Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Anii '30 - O revistă "juvenilă"... şi "matură" de Dumitru HîNCU

Acum câteva săptămâni, dl Alex Ştefănescu a sa­lu­tat în aceste pagini - e adevărat şi cu unele re­zer­­ve - apariţia unei reviste a tinerilor scriitori, sublini­ind, însă, că ea "atacă fără complexe, cu un cu­raj calm şi surâzător, teme încărcate de dinamită".
Iar eu am convenit, în gând, că aşa şi trebuie să se întâmple, întrucât la fel au procedat şi atâtea alte reviste de odinioară pe care G. Călinescu le numea "juvenile". Sau cum observa un autor, ce semna KYO, în Adevărul literar şi artistic (nr. 744 din 1935): "ceea ce ne apropie sunt tocmai deosebirile", iar "oglindirea în celălalt nu se face cu ajutorul asemănărilor, ci, dimpotrivă, din jocul diferenţelor şi al confruntărilor lor". încât tinerii "condeieri" de odinioară (i-am numit aşa, dat fiind că, pe atunci, nu era cunoscut încă pix-ul nostru cel de toate zilele) făceau "front", "grup" sau "cerc" şi se revendicau drept cei mai îndreptăţiţi exponenţi ai generaţiei lor, ce nu semăna cu nici una din cele care le precedase.
în curgerea vremii, dacă e să ne oprim, bunăoară, numai la revistele "juvenile" din anii '30, ele ne apar astfel:
Popas, din care au văzut lumina tiparului opt numere, şi care i-a avut drept colaboratori pe Al. Raicu, Mihail Ilovici, Vasile Carianopol, Al. Şerban, G. M. Zamfirescu;
La Discobolul, din aceiaşi ani 1932-1933, au semnat, în­tr-o înşiruire ce nu-i exhaustivă: Eugen Ionescu, Lucian Boz, Pericle Martinescu, Emil Botta, Dan Petraşincu, Ieronim Şerbu, Horia Groza (care avea să devină ulterior Horia Liman), Edgar Papu, Al. Robot. Cu toţii animaţi de o mare încredere în talentul lor şi hotărîţi să-l servească cu preţul oricăror eforturi. Prin 1950-1955, când mă întâlneam destul de des cu Ieronim Şerbu şi Dan Petraşincu, ei mi-au povestit, de pildă, râzând, cum cărau grăbiţi la chioşcuri pachetele cu numerele proaspăt ieşite de sub tipar;
răboj care - în două serii: 1932-1933 şi 1935-1936 - a stabilit un adevărat record în epocă, paisprezece numere, a beneficiat de colaborarea unor nume ca Horia Fulger (director), Camil Petrescu, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian, Virgil Carianopol, Iulian Vesper, Felix Aderca, Tudor Teodorescu-Branişte;
bobi (predilecţia pentru evitarea majusculelor avea să devină, de altfel, o practică tot mai răspândită), în zece numere (din 1932-1933), i-a înmănuncheat, o dată mai mult, pe Al. Robot, Pericle Marinescu, Dan Petraşincu, M. Ilovici, Virgil Carianopol ş.a., fără de care nici nu putea fi imaginată o Revistă a tinerei generaţii;
Cristalul, auto-declarată "revistă modernistă", a ieşit mai întâi la Găeşti şi numai apoi la Bucureşti (1934-1935) în şapte numere bilunare. De astă dată, în afara obişnuiţilor oricărei "reviste tinere": Emil Botta, Petraşincu, Ilovici, Robot, în paginile ei au mai semnat şi Ramiro Ortiz, Şerban Cioculescu, Em. Bucuţa sau Mihail Dragomirescu.
Dar, cu toate că a avut numai patru numere (mai 1932, iunie 1932, apoi octombrie acelaşi an şi ianuarie 1933), G. Călinescu a apreciat că Ulise a fost, totuşi, cea mai "matură" revistă "juvenilă" dintre cele mai sus enumerate. Ce aveau, însă, să fie urmate - nu-i vorbă - de o "pulverulenţă" (aprecia tot G. Călinescu) de alte reviste ale "tinerei generaţii" din tot restul ţării.
Eu mi-aş îngădui, însă, să mă opresc ceva mai mult la Ulise, nu pentru că aş situa-o neapărat mai presus de celelalte, ci pentru că destinele colaboratorilor săi mi se par în multe privinţe exemplare şi pentru mulţi alţi colegi din generaţia lor sau pentru cele ce s-au succedat.
Să mă explic.
într-o notă de frondă voit exagerată, în vădit contrast cu accentele mult mai moderate ale restului colaboratorilor, primul număr din Ulise a venit cu poemul Deschiderea, semnat Horia Groza, care astăzi ne stârneşte mai degrabă zâmbete, dar care pentru autor şi colegii lui a însemnat, poate, un semnal al independenţei lor de spirit. Citez:
Despărţită liană dodecadon floral
întâmplare sonoră pe-aulic Euclid
Cum din singurătate-n boreal
crescut aspect drum îţi deschid...

Să ne spânzurăm toţi de-odată
Să gândim urât despre Domnul Dumnezeu.
Şi totuşi, autorul n-a ţinut seama de propria-i recomandare, ci a continuat să publice în alte reviste "juvenile", apoi reportaje, până când - după război - a ajuns la Scânteia şi Contemporanul, unde, auzind alte "întâmplări sonore", s-a dezlănţuit în pamflete sau osanale precum: Tito, mareşalul ienicerilor, McCarthy vânează vrăjitoare, Drumul revoluţiei chineze ori Noi nu vă iubim domnilor din America. E şi "aversiunea" care l-a determinat, poate, ca în 1970 - când a fost numit corespondent la Berna (nu ştiu dacă de Scânteia sau de Agerpres), să prefere Elveţia ca loc de refugiu, rămânând acolo până la moarte.
N-a rămas, însă, inactiv, ci a publicat două romane care, fapt ce merită semnalat, s-au bucurat de o bună primire în lumea literelor şi în presa locală: La foire aux jeunes filles (Târgul tinerelor fete) şi Les Bottes (Cizmele). Acesta din urmă, spre a cita din Nota editorului: "a dezvăluit cum ideologia de dreapta sau de stânga, standardizează emoţiile, gândirea, punând sub semnul întrebării un întreg Weltanschauung care, la Bucureşti sau la Paris, a făcut ca individul să fie redus la neant, lăsând loc unei imagini dezumanizate, bântuită de obsesia unui rău socotit inevitabil". Dar mai e interesant şi pentru că personajele Iordan, Cernea şi Pârvan sunt, de fapt, "măştile" lui Eugen Ionescu, Cioran şi Mircea Eliade, pe care Liman i-a cunoscut în anii tinereţii lor bucureştene.
Alt poet de la Ulise, Const. Virgil Gheorghiu, a simţit şi el, brusc, o mai puternică chemare decât aceea a muzelor spre a se avânta, nu fără pată şi prihană, în războiul din Răsărit. însă nu oricum, ci aşa cum chiar el a relatat în Ard malurile Nistrului:
"La patru dimineaţa am plecat din Bucureşti, cu două automobile, spre lagărul de la Găeşti (noi am putea, eventual, gândi: ce prezent e Găeşti-ul în scrisul românesc!). într-una din maşini se afla echipa cinematografică, iar în cealaltă eram eu, interpretul şi un fotograf".
Acolo, cu o neînfricare ce avea să-l însoţească tot timpul războiului, s-a apropiat de inamic şi i-a întrebat pe marinarii ruşi, prizonieri, dacă pe vasul lor n-au fost cumva şi evrei. Şi, ascultând ce dinainte ştia că trebuia să audă, a aflat că au fost, dar că:
"- Jidanii s-au înecat în mare, fiindcă au fost slăbănogi şi fricoşi".
Curajos, fostul poet a cutezat să mai facă un salt înainte şi să rişte o nouă întrebare:
"- Şi cum aflaţi care sunt evrei?"
Iar bravura i-a fost din nou răsplătită cu o explicaţie care şi-a găsit numaidecât loc atât în carte, cât şi în filmul făcut după aceasta:
"- Vedeţi, dacă ne ducem cu un evreu la restaurant, atunci el caută să nu plătească sau să plătească mai puţin şi noi ştim imediat că e evreu".
Şi totuşi, Const. Virgil Gheorghiu n-a fost satisfăcut de câte a aflat la Găeşti şi apoi pe malurile Nistrului, ci a mai vrut şi o prefaţă elogioasă din partea lui Tudor Arghezi care, înainte cu ani, îl publicase în Bilete de papagal. în locul prefeţei solicitate s-a pomenit, însă, cu o scurtă misivă - pe care vrând-nevrând, a trebuit s-o publice - în care expeditorul îşi exprima speranţa că "va fi şi ea de vreun folos", indiscutabilului său "talent de prospeţime", dar fără a pomeni, fie şi printr-un singur cuvânt, de cuprinsul cărţii.
Const. Virgil Gheorghiu n-a fost, evident, mulţumit numai cu atât şi de aceea în a doua lui carte de război - Am luptat în Crimeea - a avut grijă să reproducă mai multe comentarii, în spiritul timpului,... la cea dintâi. încât acum ştim, bunăoară, că în ziarul Ordinea, D. I. Atanasiu a opinat: Ard malurile Nistrului e o carte ce poate fi un izvor pentru alte sute de cărţi"...
O doamnă sau domnişoară Nela Stroescu a transmis chiar un avertisment: "Ia aminte, cititorule, la cartea care stă înaintea ta că nu e asemenea celorlalte". Cu har de vizionar, Petru Manoliu a întrevăzut că "după 1914 oamenii au mai putut scrie romane de război, după acesta din urmă ei nu vor mai avea să scrie decât reportagii în genul cărţii lui Const. Virgil Gheorghiu". Dar punctul pe i a fost, parcă, mai ales, pus de Chemarea Vremii care a conchis: "Ard malurile Nis­trului dovedeşte o dată mai mult cât de binevenită a fost ideea creării corpului de reporteri în care d. Const. Virgil Gheorghiu şi-a aflat unul din cei mai distinşi reprezentanţi"...
