Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Am umblat ani de zile ca să obţinem adeverinţa că manuscrisul dicţionarului nostru nu are nimic... subversiv“ de Luminiţa Voina-Răuţ

Interviu cu Alexandru Calciu şi Zaira Samharadze

Toată facultatea am lucrat pe unicul dicţionar spaniol-român disponibil la secţia de limbi străine, cel al lui Nicolae Filipovici. Îl am şi acum, căci după revoluţie l-am găsit, fericită, într-un anticariat; e ferfeniţit de atâta folosire, i-au dispărut coperţile, nu-l mai folosesc, dar tare mi-e greu să mă despart de el; dacă vreţi un fel de supertiţie mă face să-l mai păstrez, e primul dicţionar folosit la traducerile mele din Julio Cortázar, Vargas Llosa, Ernesto Sábato...
În 1992, Editura Ştiinţifică edita un dicţionar colosal, o „cărămidă” verde, greu de ţinut în braţe, semnată de doi oameni la fel de colosali: ALEXANDRU CALCIU şi ZAIRA SAMHARADZE. Când a apărut acel dicţionar am fost realmente fericită! Nici nu vă închipuiţi ce însemna pentru mine apariţia unui asemenea instrument de lucru! Deja ştiam: microbul traducerii sălăşluia în mine; cum din această îndeletnicire nu se poate trăi, mi-am spus că voi traduce în timpul meu liber, ori de câte ori voi avea ocazia... Şi am tradus câteva zeci de volume – romane, povestiri, eseuri, memorialistică – peste 35 de piese de teatru, dar vă garantez, cu mâna pe inimă, că DICŢIONARUL – atât cel spaniol-român, cât şi cel român-spaniol – semnat de Calciu şi Samharadze, a fost instrumentul meu de lucru esenţial, ce instrument, mâna mea dreaptă şi mâna mea stângă; indiferent unde traduceam, acasă, în călătorii, în ţară sau străinătate, peste tot Calciu şi Samharadze m-au însoţit! Ţin minte că la un moment dat am tradus o lună în Germania. Zburam cu un avion low cost, aveam greutatea bagajului limitată, şi în clipa în care mi s-a cerut să aleg, am renunţat la multe lucruri din bagaj, nu însă la Calciu & Samharadze!
În 2005, Editura Univers Enciclopedic mi-a dublat, ba chiar mi-a triplat bucuria! Calciu & Samharadze scoteau un nou dicţionar, cu peste 100.000 de intrări! Inutil să vă spun cât de elegant, de frumos copertat, de uşor de manevrat mi s-a părut această variantă îmbogăţită a noului dicţionar!! Lam cumpărat şi, din clipa aceea, el se află permanent pe biroul meu, chiar şi acum, când scriu rândurile de faţă, îl văd odihnindu-se în stânga mea... aşteptând, cuminte, să-l deschid, să-l răsfoiesc, să caut înfrigurată cuvântul, expresia, expresiile rar întâlnite...
Păcătuiesc, însă, ca mulţi alţi utilizatori ai dicţionarului, vorbind doar despre el: obiectul DICŢIONAR, omiţând însă SUFLETUL LUI, cei doi CREATORI. De aceea sunt tare bucuroasă că am acum prilejul să vorbesc despre cei doi creatori ai lui. Să te înhami la o asemenea muncă de Sisif, fără a avea altă răsplată decât aceea de a citi, eventual, tălmăciri miraculoase, după folosirea obiectului magic: dicţionarul ieşit din mâinile tale... Câţi oameni din ţara aceasta îi cunosc pe Alexandru Calciu şi Zaira Samharadze? De câte ori au fost ei invitaţi la vreo televiziune? De câte ori au fost invitaţii lui Cătălin Ştefănescu la Garantat 100% sau ai Eugeniei Vodă la Profesioniştii? Câte premii au primit aceşti oameni pentru munca lor?
Tare mi-aş dori un lucru: cine are urechi să audă! Dacă aş putea, i-aş invita mâine la o asemenea emisiune, să ne povestească dumnealor ce înseamnă să CREEZI un dicţionar! Câtă muncă, câtă fineţe, câtă migală, câte câutări, cât studiu!! Eu doar bănuiesc câtă trudă se află în această creaţie. Dacă eu, ca tălmăcitor de texte spaniole, zăbovesc câteodată o lună întreagă pentru a traduce o povestire de 13 pagini, ca Inelul lui Moebius de Julio Cortázar, nici nu vreau să mă gândesc câţi ani, câte luni, zile, ore de viaţă au pierdut oamenii aceştia pentru a CREA cele peste 1500 de pagini...

Luminiţa Voina-Răuţ: Mă bucur să ne cunoaştem, în sfârşit. Hispaniştii, şi nu numai ei, vă ştiu, fireşte, ca autori ai celor două dicţionare excepţionale: spaniolromân şi român-spaniol. De aceea, aş dori să începem discuţia noastră pornind de la activitatea aceasta atât de laborioasă, de migăloasă şi atât de puţin apreciată, de creatori de dicţionare. Povestiţi-ne, vă rog, cum a început totul? Ce înseamnă, de fapt, să creezi un dicţionar?
Alexandru Calciu şi Zaira Samharadze: Nevoia e mama născocirilor... Treptat, am notat cuvintele pentru care nu aveam sau nu găseam corespondentul cel mai potrivit. Mai greu a fost când am dat curs îndemnurilor celor care admirau strădaniile şi eforturile noastre. Printre ei, Dumnezeu să-l ierte, profesorul Constantin Duhăneanu. După primul dicţionar, român-spaniol, în 1979, în colaborare cu acesta şi cu un alt hispanist, am umblat ani de zile ca să obţinem adeverinţa că manuscrisul dicţionarului nostru, spaniol-român, nu are nimic ... subversiv. Doamna profesor Elena Bălan a fost singura care şi-a asumat acest risc, întocmind un referat elogios. Evenimentele din decembrie 1989 ne-au scăpat de o cenzură şi au deschis larg porţile spre o altă cenzură, şi mai aprigă, cea financiară. Aşa că au mai trecut câţiva ani până am publicat prima ediţie a dicţionarului spaniolromân, cu puţin înainte ca Editura Ştiinţifică să-şi dea obştescul sfârşit. Au urmat alţi ani de umblete pe la tot felul de instituţii cu nume sau ifose culturale, până ce Editura Univers Enciclopedic a publicat două ediţii, ultima în 2010, după ce, în 2009, a apărut, în sfârşit, prima ediţie din dicţionarul român-spaniol.
Se vorbeşte, în ultima vreme, tot mai mult despre sfârşitul crizei, dar nu vom putea crede aşa ceva până ce nu vom reuşi să publicăm ediţii noi din ambele dicţionare, ca urmare a acumulării de noi date, a schimbărilor şi adăugărilor operate de cele 22 de academii de limbă spaniolă, dintre care una în Statele Unite, şi, în principal, de cea de la Madrid.
În toamna acestui an este anunţată apariţia unei noi ediţii, a 23-a, a Dicţionarului limbii spaniole, ceea ce va aduce, cu siguranţă, noutăţi de care va trebui să ţinem seama. Printre altele, suntem curioşi să vedem dacă ei au luat în consideraţie observaţia noastră privind ciudăţenia unei situaţii, conform căreia, în vreme ce Armenia apare în ediţia a 22-a drept ţară europeană, Georgia e considerată, de aceeaşi instituţie, drept ţară... asiatică.

L.V.R: Doamnă Zaira, când v-am întâlnit, mi-aţi produs o bucurie formidabilă. Mi-aţi oferit o carte, „Din Caucaz în Carpaţi, Zaira Samharadze în dialog cu Victoria Milescu”. Citind-o, am descoperit omul Zaira Samharadze, cu o poveste de viaţă fabuloasă. Sunteţi poetă, traducătoare, autoare de dicţionare, dar puţină lume vă cunoaşte viaţa. Sunteţi româncă, dar mai ales sunteţi georgiană... Povestiţi-ne cum aţi ajuns dumneavoastră, la 22 de ani, să vă părăsiţi definitiv ţara şi familia, stabilindu-vă în Bucureşti...
Zaira Samharadze: Am ajuns pe aripile dragostei. Adevărul este că nu ştiam absolut nimic despre România. Când mă întreba cineva ceva, răspundeam că România este pentru mine soţul meu. Treptat, lucrând în calitate de ghid, am reuşit să cunosc tot mai bine această ţară. Astăzi, nu pot să trăiesc nici fără Georgia, nici fără România. Sunt fericită când plec cu avionul spre Georgia şi sunt fericită când mă întorc la casa noastră, din Bucureşti. În cartea pe care aţi menţionat-o, am povestit mai pe larg despre aceste lucruri şi sper să public o nouă ediţie.

L.V.R: Dintre scriitori traduşi de dvs., dle Calciu, care v-a impresionat cel mai mult?
Alexandru Calciu: Fără îndoială, Gabriel García Márquez. În 1967, a apărut la Editura pentru Literatură Universală, traducerea semnată de Alexandru Samharadze… Din păcate, n-am reuşit să am niciun contact cu autorii. Dacă mi-aduc bine aminte, scriitorul cubanez Lisandro Otero mi-a mulţumit pentru traducerea romanelor sale. Un motiv în plus pentru a admira pasiunea dvs. de a pătrunde şi în universul de dincolo de coperţile cărţilor; Traducerile din poveste, care poartă semnătura dvs. fiind pentru noi un model demn de urmat, dar greu de atins...

L.V.R: Din lectura cărţii dvs., dar şi din discuţia pe care am purtat-o, m-a impresionat în mod deosebit un lucru. Deşi trăiţi de peste 50 de ani în România şi sunteţi perfect bilingvă, atunci când vorbiţi despre Georgia totul capătă o savoare nemaipomenită. Povestiţi în carte despre bunica Olinca; deşi n-aţi mai revăzut-o după plecarea din Tbilisi, parcă v-aţi fi despărţit ieri de ea, aşa de vie e amintirea ei. E un adevărat personaj această bunică, vorbiţi-ne, rogu-vă despre ea... Se vede treaba că în viaţă sfaturile ei v-au fost de mare ajutor, că v-a fost ca un înger păzitor.
Zaira Samharadze: Într-adevăr, tot ceea ce am reuşit în România, în sensul de a mă adapta la noile realităţi, datorez acestei bunici. De la ea am deprins dragostea pentru natură, îndeosebi pentru viţa de vie, ea m-a urcat pe un cal şi tot ea m-a învăţat că măgarul poate să râdă şi, cel mai important lucru, să respect şi să iubesc omul de lângă mine... Cum aş putea uita nopţile când am păzit, alături de ea, cu puşca în mână, lanul de porumb de tot felul de lighioane...

L.V.R.: Domnule Calciu, fiindcă ştiţi şi limba georgiană, mi-aţi vorbit despre cuvinte cu etimologie comună: a mătrăşi, janghinos etc. Vorbiţi-ne puţin pe această temă.
Alexandru Calciu: Sincer să fiu, nu ştiu atât cât ar fi trebuit. Încet, încet, am putut observa cum creşte numărul cuvintelor descoperite a fi comune în cele două limbi, mai ales în ultima perioadă, când numărul neologismelor creşte exponenţial. Mai interesant mi s-a părut cazul celor circa 50 de cuvinte care provin din turcă sau care ne-au ajuns pe filieră turcească (boccea, calp, casap...). La capătul opus al alfabetului, întâlnim, de exemplu, cuvântul vechil, care în georgiană are sensul de avocat, la fel cum l-a avut şi într-o română mai timpurie, după cum o confirmă DEX-ul.
Deocamdată, despre janghinos ştim doar că ar avea o etimologie necunoscută, dar în georgiană „janghi” înseamnă rugină şi ar fi uşor să ne imaginăm înrudirea, dar n-am putut încă să dovedim că în turcă, într-un dialect al acesteia, ar exista un cuvânt care să facă legătura între cele două extreme. Acelaşi lucru, în cazul verbului românesc a mătrăşi şi al cuvântului georgian „matrahi”, care înseamnă „bici”.

L.V.R.:Remarc, tot din carte, cât de credincioasă sunteţi, doamnă Samharadze. De altfel, spuneţi la un moment dat că tot bunica v-a zis, la plecarea din Georgia: „ Sunt convinsă că-ţi va fi bine, fiindcă unde vei merge e o ţară creştină”. Vorbiţi-ne puţin, în acest context, despre părintele Sofian, care iubea Georgia, fiindcă îşi amintea de Antim Ivireanul. Despre Mănăstirea Samurcăşeşti, căreia i-aţi donat un vas de lemn lucrat de călugării din Georgia... Sunt lucruri atât de speciale, încât merită să fie cunoscute de cititorii revistei...
Zaira Samharadze: N-am să uit niciodată clipa când l-am cunoscut sau clipele când am avut fericirea de a sta lângă el şi de a-l auzi vorbind, dându-mi sfaturi. Părintele Sofian avea un respect deosebit pentru conţinutul şi spiritul Testamentului lui Antim. Până în ultima clipă a ajutat, cu slova şi cu fapta, multe persoane îndurerate sau copleşite de nevoi. Păstrez cu respect un mesaj înflăcărat al său, adresat, spre sfârşitul vieţii, poporului georgian, împreună cu binecuvântarea sa. Mă bucur, de asemenea, că într-una din cărţile consacrate acestui om atât de evlavios, a fost inclusă şi o poezie de-a mea, dedicată lui.
La Samurcăşeşti merg de câte ori pot. Pe lângă plăcerea de a respira aerul acela sfânt, pe care-l poţi întâlni numai într-o mănăstire, mai merg, ca să fiu sinceră, şi pentru cozonacii, atât de pufoşi şi de înmiresmaţi, cum nicăieri nu am întâlnit.

L.V.R.: Din câte ştiu, domnule Calciu, aţi făcut şi traduceri din română în alte limbi.
Alexandru Calciu: Mai puţine în italiană şi mai multe în spaniolă, patru poeţi români având de acum o versiune spaniolă pentru un volum ad-hoc, unul dintre ei, mai precis o poetă, realizând chiar o a doua ediţie...

L.V.R.:Doamnă Zaira, n-aş vrea să încheiem discuţia noastră fără a ne vorbi puţin despre literatura georgiană, oprindu- ne îndeosebi asupra unui scriitor special, Ciabua Amiregibi, cel propus chiar pentru Premiul Nobel...
Zaira Samharadze: Datorită lui Marcel Petrişor, care i-a fost prieten şi camarad de suferinţe politice, toată creaţia lui Amiregibi se poate citi în limba română. Sunt mândră de faptul că primul roman în georgiană, „Mucenicia lui Şuşaniki” a apărut în secolul al V-lea, iar la cumpăna secolelor XII şi XIII, Şota Rustaveli a atins culmi pe vremea când Georgia era condusă de regina Tamara. Am tradus şi eu din alt clasic al literaturii georgiene, Vaja Pşavela, ca şi din alţi scriitori, dar sper că voi reuşi să lărgesc lista.
Asta ar fi o altă discuţie...

L.V.R.: Vă mulţumesc foarte Mult.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara