boala libertăţii
Carmen Firan,
Umbra pierdută,
Iaşi, Editura Polirom,
2018; 224 pag.
când cei mai mulţi dintre oameni
se pregătesc pentru a doua tinereţe
făcând tot felul de planuri, Andrei
Roscov se apucă de citit. Şi citeşte dezlănţuit,
până când lectura îi acoperă întreaga existenţă.
Nu face nimic altceva. Apoi, după o reverie
mistică, începe să scrie. La fel, de neoprit. Cititorul
ideal devine scriitorul perfect. Fireşte că familia,
prietenii, slujba nu mai contează. Tăcerea şi
singurătatea obligatorii anunţă elanul cunoscut
al neînţeleşilor. Numai că, odată scrisă, Cartea
vieţii şi a morţii nu lasă vreun rest. Totul se
repetă, inspiraţia clachează. Limpede e că revelaţia
lui însemna să funcţioneze ca un vehicul
divin şi apoi să dispară. Nimic mai mult.
Am rezumat cea mai bună povestire scrisă
de Carmen Firan, apărută iniţial cu titlul A doua
viaţă în volumul ei din 2005, Caloriferistul
şi nevasta hermeneutului şi reluată în
Detectorul de emoţii şi alte povestiri
(2011) cu un alt titlu - Andrei Roscov.
Semn că personajul-scriitor a devenit
emblematic pentru întregul ei imaginar.
Ba şi pentru ideea autoarei despre ce
este un scriitor ideal. Tot în această
povestire mai apărea ideea umbrei:
moartea era un „personaj care ne dublează
existenţa, pândind momentul în care
ne va înghiţi umbra”. Carmen Firan
amestecă cele două idei în
Umbra pierdută,
romanul unui Andrei Roscov pe dos,
Fred, care nu citeşte şi scrie în neştire.
Dimpotrivă, impasul său creator dereglează
totul. În plus, emigrantul Fred nu se
adaptează. Deşi ar avea toate motivele.
Soţia lui, Miriam, fostă balerină, face totul pentru
a-l întreţine, acceptând să fie model pentru
Pygmalion. Însă Galateea depăşeşte aşteptările,
devenind o femeie de afaceri desăvârşită. Pe
măsură ce creşte celebritatea soţiei, se amplifică
şi depresia soţului.
Umbra „pierdută” acoperă, totodată,
viaţa şi identitatea. Vocaţia personajelor de
felul acesta este să-şi trăiască depresiile pe
mai multe nivele: unul al umbrei pierdute ca
identitate din ţara de origine; aici, ca în Andrei
Roscov, rămâne mama, iar sentimentul vinovăţiei
parazitează emigrantul neintegrat. Apoi, umbra
e viaţa nouă americană, în care se simte un
nimeni ce trăieşte numai nostalgia trecutului,
fără prezent. În al treilea rând, după caz, umbra
e fie inspiraţia, fie dublul malefic, întunecat.
Dintr-un aparent blocaj al scrisului, Fred traduce
prin insomnii încremenirea întregii vieţi. Astfel
se rezumă Umbra pierdută. Carmen Firan insistă
în roman pe tipurile de incompatibilităţi transferate
în tot atâtea frici. În faţa cititorului, cuplul
Miriam (Mimi)-Fred trece, de douăzeci de
ani, prin aceeaşi psihologie deficitară. Erotismul
nu câştigă în exil inspiraţia şi tăcerea. Altădată
un scriitor celebru în ţara de origine, Fred asistă
neputincios la tăcerea nouă, anxios şi cabotin,
la fel ca personajele sale. Vieţuirea lui secundară,
asumată înadins, corupe şi singurătatea – soluţia
vindecătoare.
Dincolo de toate, Carmen Firan face
apologia exilatului. Locuind eliadesc în limbă
sau cărându-şi identitatea în cochilie, ca la
N. Manea, creatorul-personaj ştie că trebuie să
câştige recunoaşterea în ţară, întâi de toate.
