Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Incursiuni controversabile în istoria artei americane de Edward Sava

La Washington, aripa estică, „nouă”, a Galeriei Na- ţionale, concepută de I.M. Pei şi inaugurată în 1978, este în plin proces de renovare şi extindere. Din lipsă de spaţiu, programul de expoziţii al instituţiei, cu o remarcabilă tradiţie, este mai puţin bogat decât de obicei.
Cu toate acestea, trei manifestări, potenţial foarte interesante, şi-au făcut loc printre capodoperele din colecţia permanentă adăpostite în aripa neoclasică a instituţiei. Dedicate unor forme tradiţionale de exprimare în arta modernă – pictură, grafică, fotografie – expoziţiile nu au avut puţine de „spus” despre ce înseamnă puterea transformatoare a artei, despre graniţa dintre figurativ şi abstract sau despre circumstanţele care favorizează naşterea unei creaţii de excepţie… Mai mult decât orice altceva însă, fiecare dintre ele reprezintă o încercare neconvingătoare de a rescrie istoria.
Gândindu-se poate la reuşite trecute – Picasso şi Braque pionieri ai cubismului (1989) sau Matisse/Picasso (2003) de la MoMA sunt exemple clasice – expoziţia Degas/Cassatt explorează relaţia creatoare dintre artistul francez şi mai tânăra americancă stabilită la Paris în 1874. Kimberley Jones, îngrijitoarea expoziţiei, şi-a dorit să demonstreze, fără să convingă nici pe departe, că a existat între cei doi nu un raport maestru – învăţăcel ci unul de egalitate marcat de existenţa unor influenţe reciproce.
Este clar că, în pofida misoginismului său, Edgar Degas a apreciat sincer creaţia lui Mary Cassatt căci a colecţionat cu asiduitate creaţiile ei. „Iată cineva care simte acelaşi lucru ca mine” - declara el la un moment dat. Se ştie că cei doi lucrau cot la cot în acelaşi atelier, vizitau împreună expoziţii. Există o serie întreagă de lucrări în care Degas a reprezentat-o pe Cassatt plimbându-se prin galeriile Luvrului.
Pe de altă parte Cassatt a susţinut, nu o dată, că întâlnirea cu opera lui Degas „i-a schimbat viaţa”. Degas a fost cel care a introdus-o în lumea gravurilor, a pastelului, a stampelor japoneze. El este cel care a încurajato să renunţe la pictura în stil academic şi să expună alături de impresionişti.
Unul dintre punctele focale ale expoziţiei este Fetiţă în fotoliu albastru (1878). Într-o scrisoare din 1903 către Ambroise Vollard, negustorul de artă, pictoriţa a recunoscut că Degas a avut o contribuţie la realizarea compoziţiei, dar natura acesteia a rămas necunoscută până recent când analize cu raze infraroşii au descoperit o zonă corectată probabil de maestru. Îndepărtând cu un gest o porţiune de perete, Edgar Degas a conferit imaginii o adâncime care a transformat-o radical.
Pornind de la bogata colecţie a Galeriei Naţionale – 119 lucrări de Cassatt şi 150 de Degas! – la care s-au adăugat o serie de împrumuturi, expoziţia demonstrează indubitabil că o parte importantă a creaţiei lui Cassatt se află sub semnul lui Degas. Ce se poate spune despre influenţa în sens invers? Nu mare lucru. Singura dovadă propusă de Jones este că Degas a folosit pigmenţi metalici la recomandarea prietenei sale care i-a „descoperit” mai întâi („Femeie în picioare cu evantai” – 1879).
Nu este decât o mărturie în plus a extraordinarei dorinţe şi capacităţi a acestui artist de geniu de a căuta mereu noul. Aşa cum o demonstrează şi lucrări târzii ale sale incluse în expoziţie – acuarele sau monotipuri de un abstract aproape pur – Degas, ca şi Tiţian, Rembrandt, Monet sau Picasso a evitat mereu, de-a lungul unei cariere îndelungate, să rămână ancorat, indiferent de succes, într-un anume „stil”.
După ce prietenia ei cu artistul francez s-a răcit întrucâtva, Cassatt a revenit la un realism destul de dulceag, pictând zeci de variante îndrăgite de public ale aceleiaşi imagini: o mamă cu pruncul său cam dolofan… La scara istoriei, a pune această talentată pictoriţă pe picior de egalitate cu Degas nu face prea mult sens.
Cu un titlu incitant, expoziţia Andrew Wyeth – privind înăuntru, privind afară este dedicată motivului ferestrei în creaţia artistului american. Expoziţia priveşte dintr-un punct de vedere inedit opera unui creator aspru judecat de critica avangardistă care nu i-a iertat nici ancorarea în realism şi nici imensul succes de public. Astăzi, când privim istoria artei cu un ochi mai puţin dogmatic, acceptăm că există creatori plini de merite a căror operă nu s-a înscris neapărat în linia „progresului” artistic. Astfel, posteritatea lui Andrew Wyeth (1917-2009), căruia nimeni nu i-a contestat vreodată talentul înnăscut, merită – cred organizatorii – reevaluată.
Dacă ideea unei manifestări alăturând lucrările lui Degas şi Cassatt a fost legată de rezultatele recentei analize tehnice a Fetiţei în fotoliu albastru, retrospectiva Wyeth îşi are originea într-o nouă achiziţie a Galeriei Naţionale. Vânt dinspre mare (1947) a fost pictat într-o casă părăginită din Maine aparţinând Christinei Olsen, prietena artistului, bolnavă de poliomielită. Pictura a fost inspirată de imaginea unei vechi perdele dantelate aflate în bătaia vântului şi dând impresia privitorului că păsările cu care este decorată şi-au luat zborul. Un tablou lipsit de orice prezenţă umană este poate un „portret” al Christinei, fiinţă tenace, plină de tărie sufletească, incapabilă de autocompătimire. Mai mult decât atât, o imagine aproape monocromă care transcende realitatea unei lumi în decădere poate fi privită şi ca un autoportret al artistului prins în capcana realismului din care încearcă, prea târziu, să scape.
În amănuntele tablourilor expuse la Washington– ziduri crăpate, dealuri distante, crâmpeie de cer – poţi distinge ecouri ale gesturilor violente, „eliberatoare”, ce caracterizau lucrări contemporane ale avangardei new-yorkeze. În mare însă, nu vezi decât nişte picturi cuminţi cu accente „moderne” plasate demonstrativ dar nefăcând parte integrantă din operă. Aderenţa lui Wyeth la metodele expresionismului abstract este la fel de lipsită de convingere precum cea a lui Ottorino Respighi la atonalism. În plus, chiar dacă laşi la o parte anacronismul picturii lui Andrew Wyeth, tablourile sale nu au nimic din tensiunea dramatică şi misterul lucrărilor lui Edward Hopper, celălalt artist american de renume care n-a renunţat la tradiţia realismului.
„Nu există nimic mai enigmatic decât o întâmplare descrisă în amănunt”. Sunt cuvintele lui Garry Winogrand (1928-1984) care pot fi considerate un motto al retrospectivei organizate în comun de Muzeul de Artă Modernă din San Francisco, Galeria Naţională şi Muzeul Metropolitan.
„Când delimitezi o scenă cu patru margini, schimbi această scenă” spunea tot Winogrand. Fotografiile sunt crâmpeie din viaţa zilnică în care ochiul aparatului de fotografiat înrămează ceea ce vezi precum o fereastră a lui Wyeth… Reacţie la claritatea narativă cerută de fotojurnalism, cele mai bune lucrări ale lui Winogrand lasă o mare libertate de interpretare privitorului şi această implicare nemijlocită a celui din urmă este cea mai importantă caracteristică a modernismului acestui artist… Un instantaneu din 1951 include doar partea de jos a unei perechi plimbându-se. Vezi pantalonii lui, tocurile ei şi umbra unei poşete. Nu ştii dacă cei doi râd, se ceartă, sunt tineri sau nu… O serie de personaje aşezate pe o bancă lungă (1964) te duc cu gândul la o friză antică. Cadrajul este însă puţin strâmb, ceea ce conferă un aer de incertitudine unei imagini de fericire banală… O rază de lumină cade direct pe o femeie cu doi copii de mână, aflaţi în mijlocul unui garaj (1964). De ce s-au oprit? Ce urmează? Niciun răspuns…
Expoziţia de la Washington, de dimensiuni prea mari, are meritul de a readuce în atenţia publicului un artist prea puţin cunoscut în raport cu alţi colegi ai săi de generaţie – Diane Arbus, Robert Frank, Lee Friedlander – la fel de preocupaţi să surprindă elemente ale vieţii de zi cu zi.
Curatorii retrospectivei Winogrand se fac vinovaţi de încercări de alterare a istoriei mai grave decât a ridica un artist pe un piedestal mai înalt decât merită (Mary Cassatt) sau de a accentua un modernism inexistent (Wyeth)… Majoritatea exponatelor de la Washington fac parte dintr-un imens volum de clişee netriate şi nepublicate pe care artistul le-a lăsat în urma sa. Dacă porneşti de la premiza că rolele de film nu sunt decât un material primar şi că selectarea unei anume imagini dintre multiplele variante similare este o parte esenţială a procesului de creaţie fotografică, atunci aceste lucrări nu sunt decât rodul unei false „colaborări” peste ani între Winogrand şi curatorii expoziţiei care i-au ghicit – sau nu – intenţiile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara