Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
„Apropiaţii şi depărtaţii noştri în timp“, Pleşu şi Liiceanu de Grete Tartler

Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu. Dialoguri de duminică: o introducere în categoriile vieţii. Bucureşti, Humanitas 2015.

Mulţi dintre noi au ascultat, la vremea lor, cele 17 dialoguri televizate prin care Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu ne îndemnau, surâzând, între fulgeră rile de breaking news, să ne punem întrebări despre speranţă, prostie, invidie, frică, trufie, iubire, moarte, umor, parabole ale răului şi judecăţii, pierderii şi regăsirii ş.a.

Teme pe care ascultătorii zilelor noastre (trăind din nou, ca în vremea lui Platon, într-o lume orală!) aproape că le-au uitat, sub asaltul iraţionalităţii cotidiene. Sigur că teama de libertate, cum ar spune Erich Fromm, nu mai presupune astăzi în primul rând asaltul magiei, superstiţiilor, cutremurarea în faţa vinovăţiei şi păcatului etc., ci forme mai recente ale nebuniei colective (unele dintre ele – în plină desfăşurare, dacă e să privim doar ce se întâmplă cu valul migranţilor). Totuşi, realitatea vieţii morale simte aceeaşi nevoie periodică de ordonare a haosului. Un fel de scuturare duminicală a prafului de pe bine şi rău, în care filozoful („un preot pe dos”, cum îl numise Noica, la întrebarea unui copil) nu strică să-şi exerseze bagheta.

Dialogul celor doi vădeşte, în carte, o coerenţă mai cristalină, fiindcă putem reveni, prin lectură, asupra punctelor esenţiale. Litera scrisă le pune mai bine în valoare complementaritatea (aceea care le-a păstrat, de altfel, prietenia): Andrei Pleşu ţine partea Orientului intuitiv, admirator al Bisericii şi tradiţiei, Gabriel Liicean joacă rolul Occidentului care analizează şi judecă, prietenul iniţiativei şi libertăţii. Desigur, uneori rolurile sunt schimbate, întrebările şi răspunsurile vin după cum cere jocul. Andrei Pleşu nu rămâne mereu preotul nehirotonisit al discursurilor kierkegaardiene, Gabriel Liiceanu lăsă şi el de-o parte cheia grea a raţionamentului, pentru a trece prin zid. Participarea cititorului e stimulată de coborârea în „mările calde ale vieţii”, cercetăm oasele albite şi descâlcim nodurile plaselor existenţiale, râdem de anecdotele care trec ca nişte stoluri de peşti coloraţi printre încruntări. Sperăm, îndemnaţi de Andrei Pleşu, că moartea nu există (…„o sursă posibilă a curajului de a trăi şi de a risca ar fi informaţia, depozitată în adâncul subconştientului nostru, că de fapt moartea, aşa cum o concepem îndeobşte, nu există. Subconştientul ştie – şi în acest caz – ceva ce scapă conştienţei diurne”). „Poate există o dimensiune cosmică a speranţei”, ridică undiţa GL. Iar AP continuă pe tema stării de primăvară permanentă, numită de Vladimir Jankélevitch „un aprilie al inimii”, asociind-o răbdării şi subliniind ajutorul pe cale: „Nu eşti singur în aspiraţia ta. În speranţa laică eşti tu şi obiectul către care tinzi. În speranţa de tip religios eşti tu, este obiectul de atins, dar mai este şi un intermediar care te susţine – speranţa e dublată de o făgăduinţă”. Comentând cuvintele Sfântului Pavel despre nădejde (Romani 8, 24), AP subliniază că pariul pe nevăzut, speranţa de a ieşi din perimetrul lui aici nu se poate face fără o anumită orientare a minţii şi inimii, fără a şcoli virtuţile şi a le pune să lucreze: „Nu vii cu o listă de realizări şi capeţi, la schimb, un fotoliu de orchestră în rai. Oricum, în judecata Sa, Dumnezeu lucrează cu alte criterii decât cele omeneşti şi, mai ales, utilizează abundent iertarea, care e dincolo de orice contabilitate morală. Şi totuşi: e neproductiv să aştepţi darul suprem stând cu mâinile în sân, trăind la întâmplare, aşteptând inert (dar pofticios) să capeţi eternitatea ca pe o recompensă subînţeleasă”. Speranţa e „un act de încredere în sensul ultim al istoriei, al vieţii, al omului” (GL: „Când un lucid i se văicărea că nu poate să creadă – „sunt prea lucid ca să cred” – Steinhardt i-a răspuns: „Dumnezeu în care spui că nu crezi crede El în tine”). În fine, dialogul e condus către un final al rostului în cetate. GL aduce în joc speranţa societăţii, temerea că românii şi-au pierdut-o, că ”societatea e pândită de o criză de depresie permanentă”. AP: „Cred totuşi că traseele istoriei nu sunt niciodată definitiv închise. România e în tranziţie demult. Reamintesc dimensiunea răbdare a speranţei, care nu îngăduie miza pe un eşec ireversibil. Pe de altă parte, eu nu cred că există fericiri colective fără reuşită individuală. Asta a fost una din promisiunile utopiei comuniste – colectivităţi fericite, dar fiecare membru era nefericit. Prefer, deocamdată, o lume în care individul îşi caută şansa lui şi încearcă să fie viu şi funcţional, în speranţa că prin asta va contamina, într-un fel sau altul, şi colectivitatea din care face parte, aflată temporar în derivă”.

Un pic de ironie (evident, socratică!) face intensitatea discuţiei mai uşor digerabilă. Unde e glumă, încrâncenarea se topeşte. Jocul îngăduie delimitarea, dar şi un atac critic eficient. Aici excelează Andrei Pleşu: recurge la termenul greco-fanariot de „apelpisire” pentru lipsa de speranţă, la metafora de „fast-food metafizic” pentru ideologii, vede în savanţii terminaţi, care nu mai au nimic de aflat, nişte „răscopţi”, iar în ticăloşii slugarnici, tipul de „ţucălar, trepăduş”. Calomniatul e un stropit de maşină (mai bine stropit decât mort…), îngerii de pe treptele cele mai înalte sunt „experţii” care fac marele desen existenţial. Oamenii sunt sfătuiţi să nu idolatrizeze sfera platonică: „Se poate trăi frumos şi o iubire imperfectă. Zi mersi că ai acces şi la o jumătate de sferă, la trei sferturi de sferă, nu trebuie neapărat să visezi, obsesiv, lacom, la sfera întreagă”. Dar şi de obicei severul Gabriel Liiceanu, cel care, în metafora stropirii de maşina calomniei, preferă moartea murdăririi, participă cu toată convingerea la joc. Vorbeşte despre „înţelepciunea de avarie a iubirii” sau despre mineralizatul prost fudul. Încremenirea într-un proiect politic e „o prostie în care intră buluc milioane de oameni”. Cuvântul lichea, secătura pe care şi Caragiale o definea drept „pată peste putinţă de scos” e privită în toate rezonanţele ei „onctuos scurgăcioase”: „Ceva care se prelinge şi care trece, unsuros, peste obstacolele ce-i ies în cale”. La capitolul toleranţă se declară „din tribul în care vasele se spală imediat după ce ai terminat masa” şi citează o glumă a lui Nicolae Cajal, căruia îi plăcea să repete: „În familia noastră toată lumea este extrem de tolerantă. Suntem o adevărată casă de toleranţă”.

Parabolele şi istorioarele sunt o altă cale prin care cei doi prieteni îşi completează construcţiile. Occidentalul GL preferă argumentaţia filozofică, AP cultivă mai degrabă transmiterea adevărului sub formă de poveste sau glumă. Vorbind despre miracolul întâlnirilor, sau despre iubire, sau despre râs şi umor, sau câte altele, amândoi îşi ilustrează părerile cu întâmplări din propria viaţă, cu descifrări ale unor texte sfinte sau spuse de marii învăţaţi. Cartea, totuşi, nu se poate citi „fără pauză”. Nu e neapărat o metodă de destresare. Fiecărei teme îi trebuie un timp de rezonanţă şi nici nu poţi fi mereu de acord cu autorii. Chiar dacă descoperi în text lucruri pe care le-ai fi spus şi tu (sau chiar le-ai spus), intri pe o cale a combaterii care te face să-ţi revezi opiniile, bune sau rele. Iar dacă i-ai ascultat vreodată pe cei doi filozofi vorbind, le recunoşti glasul în fiecare literă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara