Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Incursiuni în femininul interbelic românesc de Ion Buzaşi

Constatând că studiul asupra jurnalelor româneşti şi îndeosebi asupra jurnalelor intime feminine este lacunar în istoriografia literară românească, Elena-Claudia Anca şi-a propus să ofere prin acest eseu o imagine de ansamblu asupra jurnalului intim feminin în perioada interbelică.
Primele două capitole (I.Jurnalul intim – specie fundamentală a literaturii confesive; II. Feminin, feminitate, literatură feminină) aduc necesare clarificări terminologice şi operează fine disociaţii în literatura mărturisirilor, căreia aparţine jurnalul intim, alături de câteva specii conexe, cum ar fi autobiografiile, memoriile şi corespondenţa. După ce stabileşte şi trăsăturile jurnalului intim cărora le spune „clauze” , după Eugen Simion, şi arată funcţiile textului confesiv (aide-memoire, cunoaştere de sine şi confident), autoarea se opreşte la câteva probleme controversate: aparţine jurnalul intim literaturii?; este jurnalul intim o vocaţie feminină?; se poate vorbi de o literatură feminină? – cărora le dă, în general, un răspuns argumentat şi convingător: jurnalul aparţine literaturii în funcţie de talentul autoarei, dar există de multe ori în cazul unor autori – o „expresivitate involuntară”, ca să preluăm o sintagmă a lui Eugen Negrici; ţinând cont de numărul covârşitor mai mare de jurnale intime, semnate de scriitoare – se poate spune că jurnalul intim este o vocaţie feminină; cântărind opinii pro şi contra la întrebarea dacă se poate vorbi de o literatură feminină, autoarea aderă la părerea celor care susţin, că dincolo de câteva particularităţi, literatura scriitoarelor autentice este pur şi simplu literatură.
Începând cu capitolul III., (Voci confesive în perioada interbelică), Elena- Claudia Anca realizează o introducere adecvată în temă, pentru că ne prezintă prin succinte şi bine informate medalioane bio-bibliografice, paisprezece autoare de jurnale intime feminine: unele nume cunoscute (Regina Maria, Martha Bibescu, Alice Voinescu, Alice Botez), altele mai puţin cunoscute (Maria Cantacuzino- Enescu, Jeni Acterian, Elena Margareta Ionescu), şi, în fine, altele necunoscute, cele mai multe ( Simona Lahovary, Yvonne Blondel, Pia Alimăneşteanu, Arabella Yarka, Elisabeta Odobescu Goga).
Propunându-şi o analiză tematică a jurnalelor sunt evidenţiate, în principal, patru teme esenţiale: imaginea Primului Război Mondial, corporalitatea şi dilemele ei, ipostaze ale erosului şi dialogul cu divinitatea.
Majoritatea jurnalelor au fost începute în timpul Primului Război Mondial şi au fost continuate în anii de după. Ele permit să se vorbească de un al doilea „front” –„ frontul de acasă”, când majoritatea acestor scriitoare au fost infirmiere, s-au îngrijit de spitale de răniţi, imaginea emblematică rămânând Regina Maria, supranumită „îngerul alb”, „mama răniţilor” şi „mama naţiunii”; altele, şi nu din cele de prim-plan (precum Regina Maria sau Martha Bibescu) s-au angajat în întreprinderi mai riscante, precum răspândirea de manifeste, salvarea unor ofiţeri români etc. Din nou autoarea, nu ocoleşte nici aici o problemă controversată: acuzaţia de spionaj în favoarea germanilor adusă prinţesei Martha Bibescu şi, pe baza jurnalului şi a altor surse biografice şi bibliografice se străduieşte să respingă aceste învinuiri, deşi scrisorile prinţului moştenitor al Germaniei (Kronprinzul), prin care-i cere să-l informeze despre mişcările politice din Franţa, nu risipesc întru totul această imagine a enigmaticei prinţese române, care s-a dorit mereu să joace un rol politic decisiv.
Cap. V este consacrat corporalităţii – cuvânt nou, înregistrat doar de câteva dicţionare şi definit vag – însuşirea de a avea un corp, or în carte sensul atribuit este altul: interesul şi plăcerea inedită de a-şi contempla şi studia corpul de către autoarele Jurnalului, compus de la adjectivul corporal – ce ţine de corp – (atunci cei care scriu despre corporalitate sunt „corporalişti” şi nu corporatişti – corporatismul fiind o doctrină socialeconomică, tot din perioada interbelică) şi prezintă atitudini diferite. O asemenea temă în jurnalele feminine interbelice este, fără îndoială, un semn de emancipare a femeii şi de eliberare de unele prejudecăţi; preluând titlul unui roman al Hortensiei Papadat-Bengescu, autoarea ne prezintă pe aceste „femei în faţa oglinzii”; dacă Jeni Acterian manifestă un fel de narcisism adolescentin – variantă urbană a idilei coşbuciene – La oglindă, narcisism pe care-l depăşeşte prin practicarea unor sporturi îndrăzneţe, înotul şi ciclismul, şi chiar prin voluptatea nudismului, la Alice Voinescu se remarcă o respingere a corporalităţii, dar ambele trăiesc cu obsesia fricii şi a morţii; o componentă a corporalităţii este legată de maternitate; naşterea este o bucurie (ca în cazul Reginei Maria - mamă a şase copii), o experienţă traumatizantă ca în cazul Marthei Bibescu, sau o neîmplinire dureroasă, ca în cazul scriitoarei Alice Voinescu. Aceeaşi fină disociere în prezentarea iubirii, în ipostaze variate, de la amorurile princiare şi nefericite ale Mariei Cantacuzino-Enescu cu trei mari iubiri: Mihai Cantacuzino, Nae Ionescu şi George Enescu, ale Elenei Margareta-Ionescu, iubind cu înflăcărare pe filozoful ce a dominat generaţia tânără a intelectualilor interbelici, Nae Ionescu, şi, în cele din urmă resemnându-se la constatarea eşecului iubirii sale; la căsnicia nefericită a Alicei Voinescu, care sublimează sentimentul erotic, după moartea soţului, într-o dragoste ideală; la autoiluzionarea Arabellei Yarka, o altă îndrăgostită nefericită, căsătorită cu Carol Davila, fiul autorului dramei Vlaicu-Vodă.
Toate autoarele de Jurnal sunt femei credincioase; şi chiar dacă pe unele nu le mulţumeşte pe deplin o confesiune rămân statornice în credinţă: Regina Maria – va traversa în convingerile sale religioase mai multe confesiuni – anglicanismul, ortodoxismul, oprinduse în cele din urmă, la religia baha’y – din convingerea că această credinţă religioasă depăşeşte barierele confesionale; Martha Bibescu, ortodoxă prin religia părinţilor este tot mai mult atrasă de catolicism, prin prietenia sa cu abatele Mugnier, care devine un prieten şi mentor al său şi în cele din urmă se va converti la credinţa catolică; o adevărată fervoare a credinţei, e drept cu unele momente de îndoială, constată în jurnalul Alicei Voinescu, care are şi pagini de profunde comentarii teologice pe marginea unor texte scripturistice.
Din cele paisprezece autoare de jurnale, proeminente rămân trei: Martha Bibescu, Maria Cantacuzino-Enescu şi Regina Maria. Numele lor sunt legate de toposuri care au devenit simbolice şi înseamnă pagini de înflorire culturală în România interbelică: Mogoşoaia (Martha Bibescu), Tescani (Maria Cantacuzino- Enescu, Balcicul ( Regina Maria). Elena- Claudia Anca realizează în cazul acestor trei toposuri adevărate monografii – cu elemente istorice, geografice şi culturale, demonstrând efervescenţa culturală pe care au generat-o, în special Balcicul – capitala estivală a pictorilor şi scriitorilor români, localitate legendară care a inspirat numeroase opere literare şi picturale.
La subcapitolul Aspecte ale educaţiei feminine, pentru a ilustra efortul cărturarilor români de a se înfiinţa şcoli pentru fete, era bine să se menţioneze şi numele lui Cipariu, autorul unei entuziaste pledoarii în acest sens:„…. Educaţiunea acestui sex – constată T. Cipariu în 1868 – fu negleasă (neglijată n.n.) mai mult decât se poate scuza nu numai la noi, românii, cari am fost înapoiaţi întru toate…. ci şi la alte naţiuni provăzute cu toate mijloacele materiale şi spirituale; …Şi, cu toate acestea cine sunt întâii învăţători ai tinerilor rami, cari ni-i trimite providenţa dumnezeiască în sânul familiilor, mângâierea şi desfătarea vieţii sociale? Neîndoit în prima linie sexul femeiesc, iar cel bărbătesc numai în linia a doua”; de asemenea, când se vorbeşte despre istoricul jurnalului în literatura română şi despre speciile conexe, era convingătoare o exemplificare a acestei convergenţe (jurnal/epistolă) cu masivul Epistolar (Editura Academiei, Bucureşti, 2005) al lui Cipariu, cu atâtea însemnări caracteristice jurnalului intim.
Incursiuni în femininul interbelic românesc se remarcă printr-o abordare cvasiexhaustivă a jurnalului intim feminin din această perioadă, oferă o imagine convingătoare şi argumentată a temelor abordate în jurnal, stabileşte filiaţii şi asemănări nu numai în cuprinsul capitolelor cărţii, ci şi cu alte opere din literatura română; de asemenea, se remarcă printr-un comentariu inteligent şi nuanţat al însemnărilor jurnaliere.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara