Obsedante pentru organe au fost aurul si valuta. Aurul, când era mult, valuta, chiar si trei dolari. Ghinionul suprem: să se creadă că „deţii", iar tu să n-ai nimic.
Soacra lui Nelu, doamna G., femeie aspră dar care pe mine m-a hrănit, student, de parcă aş fi fost al ei, fusese bogată. Casă în Domenii, pământ la ţară... Erau convinşi că ascunde aur. A înfundat închisoarea şi au bătut-o până ce, abia, au admis că nu aveau ce să scoată de la ea. N-am scris despre asta. Despre altceva am scris. Uneori, valuta o aveai legal. O moşteneai de la rude din Apus. Atunci se făceau diligenţe contondente ca să renunţi la ea. Îţi aruncau, în schimb, nişte lei. La Caransebeş, Cornel şi Marioara, unchii mei, aşteptaseră zeci de ani să-l moştenească pe "american" -tatăl lor fantast. Până la urmă, moştenirea a fost de vreo două mii de dolari. Cu nu prea multe perechi de palme şi câţiva pumni, organele competente i-au convins să primească în schimbul dolarilor bani româneşti.
Şi au fost închisorile, bineînţeles. Primul contact, indirect, cu ele l-am luat într-o vacanţă la Oraviţa, unde-l dusese cariera militară pe uica Ioţa, atunci maior. Din podul casei, o lucarnă dădea spre curtea închisorii, fortificată la modul austriac. Ce am văzut de acolo, surprinzător, a fost acceptat de Mugur. Am văzut cum "sub bolta masivă a porţii, gardienii băteau deţinuţi. Simţeam un fel de ameţeală în oase, ceva făcut din frică, voluptate şi greaţă; luam pentru prima oară contact cu posibilitatea de a dispune de corpul unui om. Alternau ritmic şuieratul prin aer al biciuştii şi urletul bărbatului lovit." O singură modificare: deţinuţii au devenit "borfaşi". Deţinuţii puteau fi politici. Nu aveau ce să caute în textul meu.
Câţiva îmi fuseseră colegi. Eram în clasa a doua, ei "octavani". Cu naivitate, am încercat să-i evoc: Mai existau luări de poziţie; una, în '48, s-a terminat foarte prost. Loganii din ultima clasă au sărbătorit ziua regelui detronat şi unii dintre ei, unul cel puţin, pe care-l văd prin oraş, au stat în închisoare şaisprezece ani. Totuşi, mă cenzurasem. Ar fi trebuit să adaug: unii nu s-au mai întors. Printre ei, "Praksi", atlet statuar destinat, cum spuneau antrenorii, unui "mare viitor".
E drept, cei mai mulţi deţinuţi au ieşit, mai multe sau mai puţin teferi. Printre ei "uica al mic", colonelul de la Arad, de la contraspionaj. El s-a întors de la închisoare. S-a întors ca să moară în patul casei de la Mehadia (cea de la Arad fusese confiscată), pat, cum am scris "imaculat".
Cum uşor se observă, de obicei nu exageram. Erau notaţii rapide. În carte nici aşa, succinte, nu s-au strecurat. Nici măcar când s-ar fi putut vorbi de un soi de indulgenţă (cine ştie în ce fel obţinută) a anchetatorilor, cum i s-a întâmplat lui uica Ionel, închis puţine zile, pe bulevardul Loga, unde e acum o grădiniţă cu orar redus. Curios este că au trecut prin sită câteva rânduri din istoria lui Vasile pe care, "fost ofiţer, l-au deblocat, l-au închis, implicându-l într-un complot delirant, n-a lipsit mult să-l condamne la moarte." Şi n-a fost o scăpare, am dovada: un cuvânt totuşi au tăiat. Complotul fusese titoist. Vasile fusese ofiţer la graniţa cu sârbii, la Dunăre mai bine zis, iar acolo motivul venea pe tavă: erai titoist. E adevărat că restul fragmentului n-a scăpat. E de înţeles. Nu mă mulţumisem cu o scenă dură, mai făceam şi teorii: Pe Vasile îl bate o femeie. Egol, răstignit, şi ea, cu un creion, îl loveşte îăntrepicioare. Osmoza bunului plac cu sexualitatea. Fără ca tu să fi ştiut dinainte ce ţi se poate întâmpla. Te poţi pregăti pentru ce imaginezi; ce te ia prin surprindere te găseşte descoperit Brusc, dintr-un bărbătuş fălos, împintenat, galonat, cu aura celui care a fost la război, cu bani, cămăşi de mătase, ordonanţă, femei, te găseşti în fundul unui beci, murdar şi lăţos, bând şi mâncând lături, neştiind ce se petrece afară, pierzând sentimentul că lucrurile se pot îndrepta. Bătut cu scârbă, ca un câine jegos. Umilit cu răceală. Mă întreb dacă aici, în răceală şi în tratarea omului ca obiect, nu se greşea. Erai ca supus unei operaţii chirurgicale. Nu-i poţi schimba cursul, eşti o carne, n-ai oameni împrejur, ci fiinţe abstracte, un soi de marţieni. Eşti deposedat de tine, dar nu degradat. Există pericolul să fi devenit atât de impersonal încât să nu poţi fi folosit. Un corp expus, dar un spirit îngheţat. Altfel trebuie procedat. Să consimţi la orice după ce te-ai înjosit. Nu poţi fi înjosit câtă vreme nu te înjoseşti. Să simţi că nu mai ai nimic de apărat. Să nu mai existe preţ. Totul să fi devenit derizoriu. Omul trebuie atacat în sistemul lui de valori. E mai grav să nu te poţi spăla dacă eşti un om curat decât să suporţi torturi în stare de obiect. Deci murdăria era un lucru bun. În general, orice amestec Să nu uiţi viaţa normală, să simţi cum o pierzi. Falsa bonomie, speranţa iluzorie. Deci şi sexualitatea prefăcută în tortură era un lucru bun. Ce mă intrigă este că, înainte de a-l tăia cu o linie energică, Mugur a pus un semn de întrebare în dreptul acestui fragment, de parcă ar fi ezitat.
Mai şi ţineam să sar peste timp şi să comunic că în 1958 tocmai se intra încă o dată în închisori.
Şirul de evocări nedorite pe această temă se încheia cu episodul burlesc când, în vacanţă la Eşelniţa şi urcat pe coastă ca să privesc ce nu s-ar fi cuvenit - dealurile de la sârbi -, în timp ce de pe uliţa mare urca praful de sub picioarele sătenilor încinşi, în zi de nedeie, împreună cu "goştii" veniţi de la oraş, într-un brâu tropotitor, o patrulă zeloasă, descoperindu-mă aşa, suspect, cum mă aflam, nu ma lăsat să cobor cincizeci de metri ca să-i previn pe ai mei. Urmarea o povesteam fără să insist, la persoana a treia. Cu automatul la spinare l-au dus. Se făcuse vinovat de contemplarea frauduloasă a malului sârbesc. Îl ţinuseră peste noapte, fără şireturi şi curea, luat la întrebări, în pichetul de grăniceri.