în pofida atâtor elogii, cine ştie dacă adresantul lor n-a fost, poate, încercat şi de un regret la gândul că, înainte cu ani, poftit acasă la Marcel Bresliska (cunoscut mai bine ca Marcel Breslaşu n.n.) "într-un amurg de iunie care schilodea umbrele câtorva salvaţi din generaţie" n-a avut alături de dânsul măcar câţiva marinari ruşi ce l-ar fi putut cel mai bine lămuri cum stăteau cu adevărat lucrurile cu gazda. Care "lovind amical pe umăr inspiraţia" şi "etalând tartaje" care presau o capodoperă, l-a făcut să simtă că a fost "printre întâii care au recunoscut-o" (Ulise, nr. 3).
Oricum, după război, Const. Virgil Gheorghiu a găsit că mai atractive ar putea fi... malurile Senei. Unde, e adevărat, fără a beneficia de o "echipă cinematografică", a putut scrie când despre La vie de Mahomet (Viaţa lui Mahomet), când despre Les immortels d'Agapia (Nemuritorii de la Agapia) sau chiar despre La jeunesse du docteur Luther (Tinereţea doctorului Luther), ba având chiar răgazul să intre în conflict cu compatrioţii din capitala Franţei şi apoi să-şi afle o bineme­ri­tată tihnă în sutana preoţească.
Lucian Boz, redactorul revistei cu acelaşi nume, ca eroul lui Homer, a înţeles o vreme să rămână poet, dar şi un subtil exeget al operei eminesciene despre care G. Călinescu a putut chiar scrie că "faţă de sutele de pagini ale recenţilor eminescologi care au studiat aşa de mizer ideile politice ale poetului, puţinele pagini ale tânărului merită cele mai călduroase şi neprecupeţite laude". însă către sfârşitul anului 1937, după suprimarea de către guvernul Goga-Cuza a ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, la care lucra, Lucian Boz a hotărât şi el să ia drumul Parisului, înscriindu-se - la Sorbona - la un curs de fonetică şi, ulterior, la "École Pratique des Hautes Etudes", secţia economică. Şi a şi lucrat. în 1939 Tudor Teodorescu-Branişte l-a acreditat corespondent al "Jurnalului"; a publicat şi în presa pariziană: cotidianul Excelsior şi săptămânalul Dimanche Illustré, dar mai ales, a fost angajat la Comisariatul General al Informaţiilor, biroul "Roumanie", condus de marchizul d'Ormesson, fost ambasador la Bucureşti.
După înfrângerea Franţei nu s-a dat în lături să intre în mişcarea de rezistenţă. La un moment dat, a fost arestat de Gestapo, internat în lagărul de la Drancy, de unde - către finele anului 1943 - a fost eliberat graţie intervenţiilor Ambasadei române. înapoiat în ţară, şi-a relatat experienţa trăită în volumul Franţa 1938-1944, dar, cum se întrevedea primejdia unei alte dictaturi, a plecat tocmai în... Australia. Unde n-a uitat de vechea-i pasiune şi şi-a republicat studiile despre Eminescu, pe cheltuială proprie (în cincizeci de exemplare).
Horia Stamatu a trăit alte experienţe, dar a fost şi a rămas poet până în ultimele clipe. Acatismul Moţa-Marin (1937) nu prea i-a stat, însă, într-ajutor în excursul său lumesc, întrucât, după înăbuşirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941 - în care nu ştiu în ce măsură a fost sau nu amestecat -, la stăruinţele lui Ion Antonescu, a fost internat, împreună cu alţii, în lagărul nazist de la Buchenwald (dar în condiţii mult mai bune decât ale celorlalţi deţinuţi de acolo) în care a rămas până către sfârşitul războiului. încât cea mai mare parte a carierei sale literare ulterioare a cunoscut etape ce
s-au numit Madrid, Roma sau Paris.
Dar, la urma-urmei, de ce să ne mirăm de complicata traiectorie a celor amintiţi sau a altora dintre colegii lor de generaţie. Dibuindu-şi paşii începuturilor la Ulise, tinerii pe care i-am pomenit doar ca exemple sau de la orice altă publicaţie "juvenilă", ce ar merita şi ei să fie evocaţi, n-au avut cum să ştie atunci că timpul nu e omogen şi egal, ci o succesiune de lumini şi umbre. Gusturile, criteriile, atitudinile pot fi considerate o vreme bun comun. însă, după succese şi deziluzii, după comparaţii cu alţii şi exerciţii de autocontrol, orice definiţie se dovedeşte iluzorie şi caducă. O experienţă care a fost şi nu se mai poate repeta...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara