Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
In memoriam Regina Ana de Marina Constantinescu

Am avut noroc de monarhi cu har. Şi cu iubire de noi. Mulţi dintre noi, generaţia mea, de pildă, nu am învăţat la şcoală, la nici o etapă a formării noastre, despre drumul nou al României civilizate întemeiat, elaborat şi susţinut de regii noştri Carol I, Ferdinand, Carol II, Mihai I, de reginele noastre Elisabeta, Maria, Elena, Ana. Nimic despre cum şi-au amestecat în sîngele lor albastru sîngele nostru străin. Nimic despre un proiect nobil de ţară, despre onoare, despre iubire şi devotament, despre respectul de sine, respectul faţă de valoare.

Am învăţat cum a plecat Regele Mihai din patrie cu un tren plin de aur şi de averi ale poporului. Norocul unora că am avut părinţi şi bunici, altfel, care ne mai şopteau cîte ceva despre Regi şi despre Regine, despre istoria adevărată, care căpăta şi o formă concretă de Crăciun sau de Anul Nou cînd Regele Mihai îşi citea Mesajul către Ţara lui la Radio Europa Liberă. Pentru un copil şi pentru un tînăr fractura asta ciudată – o voce fără regat, un tip de emoţie fără ecou, o iubire revărsată în fiecare cuvînt fără răspuns – a topit, uşor, dar sigur, existenţa Regelui. După 1990, l-am primit înapoi pe Regele Mihai. În carne şi oase. Mă rog, un fel de a zice. L-am văzut prima dată la televizor. La aeroportul Otopeni, pe scările unui avion mic, înconjurat de oameni agitaţi, civili, scutieri, care mormăiau ceva ilogic. Şi, oricum, jignitor. N-am priceput nimic. Regele îi privea calm şi tandru. Cu o tristeţe cum nu mai văzusem. Eram uluită. I-am văzut Tatălui meu lacrimi pe obraz... Şi un soi de neputinţă în mişcările Reginei Ana. Deci, mi-am zis, avem şi o Regină!... Da. Care încerca să ia asupra ei tot neînţelesul, care ar fi vrut să spună într-un singur cuvînt, poate magic, cine este domnul căruia i se închid, iarăşi, căile spre ţara lui, care ar fi vrut să ridice ziduri ca Regele să nu fie atins, iarăşi, de nimicnicia oamenilor înfricoşaţi de tot ce este Altfel. Cred că numai atunci am văzut-o pe Regina Ana fără zîmbet.

Miracolul României civilizate înseamnă monarhia. Înseamnă figuri excepţionale, cu o structură formată, genetic, aş zice, pentru a dărui. Pentru a se dărui celorlalţi. Citind aproape tot ce s-a publicat după ’90, am recuperat imagini şi sentimente pe care foarte rar le-am descoperit printre contemporani. Distrugînd monarhia, s-au ucis şi elitele. De toate felurile. Din toate spaţiile. Ţărani, elevi, studenţi, preoţi, doctori, profesori, creiere geniale, oameni politici. Şi cred că prea puţin am mai atins, chiar şi în democraţie, dimensiunea libertăţii lor interioare. Anvergura unui tip de personalitate. Poate că şi de asta sîntem unde sîntem. Şi atît de fără speranţă...

Lîngă Regele Mihai a fost Regina Ana. Care a iubit zeci de ani un regat pe care nici nu l-a avut, şi nici nu l-a cunoscut. Pentru că l-a iubit pe El, pe Mihai I. S-a căsătorit ortodox, a întors pe toată lumea împotriva ei, pe Papa însuşi care nu a dat binecuvîntarea şi care a interzis părinţilor miresei participarea la nuntă. Şi-a botezat fiicele ortodox. A muncit, a iubit, s-a devotat, a crezut, a iertat, a zîmbit. Forţa Regelui Mihai de a îngădui atîta şi atîtea vine şi din forţa Reginei Ana de a îmblinzi răul, de a pansa răni de nevindecat. De a trăi normal în cea mai anormală situaţie. De a susţine o poveste ce a stat mereu în spatele cortinei. De fier, şi nu numai. M-am întrebat adesea în uşurătatea existenţei mele cum trebuie să fii lăsat pe pămînt ca să poţi să ierţi cu adevărat. Ca să poţi să întorci şi obrazul celălalt. Ca să poţi să fii om, mai presus de orice. Ca să poţi să iubeşti toată viaţa un popor care, profund, nu-şi dă seama că ai existat şi exişti. Calea fericirii. Mai presus de înţelegerea mea. Pe Regina Ana o ştiu numai zîmbind. Şi cînd eram studentă şi am făcut prima reverenţă în faţa Majestăţii sale. Şi la Palat. Şi mereu. Cineva... Cineva care a încercat pînă la capăt să aducă lumina pe drumul Regelui. Şi care a ştiut, la fel de mult ca şi El, că, într-o zi, pe pămînt şi nu în cer, Regele îşi va regăsi, cumva, ţara lui.

În dimineaţa plecării Majestăţii sale, am vorbit mult cu prietenii mei de primii ani de după nouăzeci, de la Versoix. A. trăia acolo, aproape, şi are, încă, multe de spus. Mi s-a părut că, în felul acesta, în şoaptele unor poveşti, am însoţit-o, discret, pe Regina noastră Ana dincolo, aducîndu-i încă un omagiu...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara