Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


De citit

Alexandru Dobrescu) ne întâmpină la numărul 5, din mai a. c., cu o înfăţişare grafică elegantă şi cu un sumar din care cronicarul a reţinut semnăturile lui Alexandru Zub, D. R. Popescu, George Bă-lăiţă, Constantin Ţoiu, Nichita Danilov, Aurel Sasu. Tot aici putem citi un interviu acordat Luciei Negoiţă de unul dintre cei mai importanţi poeţi de azi, Adrian Popescu, care îşi dezvăluie legăturile spirituale cu Italia, dar şi cu Clujul în care s-a format şi trăieşte. Un capitol special îl reprezintă, desigur, momentul „Echinox": „Gloria Echinoxului a ţinut trei decenii, 1968-98, adică până a nu fi demolat din interior, apoi destructurat, devalorizat ironic, prima dată într-un dicţionar coordonat de Horea Poenar, altfel un critic inteligent, iar la patru decenii, 2008, săpat la partea de bază, a primei echipe, într-un număr de revistă aniversar, jovial, băşcălios. Dicţionarul e derutant, cuprinzând nume de universitari merituoşi, dar nespecifice revistei, nume supralicitate orgolios, iar oamenii de anvergură europeană ca Papahagi sunt expediaţi în portrete sumare." - observă Adrian Popescu.


Rahan în benzi desenate

Sunt unul dintre acei copii care au crescut cu revista PIF, de acolo am învăţat franceza într-o primă etapă, iar eroii benzilor desenate, Doc. Justice, Fan-fan la Tulipe, Robinsonii Terei, Taranis etc. mi-au fost prieteni până târziu. Nu înţelegeam nimic din tiermondismul strecurat printre picături în revistă, nici ideologia de stânga convertită într-un umanitarism sans frontières care colora o parte dintre personajele mele dragi. Rahan, fiul lui Craô, era unul dintre ei, de aceea apariţia în limba română a benzilor desenate cu Rahan mi-a trezit o puternică nostalgie. Ciudat, ceea ce mi-a lipsit în primul rând a fost limba franceză, apoi un soi de miros, un miros al paginilor, nu pot să-l descriu, şi nu în cele din urmă, poate chiar acel al şaptelea simţ deschis miracolelor cu care suntem înzestraţi în copilărie. În schimb, pe coperta a patra mi-a atras atenţia un mic text care sună cam aşa: „Rahan şi-a apărat dintotdeauna semenii şi, în mod special, pe cei mici. El i-a ajutat atunci când aceştia au fost pierduţi, înfometaţi sau maltrataţi. Şi niciodată nu a putut suporta ca adulţii să se servească de ei cu intenţii rele. Pentru el, copiii făceau parte din colectivitate, erau capabili să-şi asume responsabilităţi, dar, mai ales, reprezentau viitorul omenirii." Salut voios, pioniereşte, avertismentul voalat împotriva exploatării copiilor, pedofiliei, cerşetoriei, lumii a treia etc., însă ceea ce mă emoţionează sunt cuvintele care îmi sună familiar, „colectivitate", „responsabilităţi", „viitorul omenirii", iar ceea ce îmi dă un fior de plăcere lingvistică, este cuvântul „maltrataţi". Vai, ce duios sună limba de lemn a altor epoci, aurite, dar primitive, aproape că o uitasem! Iată că Rahanul nostru nu este amnezic, nu degeaba a supravieţuit epocii de aur a comunismului trecând în capitalismul românesc mai crud decât jungla lui cu crocodili, gorile, şerpi şi alte lighioane, ajutând să supravieţuiască întregul nostru bagaj lingvistic. Nu pot să-i urez personajului cât şi autorului acestei didascalii stupide decât un „Tot înainte, Rahan!" sau „Exploataţi din toate triburile, Uniţi-vă!" Fin de l'épisode.