Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


Semnal de alarma

În suplimentul „Bucureştiul cultural" (an VI, nr. 98) al revistei 22 de la finele lunii septembrie, Mariana Celac ne aduce, a câta oară, aminte de situaţia în care se află patrimoniul naţional: „...E limpede că ne apropiem de un prag critic, dincolo de care recuperarea moştenirii construite nu va mai fi posibilă." Exemplele oferite de autoarea articolului sunt în general cunoscute: de la bisericile de lemn pictate din Vâlcea, Gorj sau Hunedoara, vechi de 300 de ani şi aproape prăbuşite, la arhitectura vernaculară sau la centrele negustoreşti din extracarpatic abandonate. Lege de protecţie există şi chiar inscripţii pe unele dintre monumentele în pericol, cum le defineşte UNESCO pe cele aflate pe lista patrimoniului mondial. Statul nu are bani decât pentru renovarea ori conservarea a, aproximativ, suta parte din monumentele de pe teritoriul României iar particularii nici atât, ceea ce face, de pildă, ca legea retrocedării să nu poată garanta salvarea de la ruină de către proprietarii de drept a bunurilor redobândite. E şi cazul Casei Monteoru, arhitect Ion Mincu, sediul (nu pentru multă vreme) al USR, pe care Primăria generală a municipiului Bucureşti, actualul (nu pentru multă vreme) proprietar , nu s-a dovedit în stare s-o renoveze, iar celor care au revendicat-o nu li s-a cerut dovada că o pot sau că o vor face. Cum e mai uşor să dărâmi decât să construieşti, pragul critic de care vorbeşte Mariana Celac e mai aproape decât oricând.



„Furioşii adoratori"
Sub acest titlu, la rubrica de revista revistelor, C. Stănescu semnează în CULTURA nr. 38 un articol foarte interesant despre fanatismul (el îl numeşte mai delicat adoraţie) care conduce fără nici un ocol la ridicol. E vorba de un comentariu din „Dacia literară" al Oanei Opaiţ la „Luceafărul" lui Eminescu. Autoarea din Iaşi e foarte supărată pe World Record Academy, o instituţie americană care o concurează pe aceea englezească Guiness Book, că a clasat poemul pe locul întâi la categoria „poezie de dragoste", ştiut fiind de toată lumea, mai puţin de Academia cu pricina, că „Luceafărul" e un „poem metafizic" în toată puterea cuvântului. Partea care îl amuză cel mai tare pe C. Stănescu abia urmează: demonstraţia miezului metafizic al poemului eminescian. La baza „Luceafărului" ar sta, ţineţi-vă bine, un pariu făcut de marele poet cu ideea masonică. Nu, nu e ce credeţi! Deşi autoarea afirmă limpede la un moment dat că sunt niscaiva implicaţii masonice în poem, consideră ceva mai departe că de fapt „Luceafărul" e un răspuns, adică un refuz al poetului de a adera şi altfel la „Junimea" decât ca simplu literat. Nu se înţelege de ce a trebuit Eminescu să compună un poem masonic spre a-i da cu tifla Marelui Maestru care era (aflăm acum) Maiorescu. C. Stănescu nu pierde ocazia să observe că Oana Opaiţ nu e singura din capitala Moldovei care bate câmpii pe seama lui Eminescu, având în Theodor Codreanu un precursor judeţean iar în George Munteanu, unul naţional. În schimb, G. Călinescu l-ar fi citit cât se poate de "neatent" pe Eminescu, neavând
cum rivaliza în bibliografia de suflet (ah!) a Oanei Opaiţ cu altă adoratoare locală a poetului, pe numele ei, pe care îl aşternem prima oară pe hârtie, cu tot respectul cuvenit inocenţei, Olimpia Cotan Prună, autoare de adânci consideraţii critic-amoroase despre sublimităţi poetice "neatinse de nimeni pe pământ" în afară de Eminescu. Îi mulţumim lui C. Stănescu de a ne fi oferit pe tavă aceste perle, scutindu-ne de a citi întreaga revistă, unde cine ştie peste ce surprize am fi dat. Nu ne pare însă deloc rău că am citit "Cultura" până la capăt: ne-a făcut o mare plăcere intelectuală serialul, ajuns la episodul 9, al lui N. Georgescu despre ediţiile din opera lui Eminescu. Autor a două volume pe această temă, N. Georgescu găseşte, iată, noi lucruri de spus pe seama erorilor de lecţiune ori de transcriere a textului poetic eminescian, precum şi a ordinei poeziilor în diferitele ediţii. Vă sfătuim să citiţi.



Un ton de răfuială

Citind grupajul de articole pe care OBSERVATORUL CULTURAL (30 sep-tembrie-6 octombrie 2010) le dedică dialogului dintre Herta Müller şi Gabriel Liiceanu de la Ateneul Român, Cronicarul a rămas cu impresia unei sordide răfuieli. În loc să dea întîlnirii conturul unui remarcabil eveniment cultural, semnatarii textelor o folosesc pe Herta Müller ca pretext pentru a-l ataca pe Gabriel Liiceanu. De aceea, pe măsură ce le citeşti imprecaţiile, capeţi senzaţia că doi chibiţi ranchiunoşi - Marius Ghilezan şi Caius Dobrescu - sunt atît de prinşi cu molestarea imaginii filozofului încît nu mai au timp s-o admire pe laureata Nobelului. Urmarea e o stînjenitoare impresie de martor asistînd la o contrafacere vădită, seara fiind descrisă cu o pană înecată în venin deformator. Cei doi chibiţi se comportă ca nişte spectatori care, odată ajunşi la Ateneu, uită motivul pentru care au venit acolo: să guste o seară de cultură, nu un meci de box; s-o elogieze pe Herta Müller, nu să-l calomnieze pe Gabriel Liiceanu. Şi dacă la Marius Ghilezan se simte un damf al mediocrităţii îngîmfate care scuteşte Cronicarul de comentarii însoţitoare, la Caius Dobrescu avem de-a face cu o neverosimilă rea-credinţă. E uimitor să citeşti că, în România lui Ceauşescu, prestigiul lui Gabriel Liiceanu se sprijinea pe „concursul efectiv al responsabililor comunişti ai planificării culturale": „Direct spus, aşa cum lui Sergiu Nicolaescu i se cedase monopolul filmelor cu potenţial de succes la public, lui Gabriel Liiceanu i se permitea să vîndă en gros filozofie «idealistă» popularizată. Ceea ce, în condiţiile unei culturi monocrome şi arhicontrolate, nu putea însemna decît succes instantaneu." Ce surprinde nu e atît enormitatea comparaţiei, cît seninătatea cu care Caius Dobrescu o poate rosti. Aici nu e vorba de ignoranţă şi nici de prostie, ci de o măsluire intenţionată ivită dintr-o nestinsă ură. În faţa unor asemenea elucubraţii, bunul-simţ înlemneşte şi imboldul de a reacţiona dispare. Nu te poţi lupta cu detractorii de asemenea teapă. Îi poţi doar compătimi. Şi Caius Dobrescu merită să fie compătimit, pînă într-atît de alterată îi este fibra morală.