Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar

Paşii noştri

Revistele, după cum se ştie, sunt făcute pentru răsfoit. Îţi alegi din ele numai rubricile care-ţi plac sau articolele care te interesează. Sunt rare cazurile când o revistă te obligă, prin calitatea articolelor ei, s-o citeşti în întregime. O asemenea performanţă reuşeşte numărul din septembrie al revistei Idei în Dialog. Cronicarul o recomandă pe toată, iar dacă ar fi să aleagă un singur articol din ea, l-ar alege - nu din spirit colegial, ci independent de acesta - pe cel al lui Sorin Lavric, Timpul de înjumătăţire. Dacă e să-i găsim cu orice preţ un defect, acesta e tocmai titlul, care nu spune prea multe. Dar textul în sine este eseu antologic pe tema timbrului interior al fiecăruia şi al "timbrului" pe care îl are mersul, în special al mersului feminin, în funcţie de vocea interioară. Cităm câteva afirmaţii cvasiaforistice despre mers: "A şti să calci e o raritate antropologică". Sau: "Marea bizarerie este că farmecul pe care îl emană o femeie nu ţine de graţia unui trup tânăr, ci de o încordare psihică ce răzbate în ţinuta paşilor". Privitul oamenilor care trec pe lângă noi, spune autorul, nu înseamnă trupuri care se deplasează, ci "dispoziţii" care se manifestă: "Vedem tristeţi cernute, euforii dezghiocate sau mândrii triumfale. Dar, în genere, vedem postúri stâlcite şi busturi încovrigate". Şi vocea: "O voce Ťerudităť, dacă pot spune aşa, presupune eliminarea paraziţilor sonori care îi încarcă acustica de fond. Etimologic, erudiţia înseamnă eliminarea a tot ce este rudis, brut, grosolan şi aspru. Erudiţia este o eroziune în sens bun, o şlefuire". "O femeie cu timbru îşi păstrează ţinuta chiar şi-atunci când frăgezimea trupului a trecut". Şi: "Pe scriitor îl recunoşti după Ťcălcăturať stilului său". Chiar dacă sunt şi câteva afirmaţii cu care o femeie contemporană nu poate fi, probabil, de acord, cum ar fi cea despre purtatul pantalonilor ("Femeile îşi pierd jumătate din farmec atunci când intră într-o pereche de pantaloni"), întregul eseu este scris cu o "călcătură" rafinată şi cu un timbru erudit. � Cronicarului i-a atras luarea-aminte şi articolul lui Mihail Neamţu, Criza jurnalismului şi deficitul democratic, care se întâlneşte fericit cu cel scris de Ioana Pârvulescu în România literară şi intitulat Malpraxis. Mihail Neamţu propune şi el un cod deontologic al ziariştilor, "Un Hippocrate pentru ziarişti" şi chiar îl formulează. Faptul că există două luări de poziţie aproape identice - chiar dacă accentele diferă şi chiar dacă cei doi autori n-au ştiut unul de altul - , în legătura cu malonestitatea jurnalistică a zilelor noastre (constatată şi de un recent studiu de specialitate englezesc asupra presei româneşti), arată că domeniul este cu adevărat într-o criză gravă. Din codul pe care îl propune domnul Neamţu cităm: "Jur ca atât cât mă ajută mintea şi îmi încuviinţează conştiinţa, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a cititorilor mei, ferindu-i de orice daună, violenţă sau frază otrăvită". "Nu voi injecta mintea cititorilor cu ură, venin sau dezinformări letale, chiar dacă patronul îmi va cere asta. Nu-i voi iniţia pe jurnaliştii mai tineri în rele". Dacă un asemenea cod va fi scris - şi poate că ar merita să se facă încercarea - Cronicarul e gata să-l semneze.


Triumful talentului

Un banc bun relatează cum, aflaţi într-un elicopter pe o ceaţă teribilă în dreptul unui zgârie-nori, câţiva militari americani au scris pe o pancartă câteva cuvinte disperate. Unde suntem? întrebau aceştia. Imediat, tot pe o pancartă, răspunsul celor din clădire a venit prompt: într-un elicopter. Peste puţin timp, echipajul ajungea nevătămat la sol, exact pe eliportul prevăzut în foaia de parcurs. Cum au reuşit să se redreseze? Şi-au dat seama că imobilul cu pricina era sediul central al IBM. Motivul? Numai nişte informaticieni erau în stare să dea răspunsuri atât de corecte, dar şi atât de nepractice. E primul lucru care-ţi vine în minte citind, în Observatorul cultural (numărul 492/17 septembrie) dialogul dintre Ovidiu Drăghia şi Andrei Gheorghe, studentul care a făcut vâlvă recent prin asamblarea, în mediu virtual, a celui mai lung poem din lume. Ce izbeşte dintru-nceput e bunul simţ pe care-l degajă replicile acestuia din urmă. Programul nu e foarte complicat, spune el, meritul e al resurselor oferite de platforma de comunicare utilizată. Oamenii scriu acolo mii de mesaje pe zi, iar algoritmul său nu face decât să le sorteze, să le analizeze fonetic şi să le structureze semantic. Când vine vorba despre câtă poezie conţine acest text în continuă creştere, tânărul răspunde şi mai sfios: "În general, evenimentele importante din lume se oglindesc în lucrurile scrise de oameni pe Twitter. Că plouă, că e weekend, că urmează nu ştiu ce meci important în acel moment, oarecum statistic poezia captează un pic din acel eveniment. De exemplu, pe la ora 3-4 după-amiaza, ora României, se trezeşte America. Multe versuri din poezie spun m-am trezit, o să fie o zi frumoasă. Eu cred că e mai sinceră decât o operă scrisă de un singur om. E adevărat, nu este şi nici nu poate fi la fel de profundă, dar, în loc de viziunea unui singur om, oglindeşte viziunea tuturor oamenilor. Pe mine, cel puţin, m-a ajutat să ajung să îmi pun nişte întrebări mai interesante, legate de proprietatea asupra unor cuvinte, a unor versuri, a unei entităţi care urmăreşte tot ce facem, fără să ştim, şi face din acţiunile noastre o operă mai mare, fără să avem nici un fel de control." Sigur că nu e cazul să ne entuziasmăm în privinţa valorii acestei găselniţe. Însă omul din spatele ei merită toată admiraţia. Răspunde cu precizie infinitezimală, fără să vrea să scoată din asta un profit. E corect şi nepractic, cum zice bancul. Oare câţi poeţi de vocaţie, având la îndemână asemenea argumente, n-ar fi făcut, în locul lui, obositoare parade de orgoliu?


Reţeta de originalitate

Suplimentul de cultur|, din 12-18 septembrie 2009 găzduieşte un interviu cu flautistul Giovanni Antonini, dirijorul ansamblului de muzică barocă "Il Giardino Armonico". Pentru cunoscători, doar numele acestui grup e suficient pentru a trezi amintirea sunetului clar şi rafinat al intrumentelor de epocă. O bucată de Vivaldi, Bach, Monteverdi, Caldara, Bellini sau Händel în interpretarea lui "Il Giardino Armonico" te pune în contact cu muzica vie, nealterată şi nefiltrată de achiziţiile tehnicii acustice. Iată reţeta după care ansamblul iatalian îşi alege repertoriul şi stilul de interpretare: "ţinem cont în primul rînd de valoarea muzicală. Apoi, cîteodată, se întîmplă ca în spatele unei lucrări aparent nu foarte interesante, printr-o muncă de tălmăcire a culorilor şi dinamicilor, să descoperi bogăţii nebănuite. Asta este tipic muzicii italiene de secol al XVIII-lea, în care partea nescrisă, inexistentă în partitură, este enormă, spre deosebire de muzica germană. Dacă ne gîndim la Bach, totul este scris, mai puţin dinamica. În creaţia italiană, muzica este adesea stenografică. Aici intră în scenă interpretul, iar asta este partea cea mai incitantă pentru creativitatea unui grup, aşa cum este ŤIl Giardino Armonicoť Originalitatea nu trebuie căutată cu orice preţ. Aţi amintit de Anotimpuri. Noi le-am cîntat mult în anii 1995, 1996 şi 1997, ani în care a fost disponibilă şi înregistrarea noastră. Atunci a fost vorba, într-adevăr, de o noutate, de o lectură diferită. Cu siguranţă însă, nu ne spunem niciodată: ŤHai să facem ceva neapărat original!ť Pur şi simplu aceste lucruri se nasc prin muncă susţinută." Cronicarul e de părere că reţeta e valabilă şi în literatură. Nu trebuie să îţi propui să fii original, ci să munceşti. Restul nu depinde de voinţa scriitorului, ci de natura lui.