Numărul curent: 52

Memoria rediviva

Orice rău e înspre bine. Decizia mioapă, luată de două comisii, de a lipsi revista Memoria de subvenţii de tipărire, a declanşat în ţară un lanţ de reacţii de sprijin. Rezultatul a fost reapariţia revistei în acelaşi format, cu aceeaşi redacţie (redactor-şef: Micaela Ghiţescu, redactor coordonator: Gheorghe Derevencu, secretar general de redacţie: Ion Drescan, viziunea grafică: Mircia Dumitrescu, tehnoredactare computerizată: Oana Matei, secretariat: Florica Ciocea) şi cu un sumar dublu. Spicuim un fragment din editorialul numărului 3-4 din 2009: "La semnalul de alarmă tras de revista noastră, au sărit să ne îmbărbăteze prieteni de aici şi de peste hotare, iar sprijin bănesc efectiv am primit de la un deţinut politic şi de la orfanul unui deţinut politic. Generozităţii acestora i se datorează apariţia numărului dublu de faţă. Iar pentru anul 2010, alţi doi fii de foşti deţinuţi anticomunişti au promis să ne ia sub tutela instituţiilor pe care le conduc. Nu putem să nu remarcăm că niciunul dintre ei nu face parte din clanul marilor îmbogăţiţi ai tranziţiei, iar instituţiile respective nu sunt dintre cele care dispun de fonduri de suspectă exorbitanţă. Generozitatea lor - şi implicit recunoştinţa noastră - sunt cu atît mai mari. Ne îndreptăm gratitudinea şi către cele două mari doamne ale continuării luptei anticomuniste - Ana Blandiana şi Doina Jela -, către neobositul campion al acestei lupte, Cicerone Ioniţoiu, şi către conducerea AFDPR, care au adăugat autoritatea vocii lor la zbuciumul nostru de agonie. Şi nu am vrea să omitem, din lista celor cărora Memoria le rămîne îndatorată, presa scrisă şi vorbită (România liberă, Observatorul cultural, România literară, Radio România Cultural, Curierul de Vâl­cea, Spaţii culturale - Râmnicu Sărat, Căminul Românesc - Elveţia, şi cu siguranţă şi alte titluri de care nu am luat cunoştinţă) care şi-au avertizat prompt cititorii şi as­cul­tătorii asupra pericolului în care ne aflam." Spe­rînd că totuşi instituţiile statului vor găsi fonduri pentru spri­jinirea acestei reviste simbol, Cronicarul urează revistei Memoria apariţie îndelungată şi sigură.


Seara Alexandru Tomescu

Nu de mult, la Teatrul Act a fost "Concertul de la ora 19. Festivalul Tinerii şi Muzica", a patra ediţie. Puţini am crezut, la început, în această idee. Am fost sceptici că muzica îşi va face loc, aşa cum se cuvine, în măruntaiele oraşului, că oamenii vor învăţa drumul, că vor coborî într-un loc unde au fost obişnuiţi doar cu teatrul. Tenacitatea lui Marcel Iureş de a cumpăra pentru Teatrul Act un pian Steinway - ceva ce mi s-a părut o bizarerie multă vreme - o dată ce şi-a atins scopul, pianul există şi îi bucură enorm atît pe muzicieni, cît şi pe ascultători, a purces la alt proiect, acesta cu muzica. Pentru care a găsit şi omul potrivit: Delia Pavlovici, un pianist important, un profesor cu vocaţie, cu căldură, un om de o calitate morală şi profesională cu totul excepţională. Din fantezia lor s-a născut, aşa cum mai povesteam şi în alţi ani, un Festival care îi aduce împreună pe cei mai importanţi muzicieni, fie studenţi la Conservator, fie proaspăt absolvenţi. O altă ctitorie. Structura Festivalului s-a nuanţat şi s-a îmbogăţit de la an la an, au fost invitaţi şi jazzmani, şi duo-uri sau trio-uri în vogă - îmi vine iute în minte concertul susţinut de violonistul Alexandru Tomescu şi pianistul Horia Mihail, tineri de prestigiu. Ideea ca puştii de la şcolile de muzică - de data asta şi de la cîteva şcoli de muzică din ţară - să fie ascultaţi, să fie cunoscuţi şi să intre într-un anumit circuit, mi se pare formidabilă. Dincolo de concursurile consacrate. Ce să mai vorbim atunci cînd le simţi bucuria că pot să atingă un astfel de pian! Nu se mai dau duşi, stau şi cîntă, mult după sfîrşitul programului, tot ce ştiu sau au în repertoriu în acel moment. JuniorAct, aşadar, s-a dovedit un cîştig imens pentru elevi, pentru profesorii lor, pentru metodele folosite, pentru un studiu comparativ adevărat.

Ediţia aceasta mi s-a părut aşezată, solidă, grea, şi prin nume, şi prin valoarea repertoriului gîndit de muzicienii consacraţi. Seara ALEXANDRU TOMESCU a fost, pentru mine, un dar. Un cadou pe care sufletul meu l-a primit deschis. Nu multe seri ca acestea sînt într-un Festival, oricît de faimos ar fi el. Inteligenţa lui Alexandru Tomescu însoţeşte talentul lui, sensibilitatea specială pe care o are, felul în care îi pasă de muzică, de ce se întîmplă acut în jurul lui. Non-conformist cu măsură, atent la cuvînt şi la imaginile pe care le construieşte cu el, Alexandru Tomescu are o libertate interioară autentică, profundă, uşor atipică. De la Bach şi Prokofiev, la Paganini, Ysaye, Bacewicz drumul a fost şi unul spiritual. Fiecare poveste muzicală era precedată de una personală, emoţională şi subiectivă, o experienţă încărcată de sensuri şi în legătură directă cu ce urma să cînte. Un prolog cu cuvinte pentru piese muzicale minunate. Fiecare detaliu deschidea încă o fereastră spre lumi şi zboruri infinite. Era ceva normal în felul lui de a vorbi o limbă română impecabilă, expresivă ca şi corpul lui acoperind vioara. La Ciacona lui Bach mi s-a părut că mizeria din jur a dispărut. Că derizoriul şi-a epuizat resursele pentru un timp. Că generozitatea şi căldura din ochii celor din jurul meu i-au luat locul. Sala a fost inundată de întuneric. Şi scena la fel. O singură lumină cădea, ireal, peste trupul muzicianului şi peste vioara lui. Nimeni nu mişca. Mi se părea că nici nu respirăm ca să nu tulburăm această împreunare tainică şi sfîntă. Le priveam umbra pe lemnul scenei. Un semn grafic ca o literă japoneză. Esenţă şi mister. Poveste şi dumnezeire. Alexandru Tomescu şi vioara lui Stradivarius au aşezat în mine binecuvîntarea muzicii lui Bach. Taina de a putea să fim, totuşi, împreună, ascultînd miracolul sunetelor. Emoţia de a descoperi bucuria cu care un artist, mare, foarte mare, se dăruieşte muzicii şi nouă, tuturor, atît de aproape. Atît de firesc. Mîinile lui pluteau uşor ca cele ale Maiei Pliseţkaia. Simţeam aerul cum se înfioară la fiecare mişcare, la fiecare sunet. M-am gîndit la Ion Voicu, la cei care au mai cîntat pe această vioară, la vibraţiile şi poveştile lor. La modestie, har şi smerenie. La Paradis. Afară, la suprafaţă, Infernul. (M.C.)


Preţul fericirii

Numărul 7-12 pe 2009 al revistei Secolul 21 cuprinde un capitol dedicat celui care a devenit, spre sfîrşitul vieţii, "smeritul monah Nicolae de la Rohia", îmbogăţind profilul cărturarului prin texte de Alexandru Paleologu, Alexandru Baciu şi Ioan Pintea, dar şi prin cîteva documente inedite. Cronicarul a citit cu voluptate gîndurile conului Alecu despre filozoful francez Alain (pe numele întreg Emile August Chartrier: 1868-1951): "Gînditorul acesta, care în multe mii de pagini nu a scris nici un rînd de prisos, este un artist de primă forţă, posesor al unui stil extraordinar. Nici nu se poate altfel: nimic de folos durabil nu se poate face fără un mare stil. Iar opera lui Alain e mai presus de toate o operă utilă, o operă de superioritate pedagogică cum au fost totdeauna şi cum nu pot să nu fie cărţile de clasică înţelepciune. ş...ţ Opera lui învaţă că fericirea e esenţialmente o problemă de inteligenţă şi de curaj, adică de luciditatea de a discerne şansele în cotidian şi a îndrăzni să decizi în consecinţă; că nu trebuie dispreţuit efemerul, fericirea fiind făcută din Ťeternităţi de o clipăť: că fericirea nu e o pleaşcă omogenă, lăbărţată ca aluatul, adică nu o himeră a insatisfacţiei şi a minţilor leneşe, nici a vanităţii şi resentimentelor, ci e o dificilă şi aprigă virtute (ajutată, fireşte, şi de noroc) care se plăteşte. Preţul ei e foarte mare, dar e o nebunie a-l refuza."


O instituţie profitabilă

A apărut nr. 1 al REVISTEI ROMÂNE DE CONSERVARE ŞI RESTAURARE A CĂRŢII, publicaţie de specialitate editată de Biblioteca Naţională a României. Ea se adresează înainte de toate specialiştilor, dar prezintă interes pentru toţi cei care iubesc lumea bibliotecilor, cu volume vechi şi noi, periodice şi fotografii, hărţi şi gravuri, stampe şi pergamente. Directoarea revistei, Mariana-Lucia Nesfântu, ea însăşi o cunoscută specialistă în recondiţionarea tipăriturilor şi manuscriselor, şi-a asigurat colaborarea unor autori cu experienţă în domeniu. Iată câteva extrase din sumar, edificatoare: Aurelian-Cătălin Popescu: Evoluţia conceptului de conservare a patrimoniului documentar, Doina Hendre Biro: Aspecte legate de conservarea cărţilor la Batthyaneum. Studiu de caz al unor lucrări din sala Temesvŕry, Wolfram G. Theilemann: Conservarea preventivă în depozitul Arhivei Centrale a Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România, Sibiu, Adriana Dumitran, Importanţa conservării preventive a materialelor fotografice din Arhiva Istorică a Colecţiilor Speciale, Florea Oprea, Restaurarea cernelurilor şi miniaturilor, Claudia Condruz, Intervenţie conservativă asupra unui incunabul de secol XV, Cristina-Camelia Ghiţescu, Conservarea şi restaurarea unor stampe de epocă din colecţiile Muzeului Olteniei etc.

Demn de remarcat este faptul că lansarea noii publicaţii a avut loc în cadrul celei de-a XII-a ediţii a Zilelor Bibliotecii Naţionale a României, care a cuprins, printre altele, un simpozion dedicat lui Constantin Noica (moderator: Ion Dan Erceanu). La simpozion, deschis de Elena Tîrziman, director general al Bibliotecii Naţionale a României, au mai luat cuvântul Theodor Paleologu, Constantin Vişinescu, Sorin Vieru, Aurelia Mihailovici, Nicolae Noica, Sebastian Grama, I.C. Rogojanu, Alexandru Lancuzov şi mulţi alţii, inclusiv - surpriză plăcută pentru Cronicar - colegii noştri Sorin Lavric şi Alex. Ştefănescu.

Biblioteca Naţională a României este în momentul de faţă una dintre cele mai active şi mai profitabile (din punct de vedere cultural) instituţii ale ţării.