Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
150 de ani de poezie semnată Eminescu de Gellu Dorian

Nu aş fi scris acest articol acum, dacă aş fi văzut că instituţiile de cultură care-i poartă numele şi altele care au menirea să slujească memoria nu ar fi trecut cu nepăsare totală poate cel mai important eveniment din viaţa poetului Mihai Eminescu – debutul său literar acum 150 de ani în revista „Familia”, din Budapesta, nr. 6 din luna februarie-martie 1866, cu acel binecunoscut salut al lui Iosif Vulcan, directorul acelei publicaţii ce nu avea nici un an de la apariţia primului număr.

Curajul junelui, încă elev la Cernăuţi, după ce publicase în „Lăcrimioarele învăţăceilor” poezia La mormîntul lui Aron Pumnul, de a trimite tocmai la Budapesta, într-o oază de început de românism aşa cum dorea el să fie românismul – prin manifestări de acest fel, cultural şi scris, să rămînă, vorba latinească „scripta manent” –, să trimită, deci, la revista „Familia” poezia De-aş avea, în grafia de atunci De-aş ave. Fără să pregete un pic, Iosif Vulcan a simţit în acea poezie de trei strofe, fiecare în opt versuri, talentul celui ce nu peste mulţi ani, din timpul vieţii, urma să devină „poetul naţional”. Tot el a decis să-i schimbe şi numele din Mihail Eminovici, aşa cum se numea în acte, şi cum junele poet îşi semnase poezia, în Mihai Eminescu, deschizînd coloanele revistei sale celui mai mare poet român al tuturor timpurilor. Prin urmare, nu numai 150 de ani de la debutul în poezie al lui Eminescu trebuia să fie în atenţia instituţiilor care au această menire, ci şi 150 de ani de la botezul poetic al celui care urma să fie poetul naţional al românilor de pretutindeni. Poate că li s-o fi părut un lucru lipsit de importanţă, poate că nu asta le este menirea celor care au în grijă memoria vieţii şi operei poetului? Cine ştie!

Noua redacţie a revistei „Familia”, condusă de poetul Ioan Moldovan, a sărbătorit anul trecut 150 de ani de la înfiinţarea ei, iar anul acesta, în luna mai, 150 de ani de la debutul poetic al lui Mihai Eminescu şi, evident, 150 de ani de la botezul făcut numelui de Iosif Vulcan. Prin urmare 150 de ani de poezie semnată Eminescu, 150 de ani de la deschiderea oferită de Mihai Eminescu limbii române scrise şi vorbite corect, 150 de ani de fapte culturale care au stat sub numele şi marele lui talent. Poate că nu este o cifră atît de revelatoare pentru unii, poate că este doar o dată acolo, demnă de ignorat sau chiar dată uitării… Un gest care se alătură, negreşit, fără abatere celor care l-au pus la colţ pe Eminescu de-a lungul istoriei.

De la „înfierările critice” ale „celebrului Grama”, care dacă nu ar fi făcut acele afirmaţii despre Eminescu şi poezia acestuia chiar din timpul vieţii fizice a poetului, nu l-ar fi luat nimeni în seamă şi chiar de la acea nefericită epigramă a lui Macedonski, marele său contemporan, deranjat de marele talent al confratelui aflat într-o decădere a sănătăţii sale sufleteşti şi mentale, pînă la atitudinile de mai tîrziu ale unor „opinenţi” care l-au ţinut deoparte de ochii cititorilor, cenzurat şi ţinut la index de o ideologie perdantă, cît şi „indicaţiile” unor „conaţionali” care au simţit în poezia şi articolele sale de presă un „xenofob”, un „naţionalist” şi chiar un „antisemit”, cît şi acum, la aceste poziţii de ignoranţă ale celor îndrituiţi să se ocupe de scoaterea în evidenţă şi readucerea în memoria vie a unor date de referinţă din viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, poetul naţional s-a luptat cu o societate căreia îi dorea „la trecutu-i mare, mare viitor”, aşa cum spunea în poezia pe care o publica la doar 17 ani în aceeaşi revistă „Familia”, nr. 14 din 1867. Poate aşa cred unii că pot rămîne în istoria culturii româneşti, legîndu-se într-un fel sau altul de viaţa şi opera lui Eminescu, ori pur şi simplu, fiind puşi să se ocupe de aşa ceva într-un loc menit anume, ignoră cu ostentaţie cele mai importante date din viaţa şi opera celui pe care pasămite îl slujesc.

Prin urmare, acest motiv m-a determinat să scriu acest articol: trecerea cu nepăsare, cu ignoranţă de către cei care slujesc memoria poetului la el acasă, peste poate cea mai importantă dată din viaţa operei eminesciene: debutul său poetic, în februarie-martie 1866, în revista „Familia”, revistă în care Eminescu a mai publicat pînă în 1869 încă unsprezece poezii, deci în total douăsprezece poezii, şi anume: De-aş avea (nr. 6,1866), O călărire în zori (nr. 14, 1866), Din străinătate (nr.21, 1866), La Bucovina (nr. 25, 1866),Speranţa (nr. 29, 1866), Misterele nopţii (nr. 34, 1866), Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie (nr. 14, 1867), La Heliade (nr. 25, 1867), La o artistă (nr. 29,1868), Amorul unei marmure (nr. 33, 1868), Juni corupţi (nr. 4, 1869), Amicului F.J. (nr. 13, 1869).

Luînd în calcul cei trei ani de colaborare la revista „Familia”, între 1866-1869, an cînd poetul a plecat la studii la Viena, smuls de tatăl său din sînul trupei Pascaly, cînd aceasta se afla în turneu la Botoşani, în salonul casei Sommer, Iosif Vulcan a scris un Epiloc la primele poezii ale lui Eminescu, care începe aşa: „Să ne cunoaştem deplin p’un mare poet, nu este de-ajuns să-l studiem numai în culmea gloriei sale, cînd talentul seu străluceşte mai admirabil, ci trebuie să ne coborîm la începutul carierei sale, la primele-i încercări literare, ca astfel să putem constata de unde a pornit, cum s-a dezvoltat şi unde a ajuns şi pe temeiul acestora în cele din urmă să-i putem face portretul literar.” Asta o făcea pe trei pagini de revistă Iosif Vulcan în preajma morţii poetului. Un gest de mare admirator al poetului, neremunerat aşa cum sunt cei care au menirea măcar să-şi aducă aminte de momentele cele mai importante din viaţa poetului. Iar debutul unui poet este cel mai important moment din viaţa sa, care-l duce sau nu spre glorie. Pe Eminescu, şansa de a fi debutat în revista „Familia”, la doar şaisprezece ani, l-a dus spre glorie eternă, glorie din care el n-a gustat decît amărăciunea, glorie din care acum se înfruptă unii care nu au nici în clin, nici în mînecă cu poezia lui Eminescu, cu viaţa marelui poet, în general n-au nimic cu adevărata cultură şi menirea lor, cei ce sunt puşi acolo să slujească adevăratele valori naţionale, să le ducă mai departe viaţa şi opera.

Aniversarea a 150 de ani de la debutul în poezie a lui Eminescu trebuia să marcheze un moment crucial în cultura română, aşa cum aniversarea naşterii acestuia, în 2000, prin grija unor personalităţi conştiente de importanţa operei eminesciene, a făcut ca Eminescu să fie trecut în patrimoniul UNESCO, iar centenarul morţii sale, în 1989, pe vremea comuniştilor, să însemne un eveniment de rezonanţă naţională, care a atras atenţia asupra unei culturi cu o pregnantă identitate naţională de neconfundat. Dar se vede că trecerea timpului, cu cît impostura este mai aşezată pe culmile incompetenţei, face ca astfel de momente să fie marginalizate, minimalizate, ignorate, date definitiv uitării. Oare cine se face vinovat de astfel de fapte? Ce scop se urmăreşte cu astfel de lume care de la o zi la alta îşi ignoră valorile, îşi pierde identitatea, dar se află acolo, sus, la luarea deciziilor menite să ne facă ai nimănui?! Vom afla curînd? Vom afla vreodată? Va mai dura mult?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara