaţii asupra artei de a traduce din 1759. În ciuda diversităţii de meserii care furnizează traducători, meserii, destul de deconcertante astăzi în vremea şcolilor specializate în traducători şi interpreţi, portretele propuse de autorii volumului II al proiectului deja semnala despre ILTF – Istoria traducerilor în limba franceză – dezvăluie dominante, valabile şi în zilele noastre: abatele Desfontaines este un literat în căutarea bunuluigust, Jean Barbeyrac este un traducător angajat, Paul-Jéremie Bitaube este un conştiincios, prin excelenţă.

Imaginea controversată a traducătorului este corectată progresiv şi ameliorată către sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cînd se proiecteză chiar, în tînăra republică franceză, o instituţie pentru finanţarea traducerilor, nerealizată însă. Mai tîrziu, de-a lungul secolului al XIX-lea traducătorii sunt identificaţi pe categorii precum „funcţionar”, „prestator”, „lucrător”, „savant”, „profesionist”, în funcţie nu de sarcinile de lucru, ci de statutul juridic şi administrativ. Cîţiva dintre ei se bucură şi de un portret, care reconstituie munca şi opera lor de traducători, cu detalii despre condiţiile de lucru, termene sau tarife şi uneori şi cu acces la ideile lor despre traducere. Traducătorii sînt puşi în lumina şi scoşi din uitare, cu atît mai mult cu cît ei nu lucrează doar pe texte literare ci şi tehnice, ştiinţifice, juridice, religioase, sau filozofice, după caz.

Putem spune că istoria concepută de echipa ITLF este vie şi concretă şi pentru că ea este, în egală măsură, istoria traducătorilor şi a traducătoarelor, cei 2000 identificaţi în primul volum pentru secolul al XIX-lea, cei 1500 în al doilea, pentru secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cei 600 în tomul recent apărut, centrat pe Renaştere, urmînd să vedem cît de spectaculos va creşte numărul lor în ultimul volum proiectat în acest ansamblu, cel pe secolul al XX-lea.

În secolul al XIX-lea, există deja două mari categorii după care pot fi împărţiţi traducătorii şi anume, traducerea pragmatică sau nonliterară şi traducerea editorială sau literară, împărţire valabilă şi azi, dacă ne gîndim la cartea lui Nicolas Froeliger (2013), care defineşte traducerea pragmatică drept tot ceea ce nu este traducere literară.

Locul de care se bucură traducătorii în istoria pe care o comentăm, exprimă şi interesul pentru străinul şi stranietatea din textul tradus, şi acestea mai invizibile sau vizibile, de la o epocă la alta, în funcţie de mentalitatea traductivă dominantă. Se poate, de altfel, vorbi în acest secol de o lentă şi încă nesigură progresie către profesionalizarea traducătorilor însoţită de o anume structurare a unui compartiment de traducere în lumea editorială. În această situaţie traducerea va fi socotită, în primul rînd, ca o practică remunerată şi distinctă de alte meserii privind limbile. Un alt obiectiv al acestei istorii este şi punerea în lumină a experienţei cît mai concrete a traducătorilor pentru care traducerea este activitatea principală şi care nu sînt cunoscuţi, spre deosebire de traducătorii de prestigiu, dar pentru care, paradoxal, traducerea nu este decît o activitate conexă.

În ciuda tendinţei de a oculta figura traducătorului, tendinţă valabilă încă şi în zilele noastre, percepţia romantică asupra traducătorului poate să conducă la o constatare optimistă ca aceea a Louise-ei Swanton Belloc care afirma deja în 1824în cartea sa Lord Byron: „Sîntem în secolul traducerilor; niciodată Franţa nu s-a arătat mai avidă ca acum de opere străine.” (2012: 151)

Autoarea capitolului intitulat „Traducători”, Susan Pickford, încearcă să răspundă la o întrebare deja pusă de Patrick Hersant: De unde setea şi nevoia de a traduce?

Răspunsul cel mai frumos este desigur interesul pentru străin, pentru celălalt, pentru stranietatea şi străinătatea lui. Dar mai există şi răspunsul mai terestru, ţinînd de partea economică şi pragmatică a activităţii de traducere, care are loc, tot mai des, în birouri şi agenţii de traducere pentru a sigura servicii specializate şi a permite difuzarea informaţiilor din „artele economice”, cum sunt numite ele pe atunci. E vorba de texte apărute în germană, suedeză, daneză, rusă sau engleză, traduse în franceză. Această categorie e în directă legătură cu mişcarea de birocratizare, lansată în Franţa încă la început de secol al XIX-lea dar pregătită de alte fenomene.

Am pomenit deja şcolile de limbi create în secolul al XVII-lea; la acestea se adaugă, încă înainte de revoluţie, birouri în care lucrează traducători specializaţi în traducerea de acte şi de decrete. Munca traducătorilor funcţionari depăşeşte în secolul al XIX-lea traducerea propriu-zisă şi merge spre asigurarea unor cursuri de limbă, prestarea de servicii de interpretariat, de selecţii din presă etc.

Ei sunt aleşi în urma unor teste de traducere, sunt adesea străini sau provin de regiuni de frontieră, dar şi „capitalul lor socio-cultural” este important. Statutul de traducător funcţionar este complex şi nu se confundă cu cel de simplu copist, după cum ne spune Auguste Brasévich, traducător la Ministerul Afacerilor Externe pe la 1846, al cărui dosar s-a păstrat şi a putut fi consultat de către Susan Pickford, care îi face un portret de „traducător funcţionar”.

În cazul său este vorba de un eroism disperat prin eforturile şi numeroasele demersuri pe care el le face, fără rezultat, pentru a obţine tipul de salariu ce i se cuvine pentru munca sa, pentru competenţele sale lingvistice, pentru vechimea pe care o are şi pentru sacrificiul tatălui său, mort pe cîmpul de luptă ca interpret militar.

Apariţia traducătorilor prestatori, experţi independenţi şi precursori ai traducătorilor tehnici de profesie liberală de astăzi, reprezintă tendinţa de teritorializare care datează şi ea de la începutul aceluiaşi secol. Ei sînt recunoscuţi pe baza unui jurămînt, numele lor figurează în nişte „almanahuri judiciare” sau de comerţ iar jurămîntul lor este ca o schiţă de „cod deontologic” (2021:161), fiindcă ei sunt recomandabili atît prin „moralitatea cît şi prin cunoştinţele lor”, cum spune un anunţ pentru o agenţie de traduceri.

Juridicizarea statutului de traducător conduce la recunoaşterea traducerii drept „prestaţie intelectuală”, a „expertizei” drept apanaj al profesionistului şi, fireşte, la exploatarea competenţelor lingvistice în „economia emergentă a ştiinţei” (2012: 160).

Portretul lui Charles-Louis Havas, antreprenor în domeniul traducerii, lămureşte şi mai bine importanţa stăpînirii informaţiei şi distribuirea ei printr-o agenţie de traducere, în ciuda erorilor şi contrasensurilor care se strecoară adesea în textele traduse.

Traducerea pentru editură este obiectul unei specializări deosebite şi este în strînsă legătură cu legislaţia drepturilor de autor, elaborată ca urmare a congresului de la Bruxelles din 1858. Şi în acest domeniu Susan Pickford distinge între mai multe categorii: traducerea literaturii de mare difuzare, realizată, în general, de către traducătorii „proletari”, „muncitori”, traducerea literaturii prestigioase, făcută de către traducători cu un capital literar şi o reţea (socială, familială, literară) care îi susţine, traducere practicată de către scriitori recunoscuţi, traducere care se hrăneşte adesea din aura lor literară deja dobîndită. Portretul traducătoarei literare Louise Swanton Belloc pune în lumină importanţa pentru un traducător de a face parte din una sau mai multe reţele – familială, literară, intelectuală – în cazul ei.

Cînd traducerea aduce mulţi bani, ea este văzută ca o afacere şi presupune procedee de accelerare a procesului de traducere: sub-contractare, segmentarea sarcinilor de lucru, sau lucru în flux intens. Aceasta ne permite să vorbim de o „maşină de tradus”, de o „uzină de tradus” în care sarcina lucrătorului temporar priveşte doar lucrul brut, finisat apoi şi semnat de către un traducător. O astfel de organizare a activităţii de traducere explică un caz uluitor ca acela al lui Charles Auguste Defauconpret căruia i se atribuie 800 de volume traduse pe întreaga carieră, dintre care 47 într-un singur an şi anume 1928.

Uriaşa muncă de documentare înfăptuită de Susan Pickford în arhivele Editurilor Hachette et Hetzel dezvăluie condiţiile contractuale de traducere din epocă, în care se disting ierarhii după limbi, genuri, public vizat, după profilul traducătorului. Opoziţia bărbat/femeie, parizian/provincial joacă în defavoarea celei/celui din urmă căruia i se nesocotesc drepturile morale asupra traducerii.

Aceasta din urmă poate fi asimilată în cazul lor cu o simplă imitaţie, cu un act mecanic şi nu cu o creaţie, cu o producţie spirituală ca în cazul traducătorilor prestigioşi. Această complicată şi încă actuală problemă a vizibilităţii/invizibilităţii traducătorilor, care după cum ştim deja nu sunt egali în faţa istoriei, va reveni sub o formă sau alta de-a lungul întregii serii numite Istoria traducerilor în limba franceză, în tentativa mereu reînnoită de a repune în drepturi şi în lumină traducătorii şi munca lor neştiută.

Referinţe:
Balliu, Christian, Les confidents du Sérail, Université Saint-Joseph, collection Sources/Cibles, Beyrouth, 2005.
Chevrel, Yves, D’hulst, Lieven, Christine Lombez, Histoire des traductions en langue française XIX e siècle, Verdier, Paris, 2012.
Chevrel, Yves, Cointre, Annie, Tran- Gervat, Yen-Maï (coord.) Histoire des Traductions en Langue Française XVII e- XVIII e siècles, Verdier, Paris, 2014.
Froeliger, Nicolas, Les noces de l’analogique et du numérique. De la traduction pragmatique, , Les Belles Lettres, col. Traductologiques, 2013.
Pickford, Susan, „Traducteurs” în Chevrel, Yves, D’hulst, Lieven, Christine Lombez, Histoire des traductions en langue française XIX e siècle, Verdier, Paris, 2012: 149-188.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara