Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Memorialistică:
1944 din primăvară până în toamnă de Barbu Cioculescu


A l'ombre des gros bombardiers en forme

A stabili vacanţa mare pe 1 aprilie - ziua păcălelilor -, la capătul celui mai greu an şcolar, al luptelor de ariergardă cu matematicile, chimia şi fizica, fusese decizia ministrului învăţământului. Se numea Ion Petrovici, era singurul din guvern căruia mareşalul i se adresa cu ,domnule profesor", scrisese, în anii maturităţii, o carte, amintirile unui băiat de familie, pe care n-o citisem, deşi tot băiat de familie - sau poate tocmai de aceea.

Vladimir Streinu îi era consilier, pe Şerban Cioculescu îl numise inspector general în învăţământul secundar şi director al publicaţiei pentru tineret a ministerului. Se ştia că vacanţa timpurie fusese dictată de teama unor bombardamente în perspectivă. Vremea era deosebit de dulce în acel început de primăvară, situaţia mea în lume se vădea pasabilă: încheiasem clasa şasea liceală - a zecea în numărătoarea de astăzi - nevătămat, aveam ca bunuri proprii o bicicletă îndelung poftită, un N.S.U. (Nekansulm) cu dublu cadru orizontal şi cu părţile de îmbucare sudate, deci fără nici un detaliu, inclusiv ghidonul - cromat. Departe, prin urmare, de precedenta, un T.V.N. - Triumph Werke Nüremberg - produs al aceleiaşi industrii germane dintr-un an cu mult mai bun. Dar care-mi fusese furată.

Lungă, stabilă, cu un mod propriu de a se legăna pe pavele, noua bicicletă te invita, parcă, la drum. Cu ea urcam în fiecare dimineaţă pe strada Ştirbei Vodă, tot la fel coboram, la sfârşitul orelor de curs, pe aceeaşi stradă, dar în mult mai mare viteză. Ca să intru în posesia ei îmi vândusem cea mai mare parte din biblioteca personală la care mama mai adăugase banii de pe o scoarţă oltenească. Era război, criză, chiar în familiile cu venituri peste medii lipsurile se înmulţeau. Etajul vilei fusese închiriat. în iarnă avusese loc catastrofa militară de la Cotul Donului, în clasă rămăsesem pe gânduri în faţa foii albe ce urma să fie completată cu ce credeam noi despre războiul sfânt - o delegaţie de militari superiori aştepta în cancelarie strângerea extemporalelor. De lucrurile sfinte nu te atingi, dar fără credinţă te simţi stingher.

Bombardamentele, însă, nu ne puneau probleme. Trecusem cu bine momentul raidurilor sovietice de noapte în primul an de război, cu rare explozii şi dur foc de răspuns al antiaerienei. Şederea în pivniţa casei, pe scaune aduse de la parter era scurtă şi fără dramatism, în ciuda ameninţării de a fotografia Bucureştii, dacă voiam a-i mai vedea, o lozincă a posturilor de radio sovietice. Afară de bicicletă, mai posedam un elegant vindiak culoare gris-souris, dăruit de mama, o victorie asupra galantarelor goale ale magazinelor de confecţii. Trebuia menajat, îl inauguram în dimineaţa zilei de 4 aprilie printr-o plimbare de recunoaştere prin Grădina Botanică, în compania prietenului meu Dinu Dumitrescu, fiul profesorului medic şi colecţionar de artă, Horia Dumitrescu.

Ştiam că avea să urmeze, către orele prânzului, un exerciţiu de alarmă aeriană, o noutate în materie, discutam despre ea în drum, pe largul bulevard doctor Marinescu. Schimbând oportun subiectul la apariţia, în faţa casei cu numărul 13, a unei elegante maşinuţe Steyer, argintie, de două locuri, deschisă, părea o ascuţitoare de creioane pe patru roţi. Plimbarea decurgea paşnic, nu intenţionam, de altminteri, să agăţăm fete, îndeletnicire la care eram, ca băieţi de familie, nuli şi nici vreo eventuală victimă nu apărea la orizont, ceea ce, în secret, ne convenea. Codul epocii excludea desele vederi între fete şi băieţi, eternul feminin ne apărea în întregul lui mister, a-l profana ne venea peste mână. în fundul Grădinii se zărea taluzul de dincolo de calea ferată, iar pe acesta tunuleţe antiaeriene - depărtarea le făcea minuscule. Erau mai multe baterii, fără de nici un servant păreau uitate acolo. Ceea ce ne întări în hotărârea, când sirenele începură să sune cu tipica insistenţă, de a nu intra în adăpostul săpat proaspăt în lut, de lângă sere, către care eram tocmai îndrumaţi. Părosul meu vindiak mai cu seamă trebuia ferit de ultragii ce n-ar fi ieşit prin simplă periere.

Trecurăm, deci, de adăpost, dar nu merserăm mult. Spargerea bruscă a văzduhului, izbucnirea unui huiet de incredibilă intensitate, senzaţia de seism, de răsturnare a lumii, ceaţa ce învălui numaidecât aleile, ţipătul de ruptură al instinctului de conservare - cu toatele ne iuţiră goana spre ieşire, printre coloanele de bulgări pe care le ridicau exploziile, desigur apropiate, dar nelocalizabile în haosul spargerii timpului. Portarul Grădinii, ucis, rămăsese lipit de poartă, în picioare, dincolo de poartă un leş de asin se şi umflase. Dar partea cea mai îngrozitoare era că, privind în sus, pe un cer limpede cu norişori, vedeam plutind lin, în formaţie, escadrilele de bombardiere, lucind în soare, minuscule, datorită marei înălţimi la care zburau, generând acel vuiet ce-ţi trecea prin tot corpul.

Cu sufletul la gură, din nou pe bulevardul doctor Marinescu, micuţul Steyer dispărusee din faţa casei de la numărul 13, care, la rândul ei lăsase un loc gol în peisaj. Maşina reapăru, la câteva sute de metri mai departe, unde o aruncase suflul bombelor: părea intactă. Chiar în acele clipe de lacomă încărcare a subconştientului, o mare de oameni făcând cruci în serii nenumărabile, înţelese care va fi sfârşitul războiului şi ce anume nou şi nebănuit intrase în vieţile lor. Faţă de cele cinci-zece minute ale bombardamentelor sovietice, bombardamentul acesta părea a nu mai avea sfârşit, în valuri succesive, lăsând între ele spaţii de linişte, parcă mai sinistre. Adăstam salvarea tot într-un adăpost săpat în pământ, un şanţ neacoperit, acolo ne sosi, prin noii veniţi, ştirea că peste adăpostul din Grădina Botanică o bombă căzuse ucigând toţi ocupanţii şi că preferabil ar fi să ne luăm inima în dinţi şi, intrând pe poarta Palatului Cotroceni, să ne vârâm în adăpostul de acolo - acoperit cu scânduri. Cum aveam să aflăm, acel acoperiş trebuise a fi ţinut cu mâinile de către cei dinăuntru, devenise foarte greu. O bombă căzuse peste el - şi nu explodase. Beneficiarii acoperişului, ingenui, o sprijineau cu palmele.

Peste noi, în aer liber, zburau fişe divers colorate de la Institutul Cantacuzino, aflat la câţiva kilometri. O căruţă cu căruţaşul împuşcat trecu cu roţile pe marginea şanţului, caii fură omorâţi de schije ceva mai încolo. La ultimul din cele cinci valuri de bombardiere mă aflam chiar lângă casă, bucuros că se afla la locul ei - şi chiar cu geamurile deschise, pe lângă mine şuierau fragmente incandescente de metal, se înfigeau în stâlpii electrici, metalici şi ei, şi-i străpungeau. în pur absurd, parabolicul lor ţâşnet prin văzduh mi se asocie cu imaginea celei mai bătrâne plute din Grădina Botanică, un plop multicentenar pe care numai o horă bine alcătuită l-ar fi putut cuprinde de trunchi. Pe când fugeam din Grădină o văzusem cum se smulgea din pământ, căzând într-o rână, în iarbă. Excelenţa experienţei ai cărei subiecţi fusesem nu putea fi pusă la îndoială, bombardamentul decursese perfect. Efectul lansării de covoare de bombe pe obiective civile fusese cu acribie studiat, spre optimă eficientizare, cu, desigur, altruista convingere că fiecare element de potenţare a panicii generale contribuie la scurtarea războiului - este prin urmare spre binele omenirii: cu cât vor pieri mai mulţi oameni, ca să moară câţi mai puţini, cu atât mecanismul îşi va demonstra utilitatea.

Cine ar fi replicat că, totuşi, noi declarasem război Statelor Unite, cum se spune liber şi nesiliţi de nimeni, nu ar fi găsit o audienţă favorabilă, în seara de 4 aprilie 1944. Dar şi mai înainte s-ar fi spus că noi declarasem, ce-i drept, război americanilor, dar o făcusem cu tot dragul şi cu credinţa că ei vor câştiga războiul. Apropiaţii mareşalului afirmau că el însuşi gândea aşa, într-o logică particulară. La faţa locului, în cartierul cel mai lovit, Griviţa, mareşalul Antonescu cerea tocmai iertare pentru cele întâmplate viilor şi morţilor, punând capăt episodului.



Ciorogârla, mon amour


Dacă încă nu a fost dibuită gena retragerii în codri şi în munţi a românilor, în faţa potopitorilor, nimeni nu-i contestă existenţa, miraculoasa ei calitate salvatoare. în virtutea unei fără de greş funcţionări a acestei gene, familia Cioculescu se afla tot în prima decadă a lunii aprilie 1944 în cea dintâi căscioară, venind dinspre Bucureşti, a comunei Ciorogârla. O bejanie la numai zece kilometri de reşedinţă, cu atâtea boarfe luate câte să asigure un minim de igienă, pentru o durată nehotărâtă, dar dorită cât mai scurtă, faţă de mizerabilele condiţii ale locului, ruşinând întâia jumătate a secolului douăzeci - iată cum ne reîntâlneam cu istoria. Singurul element compensator era aerul tare al câmpiei în zori, larga deschidere a zărilor.

Reîntorşi la fastele vieţii simple - pretutindeni avea loc marea dispersare a tuturor instituţiilor statului şi o neaşteptată înviorare a vieţii în orăşele unde până atunci nu se întâmpla nimic - gândul ne rămăsese suspendat la casa lăsată în urmă. După fiecare bombardament, ce se auzea parcă multiplicat în spaţiu, încălecam bicicleta şi porneam către Bucureşti, cu cheile casei în buzunar şi cu mâncare pentru Miţi, mâţa casei, pe care nu o putusem lua cu noi felina fiind, cum se ştie, a casei. La întoarcere, aduceam vestea că totul era în regulă, că pe Turnescu 5 toate sunt în ordine.

Într-o dimineaţă, pe când părintele meu se pregătea să iasă pe poartă, fu zărit dintr-o limuzină de un domn corpolent şi cu un obraz puternic disimetric - avea un ochi mai jos sau închis - domnul sări din maşină, întâmpinându-l pe critic. Era gazetarul Pamfil Şeicaru, proprietarul trustului de presă Curentul - o perioadă de timp Şerban Cioculescu condusese Curentul literar, una din publicaţiile de fudulie ale trustului şi fusese plăcut impresionat de lipsa oricărei ingerinţe a patronului. Tip de anvergură, de intuiţie, de decizie, insul înţelese spontan în ce situaţie lipsită de viitor ne răsfăţam în acea insalubră colibă şi, magnanim, ne pofti să locuim la ferma sa, la celălalt capăt al satului.

A fost o schimbare de soartă imediat resimţită. Acum dispuneam de o încăpere curată, într-o căsuţă de lângă vila cu două terase a pamfletarului, un puţ american ne oferea apă rece de cea mai bună calitate, ferma era îmbelşugată în legume şi fructe, ea constituia refugiul temutului polemist, locul său de inspiraţie cotidiană. O obţinuse în schimbul lotului de Cavaler al Ordinului ,Mihai Viteazul", lărgind-o prin achiziţionarea de terenuri şi a unei sfori de pădure dintr-o rămăşiţă de codru ce lega CIorogârla de Bolintin. Un parc impunător deschidea perspectiva către un bazin ce părea, însă, părăsit. Toate, în îngrijirea unui administrator, bătrân specialist, rus alb, pe nume Corninschi, cadru universitar înainte de revoluţie. Ferma nu aducea câştig decât în perioadele în care soţia gazetarului lua în mâini frânele celor douăzeci de hectare. DIn luna mai însă şi până în septembrie nu am văzut-o niciodată, precum nici pe Viorica, fiica lor şi directoarea Curentului copiilor.

Şeicaru, în schimb, sosea la Ciorogârla în fiecare seară, ca să-şi scrie editorialul, într-o continuitate care însemna pentru el o chestiune de onoare. Avea şi telefon şi, de pe terasa vilei, îl auzeam, în puterea nopţii, ţipând în receptor. La celălalt capăt al firului era un colonel, unealtă a cenzurii ce-i răşluia textele privitoare la atât de delicatele probleme ale momentului. Politologul se considera în posesia unei premiere, pe care nu voia s-o irosească, anume ideea că, în plină expansiune militară, regimul sovietic, Stalin în speţă, depăşise epoca revoluţionară, iar acum Uniunea Sovietică intra în plin bonapartism, cu tot ce avea să decurgă de aici.

Asemenea speculaţii când frontul din Moldova se prăbuşea trezeau suspiciunile cenzurii, iritată că autorul lor se dădea în stambă. Nu puţine elemente ar fi susţinut o asemenea supoziţie, în afară de generala împrejurare că teoreticianul, de dreapta ca structură, nu aparţinea nici unei formaţii politice, acţionând de unul singur - în primul rând pentru salvgardarea propriilor bunuri şi interese, care nu erau puţine. Altfel, era politicos, amabil chiar - nu şi cu subalternii - juca table cu tata, în lungi discuţii, în aşteptarea alarmei aeriene, a parăzii la opt mii de metri înălţime a Liberatoarelor. în asemenea ceasuri, jocul de table, cu câtă concentrare pretindea, calma nervii, oferea dacă nu o distracţie, o distragere.

A privi cu anume detaşare trecerea printre nori a elegantelor unelte ale morţii, în auzul câte unor descărcări de arme de bord - câte cinci răpăituri, cu regularitate -, a urmări beteala argintie involt coborând într-un văzduh neţărmurit, a prinde în câmpul vizual preţ de trei secunde un avion de vânătoare de-al nostru ce ţâşnea către adversar asigura un cu totul alt statut decât al subiecţilor ce tocmai stăteau sub bombe. împingând dincolo de buna cuviinţă lucrurile, ai fi zis că o certă voluptate, perversă îşi făcea jocurile, de-a-ndoaselea, precum în vis unde asişti cu încântare la un film, spre a te amesteca apoi, fără noimă, în acţiune stricând totul.


A l'ombre des jeunes filles en fleurs


Un bombardament cumplit pe data de opt mai nutri atâtea incendii în oraş, încât noaptea luminau din depărtări, ca un zid de flăcări suind şi descinzând, apoi iar înălţându-se, între puncte cardinale opuse. în mica republică dintre hotarele fermei, lumea era filogermană, cu excepţia noastră, ceea ce, însă, nu învenina deloc relaţiile, opinia noastră fiind considerată rod al ignoranţei: ei ştiau, în schimb, că momentul intrării în acţiune a unor distrugătoare arme noi, germane, va modifica esenţial situaţia. Din alte curţi, alţi refugiaţi, un buchet de fete nubile îşi făcu apariţia, fostul meu coleg de clasă Gicu Căltuţ, prietenii bucureşteni, Şerban Goiceanu şi Lulu Tanoviceanu, încântătoare dudui Eliza, Gabi, Jeni, Smaranda şi - o, desigur - Lala, cea cu arcuite sprâncene negre, cântată de Serghei Esenin şi de mine cunoscută în două traduceri - a lui Zaharia Stancu şi George Lesnea.

Se alcătui un cerc căruia i se adăugară fraţii Radu şi Dinu Cocea, Albuleştii, mai vechi cunoştinţe de la fermă, ce mai, o lume. Cineva aducea un patefon cu discuri de jaz Brunswik, de cum începea bombardamentul ne strângeam în miezul comunei, într-o vale străjuită de doi plopi frăţini. Dansam, în privirile reprobatoare ale localnicilor. Caravan, Tabu, Sing-sing-sing, bucăţi nemuritoare. La finele alarmei, porneam către oraş, nu pe şoseaua aglomerată de maşini ce făceau calea întoarsă, ci pe o cărăruie paralelă ce ducea până în Militari. Acasă, în curte, găseam o nouă generaţie de pisoi, ce, sălbatici, mă stupeau din bălăriile înalte ce copleşiseră gingaşele gheţişoare. în amurg, porneam spre fermă. Dacă cineva s-ar interpune, adăugând un traseu neconvenţional, într-un gang cu scăricică, vis-ŕ-vis de ziarul Universul, indiscreţia i-ar aparţine.

Prin iunie, când avu loc debarcarea aliaţilor în Normandia, Pamfil Şeicaru deveni tot mai nervos. Primea vizite, ambasadorul Elveţiei Rene de Weck, ba şi primul ministru, Ică Antonescu, veneau cu oarecare frecvenţă. Pe Ică îl priveam cu un soi de fascinaţie, pentru felul în care-şi deslipea buzele uscate - părea bolnav. în urbea de dinainte de bombardamente circulau vorbe pe seama elocvenţei lui. La Universitate, luase cuvântul, adresându-se studenţilor: ,Puii mei pui", iar din amfiteatru venise replica: ,Zexe".

De cum se auzea, îndesat şi tot mai clar, bâzâitul bombardierelor, Şeicaru ridica mâinile spre cer, strigând: ,Amice Cioculescu, îi vezi? Ştii cine sunt ăştia?" Şi tot el oferea răspunsul: ,Poliţia cerului! Dacă ruşii au să vrea să ajungă la Atlantic, au să vină ăstea şi au să cace peste ei, uite aşa, aşa..." Era profetic, chiar dacă mai târziu evenimentele n-au luat acest curs. Dar prin iulie, când situaţia debarcării în Normandia se clarificase - tata îi demonstrase că spărtura de la Avranche era fatală, iar Şeicaru nu ripostase, în iulie deci când şi situaţia frontului din Moldova devenise tragică, Şeicaru îi comunică tatei că va pleca din ţară, spre a nu cădea în ghearele ruşilor. ,Dar domnule Şeicaru, încerca să-l liniştească Şerban Cioculescu, de ce să pleci? Aici are să se instaleze un regim democratic, care nu va permite abuzuri, vindicte." ,Eşti naiv, amice CIoculescu, îi răspundea Şeicaru. Dacă pun mâna pe mine, mă spânzură. Cum au vrut, de altminteri să facă şi legionarii. Eu n-am avut noroc în politică." Şi se umbrea la faţă.

Din felul vehement în care-i vorbea despre Nichifor Crainic, al cărui vârf politic fusese o scurtă perioadă de ministeriat, tata trase concluzia, pe care şi alte confidenţe ale interlocutorului i-o întăriră, că regretul vieţii lui Pamfil Şeicaru fusese de a nu fi ocupat un fotoliu ministerial. De aici, condamnarea în bloc a politicianismului interbelic. în sinea mea, mergeam mai departe, credeam că, în fond, Pamfil Şeicaru se visase dictator, mai îndrituit prin studii, trecut militar, avere, relaţii decât, de pildă mareşalul, care tocmai intra în vrilă. Dar proasta reputaţie de rechin al presei, marea avere în pripă constituită, scandaluri publice nimiciseră alternativa. Acum, omul trebuia să fugă. Concurentul său numărul unu, Stelian Popescu, directorul trustului de presă Universul şi preşedintele ligii ,Nici o brazdă de pământ" dejugase încă mai din timp în patria şvaiţerului.

Printre oaspeţii fermei, în miez de iulie, când bătălia pentru Franţa era în toi, mai mulţi gazetari francezi colaboraţionişti îşi făcură apariţia. ,Ştii dumneata, îi spuse unul din ei tatei, ca să-i demonstreze până unde puteau merge cu ororile luptătorii din interior, că m-au condamnat la moarte?". ,Tant pis pour vous" îi şoptise Şerban Cioculescu. Pregătirile de plecare ale gazdei noastre se apropiau de sfârşit, era cumva straniu ca ea să se ducă, iar noi să rămânem, un număr însemnat de lăzi de mărimea unui birou şcolar fusese bătut în cuie - călătorul în perspectivă pusese la punct să ia cu sine tot ce i-ar fi fost de trebuinţă pentru un apreciabil număr de ani - inclusiv suluri de hârtie de cură.

Discuţiile cu părintele meu luau un caracter tot mai deschis, diferenţa de opinii nu mai conta. Pentru orice eventualitate trustul Curentul fusese transformat în societate de acţiuni şi încredinţat unui inginer Petrescu, cu indicaţia secretă ca, în cazul unor evenimente excepţionale, să fie pus la dispoziţia Partidului Naţional }ărănesc. Polemistul îi mărturisise tatei că lăsa în ţară o avere de două miliarde de lei - fabuloasă în epocă - printre altele alcătuită din câte o casă în fiecare din oraşele României. îi mai spuse că în împrejurarea unei schimbări de regim, guvernul cel nou va fi condus de un general, pe nume Sănătescu. Informaţia îl amuză pe Şerban Cioculescu, mi-o comunică drept una de-a lui Şeicaru.

De zece august, ziua despărţirii, Pamfil Şeicaru îmi îngădui să-mi serbez ziua de naştere pe terasa vilei. în graba plecării uită acasă una din lăzi. Violată de personalul fermei, dădu la iveală feutruri de pălării bărbăteşti, pentru o viaţă şi chiar mai mult. Avea să folosească în exil bascul. Nu prea departe, îşi vedeau de treabă militarii germani de la un post de observaţie. Scrutau, cu aparate auditive văzduhurile, pândind apropierea inamicului aerian. Singuratici, acceptau pentru un număr rezonabil de sticle de bere schimbul cu o sticlă de şampanie franţuzească, dădeau ţigări nemţeşti pentru ţigări indigene. De la ei fumam ţigări uşoare marca Echt Orient, Sulyma Rekord, Juno Josseti (Warum ist Juno Rund? Wer gute grund ist Juno rund!), ţigări preparate din frunze de sfeclă şi nicotinizate.

Pufăiam pe potecile pădurii de foioase, lângă un adăpost acoperit şi dotat cu bănci. Voisem, muza mea şi cu mine, să vedem cum este înăuntru, dar ne ţintuiseră locului nişte patetice lamente, indelebil aviz că eram tocmai pe punctul să zădărnicim clipa de maxim acord a unui cuplu. Mai în adâncul pădurii, nepăzite, zăceau trupurile a doi soldaţi de-ai noştri, seceraţi de schije - câte o bombă rătăcită căzuse în pădure. Era, desigur, război, în coroanele copacilor frunzele începuseră să se vestejească.

Sticla de şampanie de la nemţi am băut-o în aceeaşi noapte în care nemţii s-au făcut nevăzuţi de la post. Puţine zile mai pe urmă, înalte şi prăfuite camioane Internaţional descărcau în fermă primele eşaloane ale Diviziei Tudor Vladimirescu. Socotindu-ne, probabil proprietari, coloneii Cambrea şi Maltopol cerură scuze protocolare că vor ocupa vila. Era ziua în care Iuliu Maniu, înconjurat de un mic grup de fideli, printre care şi unchiul Radu, treceau prin Ciorogârla, către Mânăstirea Samurcăşeşti. Din timiditate nu i-am abordat şi a fost astfel singura dată când l-am văzut pe Iuliu Maniu. Fantasticile întâmplări ale unei singure săptămâni mă îndemnau să mă alătur celor ce se pregăteau să recucerească Ardealul, i-am spus singurului confident din divizie că intenţionam să răspund unei aluzii pe care mi-o făcuse colonelul Maltopol, că mi-ar sta bine într-o uniformă de front. Om matur, căpitanul Ciobanu mă privi drept în ochi şi mă întrebă dacă am înnebunit, spre a mă lămuri că el se înscrisese în Divizia Tudor Vladimirescu din dor de ţară şi disperat că n-are s-o mai revadă. Plecară, deci, singuri.

În primele zile din septembrie locul li-l luă un detaşament de trupe - bărbaţi şi femei - ucrainene, sub comanda tot a unui colonel, pe nume Novicov, rus ţeapăn, ras în cap, vorbitor de limbă germană, părând mai degrabă neamţ, prin ţinută. în prima după - amiază, bazinul înămolit fu curăţat, umplut cu apă, înconjurat cu cearceafuri puse pe sârmă: femeile-soldat făcură o baie după săptămâni de şedere pe tanc. Soldaţii, de vârsta mea, cu uniformele decolorate de soare, preferară să bea câte ceva, atent supravegheaţi de un politruc cu figură uscată şi pomeţii obrajilor împurpuraţi, stăpânul unui mare revolver pe care-l ţinea la brâu. ,Jid", îmi şopti, în trecere, unul din adolescenţi, răsucind pumnii în sens invers, într-un alfabet al gesturilor universal. Cu pistolul fură despărţiţi doi cioloveci care se luaseră la bătaie crunt - rezervele de băutură ale fermei fuseseră descoperite. îngrozit, în faţa unei execuţii în perspectivă imediată, încercasem să intervin. Mă potoli alt soldat care o rupea pe româneşte. ,Este rus mult", îmi spuse, cu filosofie.

Ca din întâmplare, Novicov îi spuse tatei că trupele sale se vor urni foarte curând - spre Berlin, fireşte - că locul li-l va fi luat de formaţiuni de fel din Asia Centrală, poate mai puţin disciplinate. Şi, militar cu suită în acţiuni, ne indică un camion cu cai şi cu un soldat pe capră. Era formula ideală de a nu fi opriţi în drum de către alţi aliaţi - tot sovietici. De fapt, mare lucru n-aveam de luat cu noi. Când, la urmă, de sub pat se scoaseră vasele de bucătărie, de sub ultimul, cel mai încăpător şi care nu fusese niciodată folosit, sări o broască. Validă.

Ne întorceam acasă, criza se sfârşise. Criza începea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara