Înapoi la pagina curenta

Cronica Ideilor:
amoniac în trei epitete de Sorin Lavric

Emil Cioran, Despre Franţa, stabilirea textului, prefaţă şi note de Constantin Zaharia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, 104 pag.

Emil Cioran, Razne, stabilirea textului, prefaţă şi note de Constantin Zaharia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, 124 pag.

Emil Cioran, Îndreptar pătimaş II, stabilirea textului, prefaţă şi note de Constantin Zaharia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, 106 pag.

pe vremuri, procedeul prin care un ins căzut în leşin era readus în simţiri avea simplitatea de ghioagă a unei loviri rapide: i se vîntura pe sub nas un tampon îmbibat în amoniac. Reacţia era fulminantă, letargicul trezindu-se ca sub muşcătura unui curent electric. Cam aceasta e impresia pe care ţi-o lasă textele tînărului Cioran: amoniac turnat cu nemiluita în tiparul unei sintaxe lapidare.

Am în minte cele trei texte a căror literă a fost restituită publicului de Constantin Zaharia, manuscrisul lor aflîndu-se în Biblioteca Literară Jacques Doucet din Paris, de unde, în virtutea unei acribii filologice subînţelese, literatul român le-a scos la lumină sub forma cărţilor apărute cu cîţiva ani în urmă la Editura Humanitas. E vorba de Razne, Îndreptar pătimaş II şi Despre Franţa. Scrise în limba română, textele poartă patina unei limbi neaoşe, Cioran făcînd uz de un vocabular cu talpă biblică, un idiom mustos, cu precădere arhaic, împănat cu expresii tari. Le voi lua pe rînd nu atît pentru a le povesti conţinutul – ce să povesteşti cînd cineva îţi aruncă în faţă o pleaşcă cu vitriol? –, ci pentru a surprinde gheara idiopatică a stilului lui Cioran.


tonul sediţios

Cu un minim efort, oricine poate imita retorica otrăvită din Razne, reţeta fiind străvezie: alegi o listă de cuvinte sugerînd decrepitudinea (ruină, prăbuşire, neant, năpastă, expirare, ratare, descompunere), le adaugi un pomelnic de substantive ce surprind reacţia subiectului la spectacolul paraginii (scîrbă, scuipat, dispreţ, suspin, scîncet, blestem) şi închei cu o a treia listă în care lipsa de măsură e ingredientul principal: dezlănţuire, vijelie, descătuşare, dezlegare etc. Din amestecul celor trei poţiuni lexicale iese un coctail al nimicului declamat cu o mină revoltată, al cărui iz, pe jumătate scîrbit, pe jumătate radical, împrumută autorului aerul unui apucat iremediabil. Cioran nu se joacă, nu ştie de glumă, vrea să pună capăt tuturor greşelilor firii: vieţii fiindcă e absurdă, universului fiindcă există degeaba, omului fiindcă e idiot, şi în genere fiecărui fir de iarbă pentru simplul fapt că nimereşte sub ochii scîrbiţi ai lui Cioran. Filosoful e un Midias în varianta dezgustului. Tot ce atinge se preschimbă într-o mîzgă sordidă căreia nu i se poate prevedea decît o unică soartă: să dispară cît mai repede în abisul dumnezeiesc.

După zece pagini de scrîşnet împotriva a tot, intri în inhibiţie de protecţie. Mintea nu mai resimte potopul de furii pe care Cioran le repede asupra oricărui fleac care a avut nenorocul să-i atragă atenţia. Cavalcada de smuciri aduce cu monotonia unor decapitări cărora, dacă le-ai prins schema invariabilă după care alunecă cuţitul, le poţi prevedea deznodămîntul: aceeaşi desprindere a capului de trunchi, în virtutea unei apostazii care îţi dă convingerea că rostul lumii e s-o contempli cu un rînjet de colţi turbaţi. Expresia livrescă al cărei sens surprinde umoarea radical-revoltată a tînărului turbat e „tonul sediţios“. Sediţia este răzvărtirea înnăscută împotriva a orice, în numele unei rebeliuni cronice, al cărei ferment îţi întărîtă sîngele spre întreţinerea unei fronde perpetue. Pentru un asemenea sediţios, totul pute, se clatină şi fierbe.


mintea favilică

Dacă în Razne revolta dă notă dominantă, în Îndreptar pătimaş te izbeşte aerul sufocant, de mărturie făcută pe pietre încinse. E un ton dogoritor, Cioran fiind un energumen care simte nevoia să smulgă totul de pe el, sub imperiul unui exhibiţionism cu iz apocaliptic, ca al unuia care presimte că iconomia lumii se duce de rîpă. Pretutindeni te întîmpină paguba, neajunsul, căderea, iar în faţa acestei privelişti Cioran nu găseşte altceva de făcut decît să pufnească ca un cărbune ţîfnos, dogorind sub cenuşa veninului. Expresia cea mai potrivită, pe cît de preţioasă pe atît de adecvată gheizerului ce ţîşneşte din gura apostatului, e cea de „minte favilică“. A fi favilic înseamnă a da în clocot sub încordarea unei patimi dogoritoare. A spune despre dogoritorul Cioran că e o lumînare mistuindu-se la ambele capete e o imagine calpă, prea slabă pentru a-i surprinde zbuciumul de orgie lăuntrică. Omul e frenetic în chip răspicat, ca un bulgăre de var nestins pe care, punîndu-l într-o căldare, îl aprinzi spre a plesni într-o explozie. Dezideratul insului favilic e nimicirea, iar regula lui e negaţia: „A ridica tăgăduirea la rangul de meşteşug nu înseamnă a te înrăi, deşi a fi rău – în sînul ideilor – e departe de-a fi un viciu. Tăgăduind realul te apropii treptat de regiuni vag existente şi deci pure. Firea se curăţă sub ochiul neîndurat. Calea cea mai scurtă spre puritate este negaţia. Aşa se explică de ce mistica, suprema străduinţă spre pur, este o tehnică a negării. Negaţia este otrava spirituală care dezintoxică de univers, pentru a-l regăsi altcum şi altundeva.“ (p. 32) Să te dezintoxici de univers, să scapi de sevrajul pe care ţi-l provoacă viaţa, ce poate fi mai grăitor pentru favilicul Cioran?


gura contumelică

În volumul Despre Franţa te frapează condescendenţa cu care Cioran face inventarul defectelor pe care francezii le-au dovedit de-a lungul istoriei. Autorul vorbeşte de sus, aproape cu milă, despre un popor căzut. Un detaliu crucial este că Cioran şi-a scris textul într-un Paris ocupat de nemţi, al căror regim de acalmie impusă i-a dat răgazul întocmirii unei diatribe blînde. Spun „blîndă“, fiindcă diatriba, departe de a fi furioasă, are ceva din înţepătura elegantă a unui critic politicos. Cioran îi compătimeşte pe francezi, le ţine partea, dar complicitatea pe care o resimte nu-l împiedică de a le enumera cu cinism metehnele: gustul pentru confort, obsesia culinară, limbuţia, vlăguirea spiritului, scăderea vitalităţii, stingerea credinţei. Negreşit că un francez, citind paginile, va tresări neplăcut sub evidenţa adevărurilor pe care Cioran le rosteşte pe seama etniei galice. Într-un cuvînt, va vedea în bucată o insultă doctă, genul de contumelie (injurie) a cărei pertinenţă se sprijină pe argumente istorice, pe care Cioran nu ezită a le pronunţa. Cioran are gura spurcată, căreia, cu o expresie iarăşi preţioasă, îi putem spune gură contumelică.

Dintre cele trei texte recuperate de Constantin Zaharia, acesta e singurul verosimil, apt de a fi luat în serios. În ciuda tonului de hiperbolă negativă (Cioran nu poate scrie decît exagerînd, potenţarea accentelor peiorative fiindu-i o însuşire înnăscută, ce-i ţine de temperamentul ieşit din balamale), simţi prea bine că eseistul i-a intuit pe francezi în intimitatea decadenţei lor. De aceea, gura lui contumelică spune adevărul, cu toată tresărirea de orgoliu rănit pe care un nativ de pe malul Senei o va simţi parcurgînd textul.

Închei cu o nedumerire privindu-l pe Constantin Zaharia, a cărui natură mansuetă, cu totul blîndă, incapabilă să omoare o muscă, l-ar fi recomandat pentru cercetarea arhivelor unei mînăstiri, şi nu pentru editarea, la virgulă şi punct, a toxinelor cioraniene. Pur şi simplu, cizelarea calmă, fină şi prevenitoare a lui Constantin Zaharia nu poate face casă bună cu aburul piroclastic ce iese din vulcanul lui Cioran. Dar se pare că adevăraţii pasionaţi de Cioran se aleg din rîndul blajinilor din vinele cărora spiritul războinic a fost extirpat. Din această categorie face parte Constantin Zaharia, din al cărui travaliu au ieşit trei bucăţi de amoniac (sediţios, favilic şi contumelic) purtînd semnătura lui Cioran.