„Cel mai greu e să faci faţă unui vis împlinit”
spune apoi Fred, reluând verdictul din alte proze
scurte. Carmen Firan nu vede altfel retragerile
interioare ale emigranţilor. Fricile de libertate
şi cea derivată din visurile împlinite deturnează
protagoniştii. Pe de altă parte, personaje ca
Anita arată alt chip al succesului: acela de-a
rămâne autentic, chiar comunist, pentru că
„eşecul e imoral”. America nu e un loc pentru
rataţi, întăreşte şi scriitorul celebru Sebastian
Solomon. Ambiţia de parvenire şi capriciile
lui Mimi concretizează ideal şansele: un accident
într-un local îi aduce o avere, chiar dacă pierde
contactul cu profesia, definitiv. Dar asta e Lumea
Nouă: una nebună, cu reinventări spontane şi
ariviste. Naratorul din Umbra pierdută nici nu
se sinchiseşte, de la punct, să fardeze antipatia
faţă de asemenea tip de succes.
Scriitoarea nu pierde ocazia să amendeze
reţeta succesului comercial, nici să critice
evenimentele din 1989. În fond, Carmen
Firan problematizează în roman toate tarele
personale.
Umbra pierdută este dosarul unei anxietăţi.
Sursele, cum aminteam, sunt numeroase.
Începând cu faptul că Fred n-a scris
o carte mare, că şi-a pierdut iubita la
cutremurul din 1977, vinovăţia emigraţiei
şi a părăsirii mamei demente, ca şi
incompatibilitatea dintre fapte şi idei
din căsnicie şi viaţa publică. Fireşte
că, deasupra tuturor, se afirmă dilemele
rătăcitorului printre culturi şi identităţi.
Infernul, cu alte cuvinte. Rătăcitorul
lui Carmen Firan este un pacient
dantesc.
Chiar dacă uneori naraţiunea
alunecă pe repede-înainte sau organizează
strident tezisme, discursul în sine
rămâne sănătos până la sfârşit, graţie
atmosferei create. Fireşte că, aşa cum
ne-a obişnuit, autoarea vrea să
concretizeze nişte idei-obsesii, altfel
nu poate scrie. Cred că cea mai notabilă realizare
a romanului este chiar portretul unui om-umbră.
Parabolă a cercurilor-ziduri şi a ţărilorinfern,
Umbra pierdută ilustrează boala neschimbată
a emigrantului – sentimentul unei captivităţi
ireversibile. Carmen Firan scrie povestea
unui Ulise anxios, creând atmosfera tot mai
sufocantă, de infern, a libertăţii. În paradoxul
nou al vieţii, ritmurile psihologice nu pozitivează
singurătatea. Dimpotrivă.
Un roman viu şi apăsător, de citit laolaltă
cu parabolele întoarcerii din literatura exilului
de tip nou.
decupaje cu tâlc
Bogdan Răileanu,
Tot spaţiul dintre
gândurile mele,
Iaşi, Editura Polirom,
2018, 216 pag.
revirimentul serialelor de astăzi, chiar
inflaţia lor, ar trebui să ne bucure.
Ele pot să formeze, cel puţin la nivel
subliminal, autori care-şi doresc mai mult să
scrie proză scurtă decât roman. Bogdan Răileanu
(n. 1980) vine din zona publicităţii şi debutează
cu un volum de povestiri la prima vedere eclectice.
Semn că autorul se plictiseşte repede, vrea să
experimenteze, dar nu până la capăt, tratează
literatura ca un hobby sau se topeşte în ea.
Oricum, Tot spaţiul dintre gândurile mele se
citeşte cu sentimentul că sunt scrise de un autor
cu resurse nerevendicate în totalitate.
Interesul debutantului se organizează
în jurul unor nuclee cu potenţial dramatic. Având
o memorie fotografică, ce pare că alunecă adeseori
în fantastic, Bogdan Răileanu rămâne înşurubat
în realitatea decojită după placul lui. De
aceea, el nu face zoom pe orice. Totodată, se
vede că ştie să cumpănească posibilităţile ficţiunii.
Întâi de toate, Bogdan Răileanu este
un scriitor care face din ludic o direcţie,
iar din perspectivă, un stil. Cele 11
povestiri au în comun personaje aflate
în conflict discret cu realitatea. Din
toate, nu lipsesc ironiile despre derapajele
credinţei, elogiul subtil al LGBT,
posibilităţile unei singurătăţi neclare,
iluzia normalităţii.
Dar să zicem că Bogdan Răileanu
e împăciuitor, deşi avid după farse şi
răzbunări, care-l fac să zâmbească, fără
îndoială, îndărătul paginilor. Cu epicentrul
geografic în mijlocul Bucureştiului,
povestirile ne invită pe diverse scenetă
râmuri, căci aşa ne apar pârtia de
schi din Austria, plaja Maroma, expoziţia
din Berlin, cutare zoo şi casă de toleranţă.
Carevasăzică, din enumerările de mai sus se
poate citi că autorul este cam ispitit de corectitudinea
politică. Zic asta pentru că se ghiceşte în numeroase
rânduri că-i stă mult mai bine într-un avatar
de rebel fără cauză sau beatnic resemnat. De
aceea cred că atunci când va renunţa să scrie
cu gândul la altcineva decât la el, Bogdan Răileanu
va fi un scriitor adevărat.
Prima proză reia şi titlul poetic de pe
copertă. Narată din perspectiva unei muşte
„culte”, ce-şi încrucişează spaţiul dintre gânduri
cu cele ale autorului cărţii cu acelaşi nume.
Ludicul şi intenţia parodică ale debutantului
au aici, pe spaţii mici, relevanţă. Este singura
proză cu tentaţii absurdiste. Alex este cea mai
izbutită din volum. Nea Ursan ajunge om al
străzii plecând să scrie o carte şi copilul îi moare
călcat de-o maşină După moartea artistului
neîmplinit, Negru, naratorul, adoptă ultimul
său câine care, la rându-i, moare sub o maşină.
Se descoperă că animalul are organe umane,
iar cea accidentată era chiar fosta soţie a lui
Ursan. Aici se vede cel mai bine că Răileanu a
învăţat lecţia lui Carver: ambiguitate până la
capăt. Mai puţin reuşită, Mâncare pentru lesbiene
e un proces sexist, mascat de o şedinţă la
locul de muncă. Răzbunarea Danei este una a
neputinţei. Un tablou social, neconcludent,
citim şi în Ce mai face Vincent Gallo: la schi
în Austria, protagonistul suspectează un bătrân
de pedofilie şi meditează la erotismul Mirunei
şi al donatorilor celebri. O satiră a fanatismului
religios este Muşcă şi taci. Pervertirea inocenţei
şi parodierea credinţei. Mai elaborată este agonia
tată-fiu din Pe plaja Maroma: Paul Andrews
crede că se vindecă de eşecul paternităţii dacă
ridică o statuie fiului mort. Tot despre depresie
şi incertitudine citim şi în Ultimul rinocer
alb. Sonia, doctorandă la Filologie şi Matei
–activist Greenpeace cu experienţa mafiei
pădurilor – vor să-şi numească pruncul Suni,
după numele ultimului rinocer alb. Nu lipsesc
bobârnacele date creştinismului, nici critica
(i)responsabilităţilor sociale. Zero grade ar fi
fost reuşită fără o primă parte exagerată. Tudor
e din stirpea eroilor lui Salinger. O întâmplare
la marginea absurdului amână liniştea acestui
căutător de afecţiune. Mai complexă este
Bastards&Sons. Chiar dacă e doldora de speculaţie
şi anecdotică, povestirea are miez. După ce o
expoziţie cu mai mulţi Gânditori (interpretândul
pe cel al lui Rodin) îi aduce celebritatea, Andrei
Grossman salvează o studentă prostituată,
Ruxandra, cel puţin la nivelul iluziei. Despre
răzbunare citim şi în Capul de girafă, la marginea
dintre nebunie şi revanşă orgasmică. Poezie
pentru poeţi de peste 5o de ani propune un
scenariu (neconcludent) contrafactual: ce-ar fi
dacă ar exista un alt poet cu numele Mircea
Cărtărescu ce nu poate publica, respins din
cauza celuilalt, celebru?
Îi reuşesc lui Bogdan Răileanu
crearea zonelor de incertitudine,
ambiguitatea neforţată, crescută natural
din tulpina realistă, ca peste tot în
prozele lui. Este calitatea lui esenţială.
În Alex, la fel în Zero grade (unde
protagonistul, Tudor, contemplă un
pescăruş îngheţat), corespondenţa
individului, până la identificare, cu
un animal şi invers, propun deschideri
simbolice. Descifrarea coincidenţelor
rămâne în sarcina cititorului, în vreme
ce naratorul se retrage strategic în
aparenta directeţe.
Un debut mai mult decât
promiţător. Un autor extrem de talentat
la turaţie minimă.
