Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Apărarea Artiom de Gabriela Gheorghişor

Cătălin Pavel, Trecerea, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016, 254 pag.

Trecerea este cel de-al treilea roman al lui Cătălin Pavel, după Aproape a şaptea parte din lume (2010) şi Nicio clipă Portasar (2015). Autorul, care este de profesie arheolog, a mai publicat şi patru volume de poezie, unul dintre ele tot anul acesta.

În cronica la Nicio clipă Portasar, subliniam că, spre deosebire de congeneri, Cătălin Pavel nu este atras de moda autobiografismului/ autoficţionalului. Observ însă că are în comun cu aceştia nerăbdarea de a publica (în şase ani i-au apărut şapte cărţi). Romanul din 2015 era, în mare parte, un experiment psihologicoliterar despre autism. Şi Trecerea are în centrul său un personaj cu probleme de (re)adaptare la realitate. Deşi povestirea nu este la persoana I, naratorul adoptă preponderent perspectiva protagonistului (dar nu numai a lui), folosind şi stilul indirect liber. Înregistrarea minuţioasă a detaliilor şi Maelström-ul ivit uneori în mintea lui Constantin Coman amintesc oarecum de Lucas din Nicio clipă Portasar , însă trimit şi la cinematografia experimental-avangardistă (Fernand Leger, Marcel Duchamp, Man Ray). De pildă, un film vizionat de personaj împreună cu soţia (intitulat, printr-o autoreferinţă facilă a scriitorului, Aproape a şaptea parte din lume) devine un caleidoscop suprarealist de imagini (frânturi din Câinele andaluz al lui Salvador Dali şi Luis Buñuel, Culoarea rodiei al lui Serghei Parajanov, A şaptea pecete al lui Ingmar Bergman, probabil şi altele).

Ceea ce s-ar putea numi „intriga” naraţiunii constă într-un accident de maşină. Constantin, student la Politehnica din Bucureşti, plecase cu Ina (pe atunci, iubita lui) şi cu încă doi prieteni la munte, pe Valea Prahovei. În urma coliziunii, acesta se trezeşte după trei zile de stat în comă. Ulterior, Constantin şi Ina se căsătoresc şi se mută în Frumuşanii Patrului, o localitate din aceeaşi zonă a Braşovului, unde el lucrează la un oficiu turistic, iar ea este profesoară. Neînţelegerile din cuplu au multiple cauze, printre ele aflându-se şi faptul că bărbatul are o altă variantă a poveştii vieţii sale de după accident: în noaptea cu pricina (din 1987), i-ar fi găsit nişte călugări care au sunat la ambulanţă, ceilalţi ar fi fost duşi la spital, el ar fi rămas la Mânăstirea Respetea, de unde n-ar mai fi plecat decât după unsprezece ani, apoi Artiom (pe numele de frate – novice monahal) ar mai fi trăit, tot atâţia ani, la Azuga, ca muncitor la fabrica de bere. Naratorul nu oferă o explicaţie decisivă a întâmplărilor, lăsând cititorului posibilitatea de a alege între două tipuri de lectură: fie realist-psihologică (personajul suferă de un sindrom post-traumatic, care seamănă cu schizofrenia), fie fantastic-metafizică (Constantin Coman-Artiom are o existenţă împărţită între două dimensiuni ale universului). Oricum l-am citi, ca arheologie a unei minţi zdruncinate, ca o călătorie într-o altă dimensiune, tema romanului rămâne aceea din titlu: trecerea de la realitate la imaginaţie/ halucinaţie, de la viaţă la moarte (sau invers), de la posibil la imposibil. Pragurile sunt insesizabile, trecerea este mereu ambiguă.

Trecerea se construieşte ca un triptic, în prima parte (cea mai reuşită din carte) se povesteşte viaţa lui Artiom la mânăstire, în a doua, la fabrica de bere din Azuga, iar în a treia, traiul conjugal cu Ina. Simbolic, cele trei părţi ar putea fi echivalate cu Paradisul, Purgatoriul şi Infernul, deşi ordinea traversării lor pare, astfel, inversată. Respetea nu reprezintă musai un Rai canonic, dar Cătălin Pavel nu demitizează boccaccian lumea monahală, nici nu o sancţionează cu patos precum Diderot, în Călugăriţa. Mânăstirea aceasta, fără să fie una a libertăţii absolute, ca abaţia Thélème, are un aer de tihnă, bunăstare şi bonomie rabelaisiene. La Azuga, Artiom roboteşte dezlânat la fabrică, experimentează generozitatea prieteniei şi a solidarităţii, sexualitatea cu o prostituată, incursiunea în virtual, minunea „reînvierii” unui coleg. Singurătatea lui poate deveni o formă de ispăşire. Cu Ina, la Frumuşani, trăieşte iadul nesincronizării. Angoasa şi deprimarea îşi găsesc alinarea mai ales în mâncare. Aventura cu X este deja o ramificaţie artificială a istoriei personale, femeia aceasta fiind un personaj de revistă glossy (posibilă însă doar ca fantasmă antitetică a Inei). Într-o interpretare psihanalitică, personajele secundare, cu excepţia soţiei, pot fi văzute ca proiecţii imaginare/ dublete fantasmatice ale lui Constantin-Artiom. „Gândul de dinaintea morţii” la care lucrează Ştefan Ateu?, unul dintre monahii de la Respetea, bucătarul, este şi obsesia lui Artiom. Şi Artiom vorbeşte în citate şi are mania colecţionării cărţilor, ca bibliotecarul Paraschiv, avatar al lui Arcimboldo, călugărul care nu doarme niciodată în pat şi oferă răspunsuri livreşti, căutând înţelepciunea nu doar în Biblie sau în tratatele teologice ortodoxe, ci inclusiv în erezii, apocrife sau în pilde ale spiritualităţii orientale. Mantra acestuia este: „:Dzeu e vesel!” (nu ştiu de ce Dumnezeu este scris mereu în roman cu două puncte în faţă). Artiom veghează la cheltuirea banilor familiei precum vistiernicul mofluz Samoroz de la Respetea. Are plăcerea meşteritului în gospodărie ca arhondarul poznaş Calinic şi spiritul pragmatic al stareţului Gherman. Prietenul Chiţimescu, pensionarul pe caz de boală, îşi inventează o altă existenţă decât aceea mizerabilă pe care o duce, iar Tuj, Lazărul de la Azuga, se trezeşte miraculos la viaţă, aparent graţie rugăciunii lui Artiom. Prostituata de la Braşov, ca şi neverosimila X, pot reprezenta încarnarea dorinţelor sexuale ale lui Constantin, prea puţin satisfăcute în căsnicie. Reperele acestei lumi din capul său au acelaşi rol ca strategiile şahiste ale Apărării Lujin. Ele alcătuiesc fie gândul din faţa vieţii, fie pe cel de dinaintea morţii.

Deşi naratorul nu se apleacă asupra contextului social-istoric cu aceeaşi meticulozitate pe care o manifestă în descrierea percepţiilor şi a senzaţiilor lui Artiom, există câteva elemente pentru a închega o imagine sumară a României, mai ales postcomuniste. Stareţul Gherman, uns cu toate alifiile, ar fi fost colaborator al Securităţii, iar limbajul golănesc şi încăierarea lui cu un exharc trădează comportamente care nu fac cinste reprezentanţilor Bisericii. La acestea, se adaugă „afacerea” moaştelor unei sfinte incerte sau tendinţa naivă a unora de a căuta sfinţenia în jocul hazardului şi al nebuniei. Chiţimescu trebuie să dea şpagă comisiei pentru a-şi păstra diagnosticul de bolnav şi, implicit, pensia. Vechile fabrici se închid, cum e cea de bere de la Azuga, oamenii sunt disponibilizaţi. Artiom se plimbă şi prin fosta fabrică de şamotă, ajunsă între timp o ruină (fabrici şi uzine agonizante, dezafectate după ’89, apar şi în romanul Scotch al Ioanei Bradea sau în Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri de Varujan Vosganian). Îi vedem şi pe copiii din familiile sărace, lipsind de la şcoală pentru a-şi ajuta părinţii la muncă, dar şi pe părinţii bogaţi, parveniţi ai tranziţiei, care-i ameninţă pe profesori, nemulţumiţi de evaluările odraslelor răsfăţate. Uneori, ironia naratorului se exprimă făţiş: „Era chiar un pic de animaţie pe străzi, dacă se putea vorbi despre aşa ceva în Azuga, adică despre animaţie, dar şi despre străzi”.

Cele „trei studii ale lui Constantin Coman” (parafrazez titlul tripticului Three Studies of Lucien Freud pictat de Francis Bacon) sunt inegale ca realizare artistică. În ultimele două, naraţiunea trenează, descrierile se arată mai puţin interesante, uneori autorul pare că nu ştie ce să mai facă în/ cu mintea personajului ori cu micile sale întâmplări cotidiene. Cam neverosimilă este şi dexteritatea lui Artiom în mânuirea computerului, imediat ce-l descoperă (sigur, ne putem imagina că el însuşi îşi imaginează că a învăţat atât de repede tainele tehnologiei!). Pagini extraordinare sunt însă în prima parte, de exemplu, coşmarul lui Paraschiv, cu volumele răsturnate de camioane în ploaie: „Cineva vine la Paraschiv în vis, se apropie de el pe câmp, cu o faţă mare, fără să se mire că Paraschiv stă acolo în ploaia torenţială, înconjurat de mormane de cărţi ca de leşuri pe un câmp de bătălie. Paraschiv nu are curaj să se uite la străin, milă de mine păcătosul, ai milă de, Doamne, ai…(…) Oare să fie într-adevăr Biblia aşa-numită Mazarin, Biblia de la 1454, prima Biblie tipărită din lume? Străinul o răsfoieşte în faţa lui Paraschiv cum ai da un castron aburind pe la nasul celui lihnit de foame. (…) Paraschiv întinde mâna să ia Biblia, dar străinul o trage înapoi. Cu ce plăteşti, frate Paraschiv, întrebă străinul… (…) Îmi trebuie doar pielea ta, să leg cartea, să-i fac cea mai frumoasă legătură care s-a pomenit!”; sau ideea comicabsurdă de a mări cimitirul prin crucile fraţilor vii de la mănăstire; sau gătitul bucatelor filosofând despre moarte ş.a.

Trecerea reconfirmă faptul că autorul ei este un căutător de drumuri literare nebătătorite şi că nu îi este teamă de temele majore, deşi se pricepe să descrie micro-realist, în genul Nouveau Roman francez, şi banalităţile existenţei. În momentele sale de graţie, proza lui Cătălin Pavel oferă minunate mostre de virtuozitate stilistică. Mai multă răbdare în coacerea unui roman l-ar putea transforma într-un prozator de calibru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara