Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
adevărul vieţii fără moarte de Ioana Diaconescu

încerc să fac începutul dezlegării misterioasei şi singularei cărţi de versuri a poetului Constantin Urucu intitulată Cînturi semite ( Editura Ramuri, 2017), alcătuită din propria creaţie dintre anii 1973 (cînd, dacă am socotit bine, poetul avea 15 ani) şi 2017, printr-o selecţie proprie, severă ce profilează un traseu parabolic pe care numai cititorul avizat are a-l dezlega în parte şi a-i înţelege, poate, simbolistica, a-i percepe stilistica bogată, a-i străbate sensul, a-i pipăi calea. Cartea vine la douăzeci de ani de la ultimul volum de versuri al poetului (Ultima noapte a măscăriciului, 1998 – Cartea Românească, Bucureşti), o antologie de autor sui-generis.

Constantin Urucu născut la Craiova în 1958; „poet, eseist /Liceul «Fraţii Buzeşti» din Craiova /Facultatea de Medicină (1979-1984)./ Stabilit în Germania(din 1988)// Premii de poezie şi publicistică în perioada studenţiei(1979 – 1984).// Debut publicistic în revista «Ramuri»; debut editorial cu volumul Teorie despre iubit amintirile (1988).//Lucrări publicate: Teorie despre iubit amintirile, 1988; Umilinţa de lux (Die Luxuriose Demutigung) versuri (ediţie bilingvă), Craiova, Editura Novus 1991, Cerul văzut prin fereastra de sub pămînt (proză scurtă în ediţie bilingvă), Craiova, Editura Aius 1993; Ultima noapte a măscăriciului, Bucureşti, Editura Cartea Românească 1998.“ (Dicţionarul biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova – Editura Aius 2010).

Volumul este structurat în trei părţi distincte, cu conotaţii diferite pentru fiecare suită în parte. Este construcţia unui tot unitar (cele trei părţi se întrepătrund nu se separă!) care se conturează la sfîrşitul cărţii. Versurile se cer citite în întregime, în ordinea propusă de autor şi nu alta, întocmai unei căi de urmat pe care paşii nu se aşază la întîmplare, ci într-o ordine anticipată. Explicaţiile titlului (Cînturi…) sunt în mod generos interpretabile (datorită deschiderii către lume a poetului) între cînt ca parte a unui poem epic sau cînt liturgic, alternativ între oficiant şi cor (Dicţionarul explicativ al limbii române). Semnificaţia titlului să şi-o aleagă cititorul avizat, desigur la sfîrşit… O referinţă importantă ar fi că aceste „cînturi“, numite cu numele marii familii a limbilor semitice, s-ar fi putut alcătui în lumea în care s-a ivit, ca şi celelalte credinţe crescute în „leagănul civilizaţiei“, credinţa noastră creştină. Dar capcana uşurinţei interpretării nu mă atrage, căci prima surpriză spectaculoasă a volumului este aşezarea à rebours a celor trei cicluri de poeme. În orice caz, întreaga carte poartă însemnul Triadei Tatăl-Fiul şi Sfântul Duh, atît de vizibilă în actul creaţiei acestui poet.

Prima secţiune a cărţii ar fi fost, într-o realizare mai puţin originală şi devotată Căii de urmat, ultima. Dar ea este, aici, prima. Titlul însuşi ne trimite la cineva care a dobîndit cunoaşterea Căii prin înţelgerea sensului „viaţă fără de moarte“ în contradicţie cu „tinereţea fără bătrîneţe“: fiinţa noastră odată cu trecerea dincolo se înalţă în astral de unde, părăsind mundanul, vede şi aude totul, ignorînd ceea ce este supus trecerii, dar numai în cazul învestiturii cu harul de a fi lumină dinLuminaLui. Categoric, socotesc aceasta nucleul întregului volum din care se desprind razele naşterii şi ale devenirii noastre. Autorul se explică prin titlul acestui prim ciclu astfel: „Despreminciuna tinereţii fără bătrîneţe şi adevărul vieţii fără moarte“. Împotriva Adevărului eternităţii vieţii stă, la antipod, iluzia veşnicei tinereţi. Odată cu trecerea noastră în Lumina Lui, vor dispărea iluziile, demonii, idolii muritori, zeii de ceară: Doamne,/zeii mei de ceară/s-au topit de-ntîia oară/şi s-au dus/numaitu scîntei în sfeşnic/inima îţibateveşnic /prinIsus (Cruciadainversă). Lumina lui Dumnezeu apare sub numele multiple Or El, Haiorel sau Eli Ora. Cuvîntul e Învierea: O, dacă mis-ar da înţelpciune/sănumămai uit înapoi/să nu mai privesc în jos/ de mi-ai trimite puntea Cuvîntului/să privesc mereu în Lumina…(Or-El).

Denumirile multiple ale Sfintei Treimi confirmă prezenţa apoteozei ce încununează străbaterea chinuitoare a spaţiului lumesc. Poetul vorbeşte despre Echad (pentru care limba ebraică are două variante, aceea care semnifică mai multe persoane care devin una, de exemplu Tatăl, Fiul şi Sf.Duh – o făptură vizibilă în trei nume şi o alta care îl semnifică pe Unul (numit de poet Unulîntrei) care nu este altul decît Dumnezeu. Iată apoteoza, izbînda, zborul spre astral, ţîşnirea eliberatoare din mundan: Unulîntrei/are ochii plini de rouă/[...]/îndrăzneţe, capetele florilor/ies din cenuşa celor arşi pe muntele Carmel/se îndreaptă spre cer:/reîntinereşte Lumina (Aviv). Cu toată tentaţia relativismului, poetul şopteşte în plină suferinţă: - / murmur înfrigurat lovit cu nuiaua peste gură/dar nu mă plec… (demonilor, aş adăuga eu – I.D.).

s-ar putea crede că acest prim capitol al cărţii lui Constantin Urucu conţine poeme religioase. Este o capcană a superficialităţii în care se poate cădea uşor, numai că în „Despre minciuna tinereţii…“, primul şi cel mai semnificativ segment al volumului, este vorba, dacă putem spune aşa, despre o simbolistică a tematicii filosofico-religioase, personajele biblice luate drept caractere ale unor teme profund existenţiale din care nu lipsesc artele poetice, nici tema dureroasă dintre cele „două lumi“ între care pendulează răstignit omul nu poetul ( care îşi asumă toate treptele de „lepădare a sinelui“): agăţat între două lumi,/răstignit între două graiuri,/două meşteşuguri,/de veacuri între două pîntece – /unul ce voia să mă lepede,/celălalt să număprimească…//deschidgura,/sănuoboseşti:/un copil bătrîn/asta trebuia să rămînă/poetul! (Şapte trepte de lepădare a sinelui). Interesant este că, pornind de la ultimele patru versuri ale poemului din care am citat (eusunt /mormîntulîncare/Hristosul înviat-a/în ziua a treia), putem reconstitui drumul Mîntuitorului de la naştere pînă la sacrificiul pe Cruce în poeme ca Noapte în Bet-lechem (cu explicaţia de rigoare că în original este scris Betleem sau Casa pîinii – Unde s-a născut Pîinea vieţii – nimeni altul decît Iisus Hristos), O rugă a lui Haiorel(reamintesc că înseamnă Lumina lui Dumnezeu) în Gat Shemanim (loc cunoscut subnumeledeGetsemanesauGetsimani – grădina rugăciunilor Lui unde se cobora asupră-I Duhul Tatălui) şi Înserare pe Galgolta (originalul pentru denumirea ştiută – Locul căpăţînii – Golgota) unde actul sacrificial este dus pînă la capăt: triumful asupra morţii. Încheierea neaşteptată a acestei prime suite a cărţii mărturiseşte urcarea Poetului pe cruce …

a doua secţiune a Cînturilor poetului Constantin Urucu intitulată Despre toamnele tinereţii şi alte răni de sidef pe care l-aş subintitula Florile focului (poem ce deschide această a doua secţiune) conţine poeme laice, scurte, sub forma catrenului ritmat şi rimat, din punctul meu de vedere de stirpe labişiană, dar îmbogăţite enorm cu o stilistică excepţională ce ar merita o analiză aparte, cu o adevărată ţesătură a figurilor de stil semantice, pe fondul uimitor al metaforei, în special cea a „sîngelui“ care se transfigurează în astral(demers finit în prima secţiune a cărţii): prin pădurile grele de linişte verde/din chemarea adîncă desluşeam doar crîmpeie/şi vedeam cum în ochiul întors de statuie,/curgea zgomotul luminos al Căii Lactee (De profundis clamavi ). Poetul atinge performanţa formelor fixe cizelate pînă la perfecţiune, introducînd rime inedite, greu de realizat dar cu atît mai mult şlefuite, imagini strălucitoare, bogate în complexitatea ineditului, aş spune că avem de a face cu un adevărat izvor în care undele preţioase sunt răscolite de talentul nativ, excepţional, al poetului. O asemenea densitate de elemente stilistice într-un număr restrîns de versuri(două catrene îndeobşte) şi o astfel de orchestraţie majestuoasă a ritmului şi rimei nu am mai întîlnit din epocile de aur ale poeziei române: doar eu, prometeic, din neguri născut,/în ţipătul frunzelor de ţipete goale,/strîng soarele toamnei în ochiul de lut,/sub coama regală a pleoapelor tale. (Toamnă regală) Stilistica este inedită şi impecabilă, iar lirica proaspătă şi bogată ca un izvor al nemuririi. Cum spuneam, este uluitoare densitatea figurilor de stil „pe milimetru patrat“: copacii aiurează sufocaţi de tăcere,/ subterane torente cad în umăr, tumult.//genele tale lungi sunt păianjenii/sub care, cetate, adormisem de mult…(Cetate fără timp) sau adevărate bijuterii de gen, uvrajate cu meşteşugul rimei aparte şi al ritmului interior:gravitînd ca nişte cearcăne,/ca nişte curcubee/fluturii se aşează cuminţi, fără fard./pleacă//geniul şi-a lăsat degetele pe clape/ şi în sunet alb, tăcerile ard,(lîngă o partitură de Beethoven IV). În fine, Ultimanoapteamăscăriciului (poezia care dă titlul volumului din 1998 de la Editura Cartea Românească) atacă tema invaziei lumii contemporane de către realul imund ce întunecă o lume tot mai desacralizată şi mai indiferentă faţă de adevăr. Artele poetice (sub forma poemelor discurs poetic 1 şi discurs poetic 2) conţin, datorită mediului în care se dezvoltă, ironie, sarcasm şi rostire parodică. Poetul trăieşte într-o lume zbuciumată şi în plus dezrădăcinarea naşte nostalgii: cu pielea deschisă ca o prăpastie –/ împietrit,/ las să cadă/ lacrima mamei în rănile mele (Icoane).

În sfîrşit, ajung la secţiunea a treia a volumului (tot poeme laice), Despre tandreţea oceanului îngheţat sau (cumamnumit-oeu) despre conştiinţa de sine, unde patria poetului rămîne rănită şi părăsită: am plătit pentru toate greşelile sînge,/pentru toate minciunile foc am trecut,/doar calul e altul, chipul mi-e slut,/cămaşa străină mă doare mă strînge.//[...]/mirată, străină mă-ntrebi dacă tristu-s,/de-aştept lumînări, dacă sună vreun clopot,/ci prin trup, trec blestemele, ropot / în oglinzi de trei zile, tot hohote Cristus (Răscumpărare). Tristeţea pribegiei (dorul de casă al înstrăinatului) va fi rezolvată aici cu tema crucificării care trebuia să se întîmple. Încheierea este fatidică: Setos,/pătrund în civilizaţie:/matinală speranţă moartea! Astfel, cu acest ciclu care în mod obişnuit (deja ştim că nu avem de a face cu obişnuitul) ar fi deschis volumul, se încheie Cînturile semite ale poetului Constantin Urucu. O carte, cum am mai spus-o, singulară, realizată cu strălucire în afara modelor şi „promoţiilor“. O aşezare àrebours a învăţăturilor vieţii (cu „concluzia“ la început), a spaţiilor în care se mişcă şi la care aspiră poetul îndrăgostit şi iubit de Divinitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara