Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„aşa cum a fost la început…“ de Grete Tartler

Brant Pitre. Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus. Postfaţă de Robert Barron, episcop auxiliar de Los Angeles. Traducere din engleză de Tatiana Niculescu. Editura Humanitas. Bucureşti, 2016, 276 p.

a cerceta „ce va fi“ în lumina a „ceea ce a fost“ e modul de a scrie literatură religioasă larg accesibilă pe care se sprijină Brant Pitre, n. 1975, profesor care (cu un doctorat privind legăturile dintre Noul Testament şi iudaismul antic) predă Sfintele Scripturi la New Orleans, Louisiana. Între nu puţinele sale volume pe această temă, recent a fost publicat în România Misterul Cinei de pe urmă. Isus şi rădăcinile iudaice ale euharistiei (Cuvânt înainte de Scott Hahn, traducere de Monica Broşteanu, Editura Humanitas, 2016). Interpretarea cuvintelor lui Isus în cadrul iudaismului din secolul I are loc în contextul istoriei religioase, dar şi în lumina revelaţiei şi a „pedagogiei divine, care să-i permită omului să-şi redobândească demnitatea“. Despre rădăcinile Paştelui, „pâinea lumii“, mana ca prefigurare, despre felul cum arăta o masă pascală iudaică, până la sensurile Crucii, ale Sfintei Împărtăşanii, la viziunea lui Pavel asupra pătimirii lui Isus, iubirea transformată în jertfă ş.a., nu se poate vorbi, subliniază autorul, fără înţelegerea lucrurilor „aşa cum a fost la început… pentru primii iudei creştini, care au văzut sfârşindu-se o lume veche, cu care erau obişnuiţi, şi o lume nouă coborând ca un Ierusalim ceresc.“

După studiul ebraicii, aramaicii şi elinei (ba chiar şi al limbii copţilor, pentru lectura în original a Evangheliei lui Toma), comparând ce spun primii Părinţi ai Bisericii despre originile celor patru Evanghelii şi a celor „pierdute“, Brant Pitre a publicat o nouă carte care se sprijină pe rădăcinile iudaice ale creştinismului: The Case for Jesus: The Biblical and Historical Evidence for Christ (Cazul Isus: Dovezi biblice şi istorice despre Cristos – 2016) apărut în traducerea Tatianei Nicolescu la numai un an după lansarea originalului în limba engleză. (Să o spun de la început: activitatea de traducătoare a acestei cunoscute scriitoare este pentru cititori un mare câştig). Întrebări precum „sunt Evangheliile biografii ?“ „S-a considerat Isus Dumnezeu?“ „Care sunt dovezile Învierii?“ sunt discutate pe larg, atât pentru folosul celor interesaţi de temeliile istorice ale creştinismului, cât şi al celor care luptă cu îndoiala. Dar, subliniază autorul, „eu vă pot oferi toate argumentele istorice care arată cum au ajuns la noi Evangheliile, toate motivele pentru care ar trebui să credem că ele au fost scrise în timpul apostolilor şi al ucenicilor lor. Pot invoca toate dovezile istorice care duc la concluzia că Isus din Nazaret a susţinut că este mult aşteptatul Mesia al evreilor, Fiul ceresc al Omului şi fiul lui Dumnezeu. Pot face toate acestea – şi am încercat să le fac cât de bine m-am priceput. Dar un singur lucru nu pot face. Nu pot răspunde la întrebarea ultimă – întrebarea dacă Isus din Nazaret era, într-adevăr, Dumnezeu. Aceasta este o întrebare la care trebuie să răspundeţi singuri“.

În postfaţă, teologul Robert Barron accentuează la rândul său faptul că a doua mare contribuţie adusă de Brant Pitre evanghelizării e insistenţa asupra rădăcinilor iudaice. (Prima contribuţie fiind modul convingător în care arată că Evangheliile „au fost scrise fie de martori oculari (Matei şi Ioan), fie de apropiaţi ai unor martori oculari (Marcu şi Luca), că ele se încadrează în genul linear al biografiilor antice (şi nu în genuri folclorice), că au fost scrise mult mai devreme decât estimează majoritatea specialiştilor şi că sunt rezultatul unui proces disciplinat de comunicare ce a început chiar din timpul vieţii pământeşti a lui Isus“. Pentru ca, în cercetarea adevărului despre Isus, cristologiile lui Matei, Marcu şi Luca să poată fi aşezate pe aceeaşi treaptă a înţelegerii cu cea a lui Ioan, „trebuie să ne refamiliarizăm cu rădăcinile evreieşti ale Evangheliilor“. Isus „chiar s-a considerat Dumnezeu – dar într-un mod specific evreiesc“, dezvăluindu-şi identitatea prin parabole şi întrebări pe înţelesul evreilor de atunci. Chiar şi etica creştină şi cea evreiască, diferind în ideea de iubire a duşmanului (prin care istoricii spun că Isus avea în vedere o campanie non-violentă împotriva opresiunii romane) au multe în comun.

O temă mult dezbătută în zilele noastre fiind Învierea (înţeleasă diferit: pentru unii însemnând că doar spiritul lui Isus trăieşte în inimile celor care-l urmează, pentru alţii – că sufletul său a fost cumva ridicat din mormânt şi dus înaintea lui Dumnezeu; pentru altă categorie, că Învierea a fost un fel de confirmare făcută de Dumnezeu spuselor isusice despre sine… etc.), autorul consacră un amplu capitol acestui subiect. Cel înviat nu este un duh şi are acelaşi trup, purtând urmele rănilor de pe cruce; „Isus cel înviat nu şi-a dat trupul deoparte ca pe o haină veche“, dar are „un trup transfigurat. Deşi este acelaşi trup, acum posedă însuşiri noi, extraordinare. Poate să pătrundă prin pereţi, să-şi ascundă prezenţa şi să apară când şi unde doreşte, aşa cum se întâmplă când îi însoţeşte pe cei doi ucenici pe drumul spre Emaus“. „Tot astfel, în episodul despre ucenici în duminica Paştelui, Isus cel înviat trece prin uşile ferecate. Cum poate face acest lucru? Poate fiindcă după înviere el are ceea ce apostolul Pavel numeşte un trup înviat „întru slavă“ – care a fost radical schimbat (Corinteni 15: 42-51). Prin Înviere, ucenicii vor să spună că Isus fusese readus la o viaţă trupească nouă, suprafirească. Şi că, în acest trup glorificat, Isus nu va mai muri. Niciodată“.

Însă cel mai mare miracol al Învierii rămâne, lucru mereu evidenţiat de Brand Pitre, amploarea fenomenului de convertire, rapiditatea cu care „neamurile au început să se căiască, să se convertească iar şi iar, până în zilele noastre. Biserica există încă, după două mii de ani, răspândindu-se în lume. Ceea ce a început ca o piatră «desprinsă nu de mână» – cu un evreu din Nazaret şi un mic grup de ucenici – «a crescut mare şi a umplut tot pământul», cum a prezis profetul Daniel“ (Daniel 2: 34-35).

Revenind de fiecare dată asupra ideii că în Carte răspunsurile nu sunt deloc date dea gata şi că fiecare cititor are propriul drum de parcurs – că decizia e, prin urmare, individuală, autorul îşi împărtăşeşte de mai multe ori convingerea că „misterul trebuie dezvăluit de Dumnezeu-Tatăl (Matei 11:25, Luca 10:21)“, iar dezvăluirea se face mai degrabă „celor mici precum copiii, nu şi celor mândri care se socotesc înţelepţi şi învăţaţi“. Problemele complexe sunt abordate cu simplitate, discutate, am putea spune, prieteneşte. Un mod de a ne reîndrepta atenţia către acele creste spirituale unde nu numai întrebările creştinismului, ci şi ale celorlalte religii monoteiste vorbesc aceeaşi limbă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara