Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Adolescenţa, o „fază“ de Gabriela Gheorghişor

Ovidiu Verdeş, Muzici şi faze, ediţia a III-a revăzută, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 475 pag.

Ovidiu Verdeş a fost membru al Cenaclului Universitas, condus de Mircea Martin. A debutat publicistic cu poeme (în „Luceafărul” şi „Contrapunct”), iar editorial, abia în anul 2000, cu Muzici şi faze.

Romanul a apărut, în urma unui concurs, la Editura Univers, şi a fost distins cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România.

Ulterior, scriitorul s-a dedicat studiilor academice, fiind autor al unor volume de teorie literară: Metafora – un concept deschis (2004), Metaforă şi metafizică. Heidegger, Nietzsche, Blaga, Derrida (2005), Teorie literară contemporană. Teme, autori, abordări (2008). În prezent, este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

În 2003, Muzici şi faze a fost reeditat la Aula din Braşov, o editură fără prea mare distribuţie. Faima romanului se datorează însă îndeosebi introducerii unui fragment într-unul dintre manualele alternative de clasa a IX-a, prilej pentru vulgata conservator-naţionalistă să-l înfiereze cu eticheta de „pornografie“. Acuzaţia, dacă n-ar fi tristă în fond, este de un comic enorm. Muzici şi faze reprezintă povestea realistă a unui adolescent de la sfârşitul anilor ’70 ai perioadei comuniste, în care erosul nu depăşeşte defel bariera sărutului. Nici măcar oralitatea dezinhibată a limbajului nu mai pare azi atât de îndrăzneaţă, dacă o comparăm cu excesul de vocabule buruienoase din literatura generaţiei douămiiste. La şaisprezece ani de la apariţie, lectura cărţii ne revelează, de fapt, cât de mult s-a schimbat societatea românească după Revoluţia din decembrie ’89. Mutaţiile psihologicmentalitare se reflectă în noile paradigme literare. În raport cu proza egoficţionarilor milenarişti, de tipul Ioana Baetica, Dragoş Bucurenci, Claudia Golea, Ionuţ Chiva, Adrian Schiop sau Alexandru Vakulovski (publicaţi de Polirom începând cu 2004, odată cu celebra campanie „Votaţi literatura tânără!“), Muzici şi faze este ca o domnişoară de pension pe lângă o cocotă vulgară. Deşi se pot găsi elemente şi corespondenţe autobiografice, romanul lui Ovidiu Verdeş nu se constituie într-o autoficţiune, pentru că nu are mizele acestui „gen“ al curiozităţii voaieriste, al senzaţionalismului consumerist şi al (auto)- publicităţii zgomotoase. Nu l-aş considera nici roman „de generaţie“, cum face Adrian G. Romila într-o recenzie recentă din Romania literară. Un roman al unei generaţii este, întradevă r, Morţii Mă-tii (Casa de pariuri literare, 2012) de un cristian (fiindcă acesta are în vedere nu doar o generaţie biologică, a celor născuţi în deceniile al optulea şi al nouălea ale secolului trecut, ci şi una de creaţie, în speţă, aceea douămiistă, fracturistă).

Muzici şi faze este un roman reprezentativ pentru toate generaţiile care şi-au petrecut copilăria şi adolescenţa în „epoca de aur“ a lui Ceauşescu (tema o regăsim, în formule ficţionale şi registre stilistice diferite, şi în proza lui Mircea Cărtărescu, dar şi la un autor mai tânăr, precum Radu Pavel Gheo, în Noapte bună, copii!). În principiu, aceste generaţii au în comun aceleaşi „muzici“ şi aceleaşi „faze“ copilăresc-adolescentine (pasiunea pentru anumite trupe de muzică în vogă la vremea aceea, moduri de distracţie, jocuri, oracole etc.). Circumscrierea social-politică a epocii poate fi realizată prin adiţionarea detaliilor presărate în naraţiune: o manifestare pionierească, uniforma şcolară şi matricola, scandalul părului lung la băieţi, „peteape-ul“ („Pregătire pentru Apărarea Patriei“), un locatar despre care se ştie că este securistul blocului, revista Pif, câteva mărci de ţigări şi de băuturi (româneşti şi chinezeşti, plus „kentanele“ primite plocon de părinţii medici, coniacul albanez Skanderberg, Quik-ul – un surogat de Coca Cola ori de Pepsi, „cico-ul“, dar şi „pepsi-ul“ dat adesea pe sub tejghea) „picapu’“, discurile de vinil, magnetofonul „Maiak“ etc. Dincolo de contextul istoric, de modele trecătoare şi de gusturile schimbătoare (am reţinut, de pildă, şi preferinţa pentru L’air du Temps, un parfum feminin pe care l-am întâlnit şi în romanul Provizorat al Gabrielei Adameşteanu), există o serie de trăsături şi de stări caracteristice nu unui adolescent anume (sau copil, reînviat şi el prin rememorare), ci unei/ unor vârste: curiozitatea, neastâmpărul, tentaţia lucrului interzis, mimetismul, teribilismul, maimuţăreala, îndrăgostirea cu toată trena ei emoţională, reveria, plictisul, exagerarea ş.a. Din acest motiv, Constantin, zis Tinuţ, protagonistul şi naratorul romanului, a fost apropiat de Holden Caulfield, eroul lui J. D. Salinger din cartea sa De veghe în lanul de secară. Tinuţ nu este însă nici chiar atât de neadaptat (la şcoală nu are probleme grave, fiind văzut ca „brânză bună în burduf de câine“), şi nici chiar atât de rebel încât să vrea să fugă de-acasă. Deşi talentat la română, nu face paradă de cine ştie ce lecturi. Mai strecoară ludic-ironic, uneori, câte-un vers eminescian sau câte-o expresie caragialescă, gen „la nemurire“. Şi mărturiseşte că n-a putut să termine Castelul lui Kafka. Comentează însă, pentru un amic, La Vulturi de Gala Galaction (studiase nuvela în gimnaziu şi cunoştea deja şabloanele interpretative). E drept că Tinuţ mai cade şi el în melancolii, dar e departe de Romanul adolescentului miop al lui Eliade, nu aşteaptă ascetic, „cu pumnii strânşi, între cărţi“, confruntarea cu viaţa. Simpatic, plăcut de fete, adolescentul lui Ovidiu Verdeş este, în esenţă, o fire sociabilă şi vivace.

Ca şi Holden Caulfield, Tinuţ (elev în clasa a IX-a) îşi începe povestirea într-o sâmbătă, înaintea vacanţei, dar nu a aceleia de Crăciun, ci de vară, şi o încheie sâmbăta următoare. În acest interval de o săptămână, nu se întâmplă mare lucru: primeşte o brichetă de la Hari, colega de care este îndrăgostit, completează un oracol, merge la cofetărie, se întâlneşte cu prietenii, capătă un magnetofon de la părinţi, bea şi fumează, ascultă muzică rock şi înregistrează nişte benzi, îşi vizitează bunica, schiţează planuri pentru tabără, se duce să vadă un film la cinema, se sărută cu Hari, visează cu ochii deschişi. Naraţiunea se dilată însă spectaculos, până la limita oboselii cititorului, întrucât adolescentul nu ratează niciun amănunt, are un extraordinar spirit de observaţie, despică firul în patru, problematizează orice fleac, transcrie toate conversaţiile, toate „fazele“ (situaţii sau întâmplări pe care le consideră memorabile, prin haz ori prin neplăcerea provocată, dar şi capriciile fetelor, ale lui Hari, în primul rând), intercalează amintiri din copilărie, îşi povesteşte visele nocturne şi proiecţiile de viitor, suferă ca un nou Werther de Bucureşti (locuieşte în Panduri, pe lângă Academia Militară). Fireşte că nu există nimic tragic în idila sa, în afară de înclinaţia adolescentină de a face din ţânţar armăsar. Deşi romanul se sfârşeşte simetric, rotund, cu pierderea brichetei de la Hari (şutită de o măturătoare), povestea rămâne, de fapt, deschisă, ca şi viaţa tânărului Tinuţ.

Scris cu limbajul şi din perspectiva unui adolescent, Muzici şi faze nu are niciun fel de farafastâc metatextual. După experimentalismul prozei optzeciste (cu modele mai ales din textualismul francez şi din realismul magic sud-american), acest roman, nici pretenţios, dar nici mizerabilist (în primul deceniu postcomunist debutase şi un prozator ca Radu Aldulescu, de exemplu) avea prospeţimea şi susurul vesel ale izvorului de munte abia descoperit (T.O. Bobe va publica ulterior, în 2004, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, compunerea-roman a unui elev de clasa a IV-a). Chiar dacă se exprimă colocvial, Tinuţ nu face greşeli gramaticale (cu excepţia conjugării la imperfect a verbului a voi, pe care de-abia de la pagina 410 îl scrie corect), este extrem de locvace, are spontaneitate şi umor. Pe deasupra capului adolescentului, autorul ne mai aruncă însă câte-o ocheadă intertextuală. Astfel, „nebuna din vale, de pe vremea bunică-mii“, „o babă dubioasă, cu gura rujată în formă de inimioară, cu un tranzistor roşu pe umăr, chiar lângă ureche, dat la maximum“, este o altă Pena Corcoduşa; strămătuşile extravagante de la Râmnic (care jucau rummy, trăncăneau inclusiv în franţuzeşte, fumau ca şerpoaicele Carpaţi şi Mărăşeşti, etalându-şi inelele cu pietre sclipitoare) ne trimit la fabuloasele mătuşi ale lui Radu Cosaşu. Se mai pot face şi alte analogii, de pildă, scena în care puştii vor s-o urmărească pe frumoasa (poreclită) Panda seamănă cu o secvenţă din Malena lui Tornatore (peliculă lansată în anul 2000). Atmosfera vieţii de liceu aminteşte, inevitabil, şi de Liceenii, filmul din 1986, regizat de Nicolae Corjos, chiar dacă acesta suportă constrângerile timpului şi conţine şi multe dulcegării.

Muzici şi faze este romanul autenticist al adolescenţei în comunism, sursă de nostalgie pentru cei care iubesc muzica bună a anilor ’60-’70 şi palpitul dragostei inocente. Sper însă că Muzici şi faze va fi citit cu plăcere şi de adolescenţii care au crescut sau de cei ce se nasc – iată! – cu telecomanda televizorului în mână ori cu tableta plină de jocuri virtuale. People Are Strange, ar gândi Tinuţ, fredonând piesa celor de la The Doors. Ar fi un punct, dacă nu de autoregăsire, măcar de întâlnire între generaţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara