Numărul curent: 52

Revista Memoria Testamentul Regelui Carol I

În numărul 2 pe 2010 al revistei, Adrian Bucurescu publică un document excepţional: Testamentul Regelui Carol I. Primul lucru care atrage atenţia este nobleţea tonului. Cităm: „Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza Totul pentru ţară, nimic pentru mine. Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit." În al doilea rând, este de notat încotro se îndreaptă moştenirea propriu-zisă, conform dorinţei testamentare a lui Carol I: cu două excepţii, banii merg către fundaţii culturale şi către şcoli sau internate şcolare. Excepţiile sunt Academia Română şi un orfelinat de lângă Bârlad.



Cartea de onoare a „Familiei"

În numărul 6, revista FAMILIA deschide, prin cuvintele redactorului său şef, Ioan Moldovan, o Carte de onoare, în care scriitori de astăzi îşi exprimă bunele sentimente la aniversarea a 145 de ani de la întemeierea acestei prestigioase publicaţii româneşti. Reproducem aici gândurile lui Al. Cistelecan: „Ioan Moldovan mă îmbie să scriu despre «Familia», întrucât, zice el, revista face dublă aniversare. Dublă ca dublă, dar impresionantă numaidecât: 145 de ani de la prima apariţie. Prilejul e tocmai bun (revista fiind celebrissimă, nu mai are nevoie de recunoaşterea mea) pentru a-i sugera ministrului Culturii, dlui Kelemen Hunor, că ar fi cazul ca ministerul pe care-l conduce să-şi asume cele câteva reviste «de patrimoniu» pe care România le mai are. Am auzit şi eu că-i criză, dar tocmai: pentru că banii se iau cu deosebire de la profesori, cred că aceştia nu vor avea nimic împotrivă ca banii pe care-i dau înapoi să fie folosiţi şi la finanţarea câtorva reviste despre care le vorbesc elevilor. Oricum argumentul «criză» n-ar avea nici o greutate, căci susţinerea câtorva reviste «de patrimoniu» se rezolvă cu tăierea unui chef oficial. Eu aş insista s-o facă dl Hunor, că apoi nu se ştie ce ministru va veni. Şi aş insista s-o facă repede, până mai apucă." De ce am ales intervenţia lui Al. Cistelecan? Fiindcă ea conţine o idee ce reprezintă şi pentru noi o convingere pe care o afirmăm repetat, cu încăpăţânare: statul are responsabilităţi faţă de aceste importante instituţii de cultură, revistele de patrimoniu, iar salvarea lor ar costa în cifre absolute mai nimic (vorba lui Al. Cistelecan, cât „un chef oficial"...), pe când benefiiciile în timp ale acestei investiţii minime ar fi enorme.




Popescu Ion

De curând am aflat din ziare ceva ce l-ar fi lăsat mut de invidie şi pe Caragiale, maestrul genial al situaţiilor absurd-idiot-comice. În vara asta, undeva în judeţul Argeş, o întreagă clasă şi-a semnat lucrările de la examenul de bacalaureat cu numele Popescu Ion, preluând mot a mot numele din exemplul pe care îl dăduse profesorul când explicase cum se completează fişa de examen. Această întâmplare de un umor sinistru este ca o uşă crăpată prin care zărim câte ceva din grozăviile sistemului de învăţământ actual de la noi. Sigur, se poate spune că acesta este bacalaureatul corigenţilor, dar e o scuză? Cu oamenii aceştia te întâlneşti apoi în viaţa reală şi, într-o împrejurare sau alta, poţi ajunge să depinzi de ei; e de coşmar să ne imaginăm viitorul într-un univers populat cu asemenea persoane.



Comic involuntar

În numărul al doilea pe 2010 al revistei trimestriale CONTA (director: Adrian Alui Gheorghe, redactor-şef: Emil Nicolae, redactori: Adrian G. Romila, Nicolae Sava, Vasile Spiridon, Raluca Şerban-Naclad, Vladimir Tescanu), care apare la Piatra-Neamţ sub egida Uniunii Scriitorilor din România, Cronicarul a dat peste ancheta intitulată „Istoriile literare", la al cărei chestionar răspund nu mai puţin de 12 scriitori: Constantin Abăluţă, Liviu Antonesei, Constantin Arcu, Nicolae Băciuţ, Leo Butnaru, Şerban Codrin, Gellu Dorian, Adrian Munteanu, Constantin Munteanu, Viorel Savin, Cassian Maria Spiridon şi Nicolae Turtureanu. Cum reiese din titlu, tema anchetei priveşte istoriile literare apărute în ultimii ani la noi, avîndu-i ca autori pe Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Ion Rotaru, Al. Cistelecan, Ioan Holban, Marian Popa etc. Dintre toţi, cel mai amuzant în răspunsuri e Liviu Antonesei, a cărui sinceritate dă naştere unui neaşteptat comic involuntar: „Ciudat, chiar foarte ciudat să mă pronunţ asupra unor cărţi pe care nu le-am citit. Şi asta din mai multe motive. Mai întîi, vremea istoriilor «totale», de autor, ale literaturii a trecut în lumea civilizată de aproape o sută de ani, oricum de mai bine de jumătate de veac. Acolo, istoriile de acest fel sunt rezultatul efortului unor colective alcătuite din cei mai buni specialişti în anumite epoci, curente sau mari autori. [...] În al doilea rînd, nu mă interesează încă vreo judecată sintetică, definitivă, asupra operei mele, cîtă este, pentru că sînt încă destul de verde, încă mai scriu cărţi, ba chiar sper că am răgazul să scriu mai multe -într-un ceas fast, şi mai bune! -decît am reuşit pînă acum. Nu ştiu de ce, am prejudecata că din momentul în care ajungi într-o istorie a literaturii, fie chiar doar şi în una a celei contemporane, sau a unui gen, eşti un autor cam ... terminat." Nu ştim cîtă blazare obosită s-a adunat în fiinţa lui Liviu Antonesei, dar cînd te gîndeşti cîţi autori români ar sta şi în cap numai să se vadă într-o istorie literară recentă, superstiţia de a crede că, odată ajuns într-un astfel de volum, eşti isprăvit sub unghi creator îi sună Cronicarului a vanitate searbădă. Cît despre speranţa autorului că îl aşteaptă un ceas fast în care va scrie şi mai bine decît pînă acum, acesta e un detaliu care nu depinde decît de el. Un singur lucru nu înţelege Cronicarul: de ce a ţinut Liviu Antonesei să se laude cu o lacună şi să răspundă la o anchetă pentru care nu era pregătit? E drept, nu e la îndemîna oricui ca, necitind volumele cu pricina, să-şi mai şi recunoască lipsa, şi totuşi: tăcerea e uneori de aur.




SF-ul românesc, la înălţime

O veste bună vine de la Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy.
În perioada 26-29 august 2010 s-a desfăşurat simultan în oraşele de graniţă Cesky Tesin, din Cehia şi Cieszyn, din Polonia, Convenţia europeană de science fiction, Eurocon. Au participat peste 1500 de fani, polonezi, cehi şi slovaci, dar şi din Ucraina, Rusia, ţările baltice, Ungaria, Croaţia, Slovenia, Serbia, Bulgaria Marea Britanie, Irlanda, Germania, Austria, Olanda, Belgia, Franţa, Italia, Spania şi Scandinavia.

Delegaţia României a fost compusă din Marian Truţă, Ileana Buşac, George Lazăr, Viorel Pîrligras, Alexandru Maniu şi Dinu Buceceanu. România a câştigat două premii importante: Premiul de încurajare pentru autor tânăr i-a fost atribuit Lucianei Brânduşa Grosu, nominalizată de către Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy, şi Premiul pentru cea mai bună revistă/ website, atribuit site-ului www.srsff.ro, al societăţii menţionate mai sus, site nominalizat de către Marea Britanie.