Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
40 de ani în 300 de pagini de Iulia Popovici


Cu ceva timp în urmă, aproape imediat după traducerea în româneşte a Florilor pentru Algernon, un profesor occidental – altminteri bun cunoscător al vieţii intelectuale bucureştene – spunea că, într-un fel, cultura noastră se aseamănă mult cu un cobai condiţionat în timp să parcurgă la nesfîrşit acelaşi labirint, la capătul căruia nu găseşte niciodată bucata de brînză. Iar dincolo de latura ei umoristică, ceva adevărat există în această asociere; cel puţin asta-ţi vine în minte citind o carte ca Teatralizarea şi reteatralizarea în România (1920-1960) a Mirunei Runcan.

Cîndva, pe la sfîrşitul anilor ’30, Mihail Sebastian se plîngea într-unul din cele mai puternice articole despre teatru ale sale (citat în Teatralizarea...), de lipsa de atitudine a celor „de pe banca H” (rezervată în acea perioadă criticilor dramatici), de absenţa preocupării pentru dinamica din ce în ce mai sensibilă a concepţiilor asupra spectacolului în plin avînt de redefinire a acestora. Numai data de publicare face din textul dramaturgului un document de istorie teatrală, nu şi cauzele şi nemulţumirile ce năşteau la vremea aceea verva lui Sebastian, care, lipsită de semnătură, ar putea foarte bine trece drept năduful unuia din contemporanii noştri. Şi, de fapt, exact această senzaţie, de déjà vu, déjà vécu, e ceea ce însoţeşte cel mai adesea întreaga lectură a acestei cărţi dedicate importantelor mişcări teatrale din interbelic şi perioada imediat următoare.

Teatralizarea şi reteatralizarea în România (1920-1960) este la origini lucrarea de doctorat a autoarei, iar în urmă cu cîţiva ani era anunţat să apară sub un alt titlu (Teatralizarea în România – modelul teatral interbelic) la Editura Paralela 45. Şi într-adevăr, cele mai multe pagini sînt dedicate dezbaterilor asupra spectacolului care traversează cei 20 de ani dintre războaie, moment esenţial pentru naşterea teatrului românesc modern avînd în centru personalităţi ca Ion Sava, Aurel Ion Maican, Soare Z. Soare, G. M. Zamfirescu, Victor Ion Popa sau Camil Petrescu. E un capitol important pentru istoria autohtonă a ideilor teatrale, un punct de plecare de neocolit pentru analiza spectacologică a deceniilor următoare; cu toată necesara preocupare pentru trasarea liniilor precise ale teatralităţii dintre războaie (de la care i se „trage” totul scenei româneşti), trebuie însă spus de la bun început că adevărata miză a cărţii stă în cu totul altă parte.

Ce înseamnă totuşi teatralizarea, cuvînt-cheie în analiza Mirunei Runcan? Termen de care criticii şi teoreticienii dramatici se folosesc în mod curent acum, teatralizarea reprezintă în sine procesul prin care teatrul ca spectacol îşi caută autonomia în raport cu, în primul rînd, textul, încercînd să-şi definească o gramatică proprie, cu propriul vocabular şi propria sintaxă. Practic, pentru spectacolul erei modern(ist)e, teatralizarea înseamnă echilibrarea balanţei care favoriza drama şi actorul, dînd egală importanţă şi regiei, şi scenografiei, şi privilegiind apoi regizorul ca stăpîn al scenei şi interpret autonom al textului. Sigur, nici astăzi dorinţa lui Georges Baty ca directorului de scenă să i se recunoască drepturile de autor n-a ajuns să fie întrutotul satisfăcută, dar e cît se poate de sigur că bătălia pentru spectacol de la începutul şi mijlocul secolului XX, ajunsă în România datorită deschiderii din anii ’20 şi a generaţiei lui Sava, a lăsat urme în conştiinţa oamenilor de teatru, fie ei adepţi sau duşmani ai teatralizării.

Perioada interbelică e poate cea mai efervescentă prin care i-a fost dat să treacă scenei româneşti, dar, mai mult decît atît, e epoca în care, spune Miruna Runcan, se elaborează un model teatral persistent, sub diverse forme şi în ciuda diferitelor mutaţii, pînă astăzi. Aşa se face că, dintr-un punct de plecare, „revoluţia” dintre războaie a spectacolului a sfîrşit prin a se transforma într-unul al eternei reîntoarceri: schimbarea din 1948 a întrerupt pentru mai mult de jumătate de secol dinamica internă a teatrului, care-a ajuns să se-nvîrtă într-un carusel bezmetic fără perspectivă.

Deşi două treimi din carte se ocupă de teatralizarea din anii ’20-’40 şi de elaborarea modelului spectacologic girat, în principal, de Ion Sava (model ale cărui caracteristici sînt, după cum spuneam, preeminenţa regizorului-interpret, atenţia acordată scenografiei şi, deci, imaginii scenice, structura simfonică a spectacolului), miza autentică a volumului Mirunei Runcan e de regăsit în ultima parte a lui, dedicată Cenaclului Tinerilor Regizori (printre care se numărau Sorana Coroamă Stanca, Radu Penciulescu, Liviu Ciulei, Radu Stanca) şi efortului lor de reteatralizare, de readucere a spectacolului în matca esteticului după temeinica lui ancorare în politic. Şi asta pentru că, fundamental, mai mult decît reînnodarea legăturilor cu o tradiţie (nici foarte îndepărtată, nici foarte bine aşezată în tipare), luările de poziţie ale tinerilor, pe atunci, regizori, atît în scris, cît şi pe scenă, reprezintă prima şi probabil ultima încercare de împingere mai departe a modelului interbelic de la care se revendică.

Dac-ar fi să vorbim în limbajul revistelor americane, în sărăcia cercetării teatrale româneşti, Teatralizarea şi reteatralizarea în România (1920-1960) e un „must read”. Nu pentru c-ar avea mereu dreptate, ci pur şi simplu fiindcă evidenţa lucrurilor pe care credem că le ştim deja poate fi oricînd surprinzătoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara