Despre Lucian Raicu în
Revue des Deux Mondes

Citim cu strângere de inimă, în Revue des Deux Mondes, o pagină de jurnal emoţionantă despre înmor­mân­tarea lui Lucian Raicu, la Cimitirul Pčre-Lachaise. Între cei prezenţi s-au aflat directorul României literare, Nicolae Manolescu, precum şi Mircea şi Maşa Dinescu, Florica Jebeleanu, Magda Cârneci. Jurnalul îi aparţine lui Michel Crépu:
"Marţi. Odată întors la Paris, pură coincidenţă şMichel Crépu revenea din România, n.m.ţ, aflu că a murit Lucian Raicu, scriitor, eseist român al cărui un formidabil eseu despre Gogol îl citisem demult. Am scris patru rânduri despre carte, cu prilejul morţii lui Ionesco, sunt cel puţin zece ani de atunci. Raicu locuia la Paris cu soţia lui, într-o izolare deplină. Unul dintre prietenii lui îmi spune, la telefon, că aceste rânduri sunt singurele scrise despre cartea aceasta şi despre Raicu însuşi. Pentru mai mult de treizeci de ani de viaţă de emigrant la Paris, este, totuşi, cam puţin. Brenner, prin comparaţie, are aerul unui paşă într-o baie turcească. Nu l-am întâlnit niciodată pe Raicu, n-am vorbit niciodată cu el. Mă duc la Pčre-Lachaise, la incinerare. Atmosferă de sală de aşteptare din gară, în care mai multe familii care n-au nici o legătură între ele zăbovesc din aceleaşi motive funebre. Aparat de făcut cafea, uşile toaletelor care se trântesc necontenit, zarvă de zi cu grevă SNCF; văduva lui Raicu e de faţă, îmi este prezentată, o micuţă femeie elegantă, îmi mulţumeşte că am venit etc. Îmi arată o fotografie: descopăr, pentru prima şi ultima oară, faţa acestui om căruia nu i-am fost nici măcar o cunoştinţă îndepărtată. Cap viguros, privire neagră pătrunzătoare, causticitate fizică evidentă. În sfârşit, un mic cioclu înecat în costumul lui cenuşiu ne invită să-l urmăm. Coborâm în sala în care se află sicriul; ambasadorul spune câteva cuvinte din care reiese că Raicu era un ins redutabil care nu putea fi dus de nas, apoi ascultăm o sonată foarte lentă. Micul cioclu declară după aceea că, dacă dorim, ne putem apropia de sicriu ca să ne arătăm ataşamentul faţă de cel dispărut. Mă înclin în faţa coşciugului gândindu-mă că fac gestul întru gloria mai mare a literaturii. Micul cioclu împinge apoi sicriul aşezat pe rotile în încăperea de-alături, de unde va fi, fără îndoială, expediat fără întârziere în flăcări. Îşi împinge maşinăria încet, recules, iar noi privim acest lucru într-o linişte împietrită. Ieşind - e noapte - văd coşul înalt al crematoriului ca un enorm deget negru". Continuarea jurnalului îi este dedicată tot lui Lucian Raicu.
"Miercuri. Regăsit exemplarul din cartea lui Raicu despre Gogol, publicată la Editura L'Âge d'homme, unde nu se mai duce nimeni, din cauza poziţiei scandaloase pro-Miloşevici luată de directorul ei, Vladimir Dimitrievici, în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Am fost acolo de curând, deghizat în paznic de muzeu, verificând în prealabil temeinic că nu mă vede nimeni, ca să cumpăr jurnalul lui Amiel; tânăra care se afla acolo mi-a spus că sunt prima fiinţă umană care le păşeşte pragul de cel puţin trei ani încoace. Aşa-i cu viaţa pariziană.
Cartea lui Raicu se numeşte Avec Gogol şÎmpreună cu Gogolţ. Se deschide cu un pasaj din Dostoievski: ŤPe-atunci era un lucru obişnuit între tineri: se adunau doi-trei inşi - Ce-ar fi să citim din Gogol, domnilor! - şi lumea se-aşeza şi citea toată noaptea ť.
Recitesc câteva pagini, la întâmplare, e absolut sigur că Raicu a petrecut mai mult de o noapte cu dragul de Gogol..." Şi cu toţi marii scriitori ai lumii, îndrăznim să adăugăm.

Conservarea mărturiilor

Revista Memoria, ajunsă la numărul 57, îşi continuă opera de conservare a mărturiilor capitale cu privire la perioada comunistă. Modestă şi perseverentă, redacţia (formată din Micaela Ghiţescu, Gheorghe Derevencu şi Ion Drescan) duce mai departe acţiunea începută de Banu Rădulescu şi reuşeşte o performanţă excepţională - aceea de a transforma revista într-un fel de Arhivă a celei mai triste perioade din istoria noastră modernă.
Numărul 57 cuprinde cîteva texte remarcabile: fragmente din albumul Lenei Constante pe tema închisorii (desene şi mărturii); o impresionantă evocare a Micaelei Ghiţescu, Francofonia mea, arătînd cum francofonia, celebrată actualmente, a distrus însă vieţile unor eleve de liceu în anul 1948, cînd Institutul Francez a fost închis de comunişti; notăm, de asemenea, articole semnate de Alexandru Zub, Mircea Carp, Claudia Florentina Dobre etc. Ne-a atras însă atenţia un studiu al tînărului profesor Alin Mureşan asupra "infernului Piteşti"; despre reeducarea prin tortură întreprinsă acolo, unde victima devenea la rîndul ei torţionar, există deja o întreagă bibliografie, în care se detaşează lucrările lui Virgil Ierunca, Costin Merişca, Doina Jelea etc. Ceea ce studiul de faţă aduce în plus este demonstrarea convingătoare a faptului că, încă de cînd a avut loc barbaria, în anii 1948-1952, auto­ri­tăţile comuniste au fost preocupate constant să ştear­gă toate urmele celor întîmplate: pincipalii executanţi au fost ucişi, alţii au dispărut fără urmă. Probabil că dimensiunile ororii trebuie să-i fi frapat pînă şi pe conducătorii de atunci ai României comuniste, comanditari ai experimentului. Se verifică încă o dată definiţia lui Claude Lanzmann: crima perfectă este crima fără urme, iar ştergerea urmelor ei face parte integrantă din crima însăşi.
Dorinţa - pe cît de obsesivă, pe atît de iluzorie - de a smulge complet din memorie atrocităţi uriaşe se pare că reprezintă, de multă vreme, o constantă a comportamentului comuniştilor români - şi nu numai. Nu putem să nu vedem o legătură directă între obsesia ascunderii asasinatelor, observabilă încă din anii '50, şi urletele isterice scoase astăzi de comunişti în Parlamentul României, imediat ce vine vorba de acelaşi subiect. între acţiunea securiştilor din anii '50 şi cea a urmaşilor lor de astăzi, deputaţii PRM şi PSD prezenţi, în ziua de 18 decembrie 2006, la discursul Preşedintelui Băsescu de condamnare a comunismului, există din păcate o linie de continuitate neîntreruptă.

Organizarea confuziei

Consistent şi divers numărul din 30 ianuarie - 5 februarie al Revistei 22. Atenţia Cronicarului s-a oprit asupra interviului luat de Armand Goşu Anei Blandiana. Pentru scriitoarea română, condamnarea oficială a comunismului ar trebui să aducă o ruptură de mentalitate în comparaţie cu ceea ce s-a întîmplat în minţile noastre din '89 încoace. "Tot timpul, după decembrie '89, cea mai mare problemă a societăţii româneşti a fost aceea de a ţine piept organizării confuziei. Tot timpul a existat un amestec bine dozat al adevărurilor şi minciunilor, al victimelor şi vinovaţilor, pentru ca nimeni să nu mai înţeleagă ce este bine şi ce este rău. Specialiştii în dezinformare de pe vremuri, care lansau zvonuri şi scriau rapoarte, au acum la dispoziţie pagini de ziare, cei ce se ocupau de spargerea anturajelor îi acuză acum de colaborare cu Securitatea pe cei ce au luptat pentru deconspirarea Securităţii ş.a.m.d. În cadrul acestui proces postdecembrist au existat şi anticomunşti construiţi în laborator. Acest moment al condamnării comunismului a fost un moment al adevărului." În acelaşi număr, Teodor Baconsky scrie articolul intitulat "O dreaptă mărturisire", în rîndurile căruia îşi motivează cu sinceritate convingerile de dreapta: "De vreme ce nimeni nu se naşte cu opţiuni politice gata făcute, pe ce traseu am ajuns un om de drepata? Răspunsul e simplu: m-a obligat comunismul, sub tirania căruia mi-a fost dat să trăiesc pînă la 27 de ani. Aidoma multor tineri români, m-am format dacă nu împotriva, cel puţin în pofida acelui sistem. L-am destestat, pentru că mi-a schimonosit tinereţea, m-a umilit în cumplita lui temniţă ideologică şi m-a împins să-mi Ťdepun acteleť, în speranţa tragică de a-mi putea părăsi propria ţară. Din fericire, nu am apucat să fac acest gest. ş...ţ România are nevoie de un asemenea Ťrespiro de dreaptať, dacă vrem ca ea - şi noi alături - să facem, realmente, un salt înainte. Pentru a pune în practică marea şansă europeană e nevoie de un pol de centru-dreapta, care să federeze toate sensibilităţile, adică să-i reunească pe toţi cei care, de dragul unor identităţi sectare şi slab vertebrate doctrinar, pierd (încet, dar sigur) terenul cîştigat la ultimele alegeri."