Numărul curent: 32

Literatură:
In memoriam Mariana Marin de ---

Elegie

Mă grăbesc înspre moarte
fără un înţeles anume,
fără rochie de mireasă
fără zestrea de aur.
Fără mine.
Mă grăbesc senină
şi amară
de-a latul patriei.
Parcă ar fi fost mâine.
(Din volumul Zestrea de aur, 2002)
 

Născută la 10 februarie, 1956, în Bucureşti absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii Bucureşti (secţia română-engleză), promoţia 1980.

Cărţi publicate: Un război de o sută de ani, Editura Albatros, 1981; Cinci (antologie colectivă, împreună cu Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Muşina, cu ilustraţii de Tudor Jebeleanu), Editura Litera, 1982; Aripa secretă, Editura Cartea Românească, 1986; Au carrefour des grandes routes commersiales, Editura EST, Paris, 1990, în traducerea lui Sebastian Reichmann; Atelierele, Editura Cartea Românească, 1991; Les ateliers, Editura EST, Paris, 1991, în traducerea lui Alain Paruit; Ia-ţi boarfele şi mişcă, interviu realizat cu Oana Orlea, Editura Cartea Românească, 1992; Mutilarea artistului la tinereţe, Editura Muzeul Literaturii Române, 1999; Zestrea de aur, Editura Muzeului Literaturii Române, 2002.

Reeditări: Un război de o sută de ani, Editura AXA, Botoşani, 2001.

Premii literare: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, 1981; Premiul de poezie al oraşului Slobozia, 1991; Premiul Uniunii Scriitorilor, poezie, 1999; Premiul ASPRO, poezie, 1999; Premiul special "Virgil Mazilescu", Corabia, 2001.

Prezentă cu traduceri în reviste şi antologii în Anglia, Germania, S.U.A., Suedia, Ungaria, Rusia, Polonia.


Nicolae Manolescu

"Mi-e teamă de tine, aprilie!"

Acest vers ciudat din Elegia V s-a dovedit premonitor: Mariana Marin a plecat dintre noi, pe neaşteptate, în ultima zi din martie. N-a mai apucat luna de care se temea. Tocmai împlinise 47 de ani. Era bolnavă, dar nu se plîngea. Ultimele dăţi cînd am văzut-o, în redacţia revistei noastre, era de o veselie debordantă. O exuberanţă suspectă încerca să nu lase să i se observe disperarea. Poezia ei, din contra, nu-şi ascunde niciodată dramatismul. Nu e neapărat o legătură între felul de a fi (totdeauna aparent) al omului şi expresia lui literară. Gravitatea poeziei Marianei Marin a fost însuşirea ei cea mai evidentă de la început. Cînd a debutat, în Cenaclul de luni, a făcut o impresie nefavorabilă. Nu era aşa zicînd în ton cu generaţia ei, care a învăţat s-o iubească abia mai tîrziu. N-avea chef să se joace. Avea ceva de spus şi o spunea de-a dreptul. Poezia ei n-are ascunzişuri. Dar nici luminişuri. E un soi de elegie permanentă.

O elegie este şi această pagină de revistă pe care i-o închinăm. Prima din postumitate. Luaţi prin suprindere, nu am putut mai mult. Îşi vor intra în rol şi critica, şi istoria literară. Mariana Marin este o poetă extraordinară.
 

Eugen Negrici

Despre puţini poeţi români contemporani se poate spune că au avut ceea ce Mariana Marin numea "curajul de a lucra la rădăcina Răului", de a rămâne cu o uimitoare consecvenţă şi cu o încrâncenare sufocantă într-un spaţiu al delimitărilor etice, unde "cucerirea de sine" recurge la confesiunea denunţătoare şi la nemiloasa autoscopie. Poezia Marianei Marin este oglinda unei conştiinţe neconcesive, care, puse în dificultate de asaltul necruţător al istoriei (individuale şi colective), secretează, spre a se apăra, roiuri de imagini disperat-patetice. Este la mijloc acea stare de inconfort ("starea solzoasă în care te zbaţi") pe care ţi-o induc neputinţa de a refuza compromisul, scalda în apele măloase ale vieţii, şi care se preschimbă într-o furibundă batjocorire a iluziilor şi a speranţelor nobile şi deşarte. Iar revelarea coşmarului vesel al cotidianului, a grotescului, a mizeriei existenţiale, a urâtului grohăitor din jur (ca metonimii ale unei disperări copleşitoare) devine calea piezişe a autoflagelării. Sunt izbitoare în poezia Marianei Marin acel soi de radicalism etic, acea sete de puritate, sau mai bine zis acea spaimă de compromis şi de maculare, care sfârşesc prin a distruge temeiurile înseşi ale Fiinţei.
 

Adriana Babeţi

oate că şi alţii care vor scrie despre ea, copleşiţi de tristeţe, îşi vor intitula rândurile MADI. Numele acesta a purtat-o în spate, i-a semnat trecerea halucinantă prin lume şi cărţi, ajungând la mine ca o marcă a ceva foarte preţios şi diferit de tot ceea ce ştiam. "Madi a venit imediat", "Madi a spus", "doar Madi a avut curaj", "Madi m-a ajutat". Până să o văd de-adevărat, i-am auzit numele, ca o fregată sprinţară şi demnă, spărgând valuri, banchize şi înaintând spre cine ştie ce nebănuite ţărmuri. Numele unei mari poete. Asta ştiam din cărţile ei, din gândurile prietenilor pricepuţi la poezie. Dar şi numele unui uriaş suflet, ascuns într-o făptură cu totul şi cu totul altfel decât îmi imaginam că poate fi o femeie poet. Asta am aflat-o pe o corabie adevărată, un transatlantic de lux, pe care ne-am îmbarcat zeci de scriitori acum 10 ani şi mai bine. Era şi Madi acolo.

Din puzderia de lume i-am ţinut minte, pentru că m-au tulburat cu gesturile lor, pe Ţepi, care a purtat peste mări şi ţări, ca pe o comoară de preţ, într-un fel de eprubetă cu apă, o floare firavă pentru soţia lui, şi pe Madi, care, istovită de boală, mi-a dăruit tot ce se putea dărui într-o călătorie ca a noastră: o gură de apă şi de mâncare în autocar, la Odessa, un loc mai bun în cabină, la Salonic, un scaun la geam, spre Varna, cuvinte de alinare pe străzile Izmirului, îmbărbătări în portul Constanţa. Dacă vreau să-mi aduc aminte vreodată de chipul bunătăţii, al grijii delicate şi tandre, îi văd pe cei doi, pe Radu G. Ţeposu şi Mariana Marin, atunci, în noiembrie, pe uriaşa navă.

Caut în grabă un vers de Madi, ca s-o reaud şi descopăr că mai la îndemână îmi e cartea lui Radu despre istoria tragică&grotescă a întunecatului deceniu nouă, unde a citat, spre a dovedi cele spuse despre copleşitoarea forţă a poeziei sale, aceste cuvinte: "Copila Atenei călcând peste ierburi în linişte mare"/ mormăie câinele,/ care te vede sărind pe fereastră cu capul în mâini,/ Singuratecă.
 

Adriana Bittel

Pentru Mariana Marin nu va mai fi nici dimineaţă, nici primăvară. Cum să accept grozăvia? Copilăroasă şi risipitoare, ea se bucura ca nimeni alta de dimineţi şi primăveri, de prietenie, de cărţi şi reviste literare. Rar un poet capabil de atîta altruism, de atîta entuziasm pentru scrisul confraţilor, de la cei foarte tineri, cărora le încuraja şi gira debutul, la afecţiunea pentru optzecişti şi pentru cei mai în vîrstă, despre care vorbea întotdeauna ceremonios, recunoscătoare pentru preţuirea de care se bucura în ochii lor. Pentru Madi nu existau conflicte între generaţii, îi erau total străine invidia, concurenţa, calculele meschIne. Voia să facă tot binele ce îi stătea în puteri "fără să rănesc nici măcar aerul pe care îl respir" şi avea curajul bunătăţii sale împotriva nedreptăţilor, suferinţelor, prostiei. Îmi telefona des, încercînd cu delicateţe să mă binedispună cînd mă simţea abătută: îmi povestea cu umor peripeţiile ei cotidiene, îmi citea poeme "calde", abia încheiate şi schimba iute vorba, răsfăţîndu-se, cînd o muştruluiam matern pentru boema ce-i năruia sănătatea. Ştiam că e un mod de a-şi amorţi tensiuni interioare insuportabile, proprii marilor poeţi, dar fiindcă mi-era dragă, mă durea să o văd distrugîndu-se. În lunile din urmă, după apariţia masivei antologii Zestrea de aur, atît de bine primită, căpătase iar poftă de scris şi pregătea un nou volum de poeme pentru la toamnă. Cartea va apărea probabil, dar pe foaia de gardă Madi nu-şi va mai scrie năstruşnicele dedicaţii.
 

Florin Iaru

M-am îndrăgostit de Madi prin anul trei de facultate şi, cum se întîmplă în asemenea cazuri, pentru a ajunge la ea, m-am slujit de poezie. De ce? Nu ştiu. Poate pentru că, înainte de Cenaclul de Luni, umblam cu toţii, ca nişte muşte bete, după glorie şi adevăr poetic. Madi avea o garsonieră prăpădită prin Titan. Acolo disecam toată arta poetică a lumii şi ne minunam de ce nu ne iese şi nouă. Poezia ei n-a izbucnit peste noapte, cum li se întîmplă norocoşilor. Abia pe la sfîrşitul lui '77 avea să dea primele semne că va sparge plafonul. Într-un fel, destinul nostru literar, al optzeciştilor, a semănat. Noi n-am ieşit pe piaţă din fragedă pruncie. Încercările şi erorile se ţineau lanţ. Dar, pînă atunci, frecam şi întristam hîrtia de o lua dracu'.

Madi era curtată de mai mulţi băieţi pe care, dacă avea pică, dacă n-avea, îi băga sub masă la băutură. Apoi făcea cu ochiul, şmechereşte. "Bătrîne" - îşi înfoia glasul, trăgînd bărbia în piept - "he, he, he! Păi, ce, aşa merge?" Într-un fel, Madi nu era bună de "iubită", ci de prieten. Dar asta nu se vedea clar atunci. Mai exact, nu vedeam eu. (Aici v-ar putea lămuri Pufi, sau Luisa, sau Nora Iuga.) Nu se putea obişnui cu stilul românesc al fiinţei, deşi a fost sclava lui preasupusă. Asta v-o spun pentru că, dacă băteai la uşa ei la miezul nopţii sau la cinci dimineaţa, tot aia era. Intrai, intrai în vorbă, deschideai sticlele de vin roşu, puneaţi ţara la cale şi, pînă la urmă, tot îi declarai ce aveai pe suflet. Uneori îi puteai spune c-o iubeşti. Tot aia era.

Madi se minuna mereu de lumea în care trăia. Mirarea ei s-a terminat o dată cu mişcările sindicale din Valea Jiului, o dată cu iniţiativa lui Paul Goma. Din acel moment Mariana Marin a devenit o militantă. Ea era portdrapelul revoltei grave a optzeciştilor. Dar, spre deosebire de militanţii de profesie cu ambiţii literare, pentru ea, momentul acela a pus ordine în felul ei de a scrie. Atît. Un soi de ordine poetică şi feminină într-o viaţă tot mai dezordonată. Mai tîrziu, a stabilit legături cu toţi dizidenţii tineri din ţară şi ne-a tras după ea. Ce vremuri! Ce beţii!

Numai că asta s-a întîmplat mult mai tîrziu. Însă atunci, înainte de cutremur, eu treceam cu acel soi de disperare băieţească prin Titan. Cap compas: garsoniera lu' Madi. Dacă era lumină, urcam.

Chiar aşa: numai dacă era lumină.
 

Mircea Mihăieş

MĂ cam răcisem cu Madi în ultimii ani. Şi nu numai eu. Nu puteam, şi nu pot nici acum, să văd cum minţile cele mai strălucite ale generaţiei mele se comportă atât de iresponsabil cu harul ce le-a fost dat. Îmi făcea rău s-o aud, la intervale largi, tot mai largi, când ne vedeam la Bucureşti, apostrofându-mă sonor şi strident cu câte un "Băi, tu nu mă mai iubeşti!" În adâncul meu nu se schimbase, fireşte, nimic. Dar, rău de gură, îi răspundeam pe acelaşi ton: "Aşa-i, Madi, nu te mai iubesc, dar te mai citesc!"

Ultima parte a frazei, însă, nu e nici ea pe deplin adevărată. Mă uit de câteva luni bune la ultima ei carte, o antologie, Zestrea de aur, care tot iese la suprafaţă din mormanul de celuloză sufocantă al acestei camere în care-mi duc viaţa. Iese cu impetuozitate şi, nu ştiu cum, mereu invers, cu titlul în jos şi ultima copertă în sus. Abia acum înţeleg semnificaţia, şi a fotografiei, şi a încăpăţânării de-a mi se impune privirii: Madi, zâmbind trist şi enigmatic, aşezată ca pentru a fi zidită într-un sicriu din cărămizi - cărămida perforată numită "eficient" -, e deja dincolo. Fotografia e veche de câteva luni, un an, şi cred că de-acum cărămizile au acoperit-o cu totul. E singurul lucru în care Madi, risipitoarea, s-a dovedit eficientă. Prea eficientă.
 

Marina Constantinescu

DouĂ zile de telefoane şi de veşti triste. Duminică după-amiază, în drum spre teatrul din Piteşti, am aflat că Vasilica Tastaman s-a prăpădit. Tumultuoasa Vasilica... Se întorsese în ţară din Suedia şi îi simţeam prezenţa. Ne-am întîlnit de cîteva ori, întîmplător şi aiurea, şi de fiecare dată îmi spunea că a venit să joace. Ba una, ba alta. Proiectele se înălţau şi se surpau cu aceeaşi repeziciune. Vasilica Tastaman aştepta. De două săptămîni, dacă nu mă înşel, începuse repetiţiile la Teatrul de Comedie. Teatrul ei. Teatrul unde a strălucit şi unde a fost adorată. Invitaţia asta i s-a părut formidabilă şi o emoţiona. Ca şi revenirea. Şi iarăşi podul de piatră s-a dărîmat, a venit apa şi l-a luat. A luat şi rîsul formidabil al Vasilicăi Tastaman, un rîs năvalnic şi cotropitor, care îi antrena toată fiinţa, cu toate împlinirile şi neîmplinirile, cu toate iubirile, tăcerile, cu toate aplauzele din lume. Valul acesta nu s-a mulţumit cu atît. De ziua Poetului, a luat o poetă. De acum înainte ne va fi greu să-l sărbătorim pe Nichita Stănescu fără să o plîngem şi pe Mariana(Mady) Marin. Nu pot să spun că am cunoscut-o bine, că am stat de vorbă zile şi nopţi în şir. Îi ştiam bine însă poezia atît de specială, patetică, cu un soi de disperare care a zvîcnit întotdeauna în verbul ei. E luni, e seară cînd scriu aceste rînduri şi, de cîteva ceasuri, Mady nu mai e. Acum doi ani, am aflat că este bolnavă şi că prietenii, scriitori şi artişti plastici, organizează o expoziţie cu vînzare în beneficiul tratamentului ei. M-am grăbit să ajung în una din sălile de la ArtExpo. Nume de mari pictori formau această ciudată expoziţie. La prima strigare, s-au strîns puţini cumpărători. N-am să uit niciodată solidaritatea şi tenacitatea cu care Mihai Oroveanu, Florin Iaru, Tudor Jebeleanu, Ioan Groşan, Ivette Fulicea s-au învîrtoşat ca iniţiativa lor să aibă izbîndă. Şi a avut. M-am amestecat şi eu printre intenţiile lor, deşi nu o cunoşteam pe Mady. Îi iubeam poezia şi forma ei de libertate chinuită. Am întîlnit-o ultima oară, cred, pe 27 februarie anul trecut, în maiestoasa Sală cu Oglinzi a Uniunii Scriitorilor. Venise să susţină "schimbarea la faţă" a "României literare". Precipitată, s-a apropiat de mine, m-a mîngîiat pe obraz şi mi-a dat volumul "Un război de o sută de ani"-ediţia a doua.

A fost apropierea şi despărţirea noastră, cuprinse în acelaşi prim şi ultim gest.

Citesc şi recitesc. O nuia de sticlă, Noapte de noapte, Poem de dragoste, Capriciu, 10 februarie, sîmbătă seara, acum ...şi cîte şi mai cîte. Mady nu mai este. Îi privesc "chipurile" din fotografia alb-negru făcută şi compusă de Tudor Jebeleanu, coperta a patra a volumului. Jumătate, Mady tînără, cu părul lung, brunetă, puternică şi fragilă, la începutul anilor optzeci, la începutul unui drum aventuros şi necunoscut; jumătate, Mady după douăzeci de ani, cu privirea obosită şi umbrită de cîteva riduri, cu părul scurt şi blond, cam lămurită ce este cu viaţa. În întregul fotografiei descopăr aerul unei femei frumoase ce priveşte lumea bărbăteşte.
 

Nora Iuga

De cÎnd am aflat vestea năpraznică, tot încerc să-i refac chipul în gînd. să mi-l readuc în faţa ochilor şi ultima Madi nu vrea să vină, îmi apare mereu prima Madi - 1979, o fată cuminte, frumoasă, foarte respectuoasă, un fel de fată a bunicilor. sîntem împreună la 2 Mai, la Dobrogeanu, la o masă: Domnul Şora, Petru Romoşan, Ion Mureşan, Nino al meu şi cu mine. Madi are un păr negru şi bogat, cu cărare la mijloc şi breton pe frunte. ascultă poeziile recitate de Romoşan şi-şi răsuceşte mereu părul, ca pe un fuior gros, la spate, ridicîndu-l, din cînd în cînd, în vîrful capului. e ca un ritual magic, nu pot să-mi iau ochii de la ea şi, deodată, peste faţa ei, se suprapune faţa lui Virgil Mazilescu. de data asta nu faţa primului Virgil, faţa ultimului Virgil, ca o rufă pe care ţi-e lehamite s-o mai calci. iertaţi-mă, vă rog, iertaţi-mă, eu nu vreau să fac aici literatură. vreau să spun totul de-a valma, cum năvălesc gîndurile, ca şi cînd ţi-ar curge sînge din nas, şi-mi crapă obrazul de ruşine că iese aşa. zece ani de zile, acei ani '80, cînd scroafa era demult moartă în coteţ, cînd se castrau poeziile pe bandă rulantă, cînd înmormîntările poeţilor se ţineau lanţ. am stat, de fiecare dată, alături de Madi, la groapa lui Nichita, la groapa lui Virgil, la groapa lui Marius, la groapa lui Mugur şi Madi era colivăreasa tuturor morţilor, aşa cum era mama răniţilor şi marchiza îngerilor. Madi care avea un suflet, numai bun să încapă în el toţi oamenii, Madi care găzduia şi ospăta drumeţii ca fîntîna Elenei Farago, Madi cu care ascultam Europa liberă, aproape în fiecare seară, la ea sau la noi, pentru că, de la geamul blocului meu, din Titan, vedeam dacă geamul ei era luminat sau nu. şi interminabilele anchete la securitate, trăind cu tăişul la beregată, şi vizitele nocturne ale miliţienilor - ajunsese un fel de vînat încolţit din toate părţile... şi, în tot acest timp, scria poezie după poezie, de parcă şi-ar mai fi jupuit o coajă nouă de pe o rană veche. şi cenzura. mulţi au acuzat-o pe Madi că Aripa secretă ar fi fost un compromis, dar ea nu s-a trădat în acest volum nici pe sine, şi nu a trădat-o nici pe Anna Frank, ea s-a identificat aici pînă la confuzie cu mica martiră evreică. vorbesc despre Madi şi nu pot scăpa de imaginea lui Virgil. amîndoi mi-au fost la fel de buni prieteni. pe amîndoi i-am iubit la fel de mult. parcă un blestem i-a unit în înaltul poeziei lor, în naivitate, în exaltare, în disperare, în pierzanie. amîndoi au ştiut că vine curînd. aveau se pare convorbiri dese cu moartea. nu erau prea discreţi în privinţa asta. îşi bîrfeau moartea. făceau băşcălie de ea, dar cred că erau cumplit de înfricoşaţi şi nimeni nu putea să-i ajute. poate există oameni în care dumnezeu a pus toate darurile: geniu, frumuseţe, bunătate, curaj, loialitate şi cîte or mai fi. pînă să-i fi cunoscut n-am ştiut că există şi un dar al autodistrugerii. ei mi-au dezvăluit acest teribil secret. dar cum scormonesc acum în mîzga asta a timpului şi dau, vrînd nevrînd, peste o mulţime de mărunţişuri, aproape uitate, rătăcite prin cotloanele vieţilor noastre, îmi amintesc de un neamţ mic, grăsuş, roşcovan, la care Madi a ţinut enorm şi, vai, le-a fost atît de asemănător. şi el a primit la naştere, alături de geniu, darul autodistrugerii. dacă plecăm de aici cu destinaţie sigură - mă gîndesc la un eventual club al poeţilor morţi - şi acolo sîntem împărţiţi pe căprării, nu mi-o pot imagina pe Madi decît între Virgil şi Rolf, adică în spaţiul rezervat celor mai buni.
 

Mircea Cărtărescu

Încerc să spun ceva acolo unde nu mai sînt cuvinte de spus. Madi a trăit ca o poetă şi a murit ca o poetă. Toată viaţa ei a fost poezia. În afara poeziei, a avut parte doar de nefericire. Unii şi-o vor aminti aşa cum a fost în ultimii ei ani: ruinată de boală şi singurătate. Eu mi-o aduc aminte (şi-o s-o ţin minte mereu) pe frumoasa, puternica, vesela şi generoasa mea colegă de an de la facultate. Cea care n-a făcut în viaţa ei rău nimănui, care n-a ştiut şi n-a vrut să se bucure de reputaţia ei de mare poetă, care a trăit şi a murit în indigenţă. Cea cu care colindam barurile şi cafenelele, în care-şi lăsa ultimul bănuţ şi unde stăteam ore-n şir vorbind numai şi numai despre poezie. Madi, cea care n-a ştiut să mintă nici în viaţă, nici în literatură, cum minţim cei mai mulţi dintre noi. Curată şi bună, entuziastă şi nesăbuită. Madi, pe care-am iubit-o cu toţii şi pentru care totuşi n-am făcut nici unul destul ca s-o salvăm de lume şi de ea însăşi. Dumnezeu s-o odihnească şi s-o păstreze mereu în gîndurile Sale.
 

Antoaneta Ralian

Există lucruri - veşti - pe care, pur şi simplu, refuzi să le crezi. Un instinct de autoapărare mentală te împiedică să percepi, să concepi imposibilul unei profunde tragedii. Refuz încă să cred că Mariana Marin a murit. Madi Marin a murit - între subiect şi predicat există un teribil dezacord - o discordanţă existenţială.

Madi era toată numai viaţă, vitalitate de luptător, entuziasm, fervoare, rîs. Rîsul ei mereu prezent, o replică spontană pentru care o invidiam - chiar dacă bănuiam că ascunde mari spaţii de tristeţe şi de singurătate.

Iarna trecută mi-a povestit - rîzînd, rîzînd - că în noaptea Sfîntului Nicolae şi-a aşezat pantofii la geam şi a pus în ei bomboane şi covrigei, ca să vină şi la ea Moşul.

Cînd mi s-a comunicat vestea, sumbră şi ireversibilă ca acele patru note de ciocan cu care începe Simfonia Destinului, o clipă m-a străbătut gîndul nebunesc că e o farsă de întîi aprilie. Dar era 31 martie...

Cu o zi înainte, în ziua de ieri a sfîrşitului, îmi telefonase - îmi telefona des. Mă informase că a participat la demonstraţia anti-Saddam Husein din Piaţa Universităţii - entuziasmele ei adolescentine! -, mă întrebase cînd sînt dispusă să începem o suită de convorbiri pe care intenţiona să le publice şi pentru care o amînam din lună în lună - şi s-a bucurat cînd am invitat-o la noi la o masă. O masă la jumătatea lunii aprilie - cum să bănuieşti asemenea crude interferenţe de destin, care nu-ţi permit un inofensiv proiect pentru un viitor de două săptămîni?

Madi Marin, în ciuda diferenţei de vîrstă care ne despărţea, îmi era foarte aproape şi îmi aducea poezie. Mă amuza uneori că se conforma atît de tipic clişeului romantic, desuet, al poetului: aeriană, imagine clasică al acelui banal "cu capul în nori", desprinsă de orice realitate materială, mai ales bănească; inocentă, de o inocenţă şi o puritate ce frizau, uneori, naivitatea. Şi dăruită, o dăruire totală, caldă şi tandră, în tot ce făcea, în poezia ei - marea ei poezie despre care nu vorbea niciodată - ; în prietenie - o generozitate aproape incredibilă şi anacronică în pragmatismul nostru cotidian - ; în fericirea ei de a descoperi, de a năşi, noi tinere talente. Bucuria vibrantă cu care m-a anunţat acum cîtva timp că a descoperit un nou tînăr de mare talent!

S-a dăruit, s-a cheltuit, s-a topit în versurile ei superbe, s-a dezlănţuit în trăiri excesive pentru firava ei alcătuire fizică, s-a consumat şi... s-a epuizat. Mult prea devreme. De ce oare mor poeţii atît de tineri? Să fie nevoie de poezie pe acolo, pe sus?

Mariana Marin, Madi, îţi mulţumim pentru că laşi atîta frumos în urma ta.
 

Claudiu Komartin

eparte de a fi fost tiranică, prietenia Marianei Marin te cuprindea ca un năvod luminos, şi se cerea respectată cu sânge şi suflet. De la ea îţi era permis să pretinzi totul, dar, o dată ce acceptai acest lucru, nu mai era loc pentru jumătăţi de măsură. Răzvrătită în faţa răcelii şi a nepăsării din gesturile semenilor, Madi absorbea toate durerile şi frământările lumii, contopindu-se cu ele până la schilodire, pentru a le infuza o caldă, pulsândă, indeniabilă omenie. Efortul era însă epuizant şi i-a devastat sănătatea. Orice soluţie comodă, orice ieşire lejeră din criză, orice răspuns nesincer sau evaziv o iritau. Iar când devenea corozivă, trebuia să te păzeşti.

Ne-am luat rămas bun, fără a şti că este şi cel din urmă, cu două zile înaintea sfârşitului. În timpul plimbării prin oraş, se bucurase de venirea întârziată a primăverii. Era exaltată, îşi făcea planuri, visa cu ochii deschişi. Consolator pare doar gândul că, în ultimele ei luni, Mariana Marin a simţit şi a întors cu infinită tandreţe întreaga dragoste a celor ce o iubeau.

Dacă ai mai fi alături de noi, ţi-aş aminti că niciodată dragostea care ţi se arăta nu te-a lăsat indiferentă. Apleacă-te deci asupra celor ce vor să îţi audă pentru ultima oară vocea: morţii nu mai au dimineaţă, spuneai, dar mâine în zori eu încă voi aştepta un telefon de la tine.