Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Accente straussiene şi baroc de Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann

Un punct central a fost constituit de interpretarea (în primă audiţie la Bucureşti) câtorva importante opere despre marile drame politice şi psihologice ale Antichităţii.

Dincolo de perpetua actualitate a unei idei de sorginte stoicistă – un conducător nu poate stăpâni poporul dacă nu e în stare să se stăpânească pe sine – subiectele şi muzica sunt menite să pună în valoare contextul istoric, dar şi partea inovativă a unicii opere enesciene (atrăgând astfel atenţia că OEdipe reprezintă într-adevăr un moment inovativ în istoria muzicii).

Între acestea, în prim plan ar fi Elektra de Richard Strauss, considerată „prima operă freudiană”, dramă de o brutalitate psihologică şocantă, susţinută de dinamismul plin de disonanţe. Cu excepţia unor rare momente lirice – cum ar fi laitmotivul amintirii lui Agamemnon, sau scena recunoaşterii (anagnorisis) dintre Elektra şi Oreste –, tensiunea acestei opere într-un singur act, culminând în cumplitele strigăte de moarte ale Klitemnestrei, e aproape nedomolită. Reprezentând începutul unei lungi şi fructuoase colaborări a compozitorului cu Hugo von Hofmannsthal, Elektra e totodată ilustrarea marilor obsesii fin de siècle din proza şi teatrul acestuia: tema vieţii netrăite cu adevărat dacă e lipsită de legătura etică faţă de semeni, viaţa ca ocean sau ca dans extatic printre cadavre în momentul înţelegerii morţii (dansul Elektrei din final amintind, în plus, rolul dansului din Salomeea). Orchestra Operei de Stat din Bavaria, dirijată de Sebastian Weigle, a pus accent pe elanul tragic al pasajelor grandioase, alături de cântăreţi remarcabili chiar şi în rolurile minore. Printre solişti, soprana Elena Pankratova (Elektra), viitoarea Kundry din următorul Parsifal de la Bayreuth, s-a remarcat şi prin şarjele actoriceşti care au dat uneori o dimensiune scenică interpretării în concert. Dramatismul interpretărilor feminine (Agnes Baltsa, magistrală încă la şaptezeci de ani, şi Agnes Schwanewilms), şi-a găsit contraponderea în perfectul echilibru al lui René Pape (Oreste).

A fost a doua interpretare de vârf a muzicii straussiene, şi voi face o paranteză spre a pomeni marele succes al festivalului: Staatskapelle Dresden, dirijată de Christian Thielemann, directorul muzical de la Bayreuth, a cântat, alături de soprana Anja Harteros, Ultimele lieduri ale lui Richard Strauss, cu un lied nu de mult identificat ca fiind cu adevărat ultima lucrare a compozitorului (Malven), şi, în cea de-a doua parte a concertului dramatica Eine Alpensinfonie op. 64. Specializarea orchestrei şi a dirijorului în muzica germană (şi mai puţin în impresionismul francez) s-a vădit, de altfel, şi în celălalt concert al lor, unde, pe lângă adevărata piesă de rezistenţă, Simfonia Nr. 6 în La major de Bruckner (şi alături de Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în do minor op. 37 de Beethoven, cu excepţionalul pianist Yefin Bronfman), a fost prezentată Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste op. 33 în Mi major de George Enescu. Cu discreţie, fiind vorba de un atât de complex dialog cameral, această dificilă operă enesciană a fost condusă de Johannes Wulff- Woesten, care e nu numai asistentul lui Thielemann, ci şi un cunoscut compozitor (a compus inclusiv pe versuri din lirica românească).

Revenind la marile tragedii antice ca temă a festivalului, un exemplu surprinzător îl constituie opera seria aparţinând compozitorului baroc Leonardo Vinci, m. 1730 (a nu se confunda cu celebrul său tiz, Leonardo da Vinci): Catone in Utica, scrisă într-o perioadă în care la Roma biserica interzisese apariţia femeilor pe scenă. Astfel apar patru contratenori în rolurile principale. În ultimele două decenii, interpretarea contratenorilor a evoluat enorm din punct de vedere tehnic, şi, fără a avea multe în comun cu vocea castraţilor pentru care au fost compuse astfel de opere, această evoluţie a dus la o interpretare tot mai corectă din punct de vedere istoric, precum şi la redescoperirea unor compozitori uitaţi. În cazul de faţă meritul redescoperirii îi aparţine cunoscutului contratenor Max Emanuel Cencic, magistral în rolul lui Arbace, alături de Franco Fagioli (Cesare, cu virtuţi scenice chiar în interpretarea în concert), Ray Chenez (Marzia) şi Vince Yi (Emilia) precum şi de tenorii Juan Sacho (Catone) şi Martin Mitterrutzner (Fulvio). Pe Cencic am mai avut prilejul să îl ascult la Opera din Frankfurt (din ansamblul căreia face parte şi Mitterrutzner), în Ezio de Gluck, şi m-a uimit, ca şi de data acesta, prin perfecţiune tehnică, dinamism şi flexibilitate. Bucuria de a cânta şi coeziunea orchestrei Il Pomo d’Oro, cu instrumente istorice, având drept dirijor pe foarte tânărul Maxim Emelyanichev, au fost atât de evidente, încât publicul a izbucnit, în final, în interminabile urale, făcând apoi coadă la autografe, deşi era aproape ora trei dimineaţa. De altfel, şi libretul lui Metastasio, cu un subiect inspirat din Plutarh – sinuciderea stoicului Cato cel Tânăr după victoria lui Gaius Iulius Cezar în războiul civil roman, la Utica, în Africa, în anul 46 î.Cr., (dezbătând tema aristotelică a virtuţii şi vădind preocuparea pentru platonica doctrină a afectelor) e în sine pasionant.

Un alt fel de desprindere faţă de convenţiile baroce o reprezintă oratoriul Saul de Händel, compus la Londra în 1738 – la numai zece ani după opera lui Vinci; alt punct de greutate în abordările festivalului. Dacă în primul act ascultăm un oratoriu scris după toate regulile, cu arii, recitative şi coruri semnificative pentru acţiune (culminând cu corul Hallelujah, care îl anticipează pe cel din Mesia, având acelaşi libretist, Charles Jennens), în cel de-al doilea apar duete, iar acţiunea are virtuţi scenice care o apropie de operă. Contrast pus în valoare cu mult rafinament şi profesionalism de orchestra şi corul „The Age of Enlightenment”, dirijate de Laurence Cummings. Conducătorul nestăpânit (Saul, baritonul Christopher Purves), cu sumbre arii ale răzbunării, va pieri în mod tragic, alături de nobilul său fiu Jonathan (tenorul Paul Appleby), care pusese virtutea mai presus de rang şi avere, în timp ce eroicul David (contratenorul Christopher Lowrey), cel cu stăpânire de sine, e învingător şi are parte de împlinirea iubirii sale pentru Michal, fiica regelui (delicata soprană Sophie Bevan). Contemporanii lui Händel puteau decripta aici aluzii la rivalitatea dintre susţinătorii familiei regale din casa de Hanovra şi cei ai Stuarţilor. Bogăţia melodică e susţinută de orchestra neobişnuit de mare pentru acea epocă şi are elemente de senzaţie: carillonul (cu sunete de clopote) care marchează intrarea israeliţilor, trombonii (rar folosiţi pe atunci), solouri de orgă, de harpă şi de suflători, arii de bravură sau grandiosul marş funebru în Do major. Evident că şi această capodoperă händeliană, deşi programată în seria „de la miezul nopţii”, când ora târzie îi cam triază pe spectatori, s-a bucurat de un succes care merită să fie reluat, poate nu numai în viitoare ediţii ale festivalului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara