Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
In memoriam Antoaneta Ralian de ---

Portretul unei doamne

Sfârşitul anului 2015 a adus despărţirea de doamna Ralian, care a dat deseori, prin interviuri sau amintiri de viaţă lungă, culoare şi distincţie paginilor noastre de Meridiane. Nu-mi dau seama când am zărit-o prima dată, pe vremea când venea relativ des, elegantă şi întrucâtva excentrică, în redacţie. Nici cum am ajuns să vorbim, tot mai puţin în persoană şi tot mai ritmic la telefon, despre materialele pe care le trimisese sau pe care le pregătea şi, pe lângă asta, despre toate fleacurile. Avea plăcerea conversaţiei, ca toţi oamenii care au timp, şi obsesia termenelor, ca toţi oamenii ocupaţi. Fiindcă era şi una, şi alta, suficient de trecută prin viaţă cât să nu se mai grăbească, şi suficient, prea mult poate, prinsă încă în obligaţiile lumii literare cât să poarte, cu asupră de măsură, răspunderea şi obositoarea bucurie a unei pagini de revistă pe care o semna. Ştia, mai bine decât mulţi alţii, uzanţele societăţii prin care se mişca de decenii, ceea ce n-o reţinea să fie, nu o dată, de o reconfortantă sinceritate. Dibuia, apărătoare tenace a propriilor mize, formalismul, încropeala, complezenţele. Răsplătindu-i cu fidelitate şi ocrotitoare prietenie pe cei care treceau proba autenticităţii. Secvenţe din prieteniile de-o viaţă, ca şi din cele mai noi, se întorc astăzi, în chip de omagiu, în cele trei pagini pe care i le dedicăm, semnate de Marina Dumitrescu, Irina Horea şi Luminiţa Voina-Răuţ. Dumnezeu s-o odihnească! (S.V.)


Stilul senectuţii

Am cunoscut-o pe Antoaneta Ralian abia în 2014. Târziu, deci. Din fericire, nu şi tardiv. Demult îmi doream să realizez pentru Radio o înregistrare cu această descendentă a unei eminente galerii de talmăcitori din cultura noastră, pe tema traducerii ca act creator. Încurajată de o prietenă comună să o contactez cât mai grabnic, am ezitat totuşi destul de mult, în ideea că aş putea deranja o persoană foarte în vârstă... La un moment dat, mi-am luat însă inima în dinţi şi pot spune că din prima clipă dialogul nostru a fost spontan şi spornic. Peste scurt timp, mă prezentam în micul apartament de la Sala Palatului cu reportofonul în mână, emoţionată să aud exprimându-se vocea persoanei al cărei (re)nume îmi era atât de bine cunoscut din scris. Căzuserăm de acord anterior asupra unui plan de discuţie, destul de rămuros, dar nu neg că, înainte de a începe, m-am întrebat cum „va rezista” doamna Ralian unei înregistrări care putea depăşi o oră şi jumătate! Cum se va concentra! Cât de radiofonic va fi discursul unei... nonagenare! Cum să fac să nu o suprasolicit! După primele minute mi-am dat seama că am în faţă un intelect perfect întreţinut. şi că astfel de temeri nu-şi au locul. Spontaneitatea şi coerenţa răspunsurilor, alerta adaptare la paranteze sau digresiuni, împletirea anecdoticului cu teoreticul, rezistenţa la lungul şir de întrebări şi, nu în ultimul rând, armonioasa limbă română vorbită parcă din iubire pentru cuvinte – toate acestea m-au lăsat, cum s-ar spune, mută de admiraţie. La încheierea acţiunii noastre, nu-mi venea să cred cum trecuse timpul, fără să-l simţim. Ochii albaştri ai doamnei Ralian zâmbeau, între noi se instalase, firesc, prietenia.

Pe lângă arta sa de traducătoare emerită am admirat la Antoaneta Ralian arta de a-şi trăi bătrîneţea. Cu acceptare înţeleaptă, dar niciodată cu resemnare. Îngrijită, elegantă, ospitalieră, în pofida suferinţei trupeşti, căreia nu înţelegea să-i devină supusă. Orice neajunsuri în plan biologic deveneau acceptabile, atâta timp cât nu obstrucţionau exercitarea intelectului, sau nu împiedicau activitatea zilnică la masa de lucru. („Dacă nu aş lucra, nu aş putea să trăiesc” – spunea adeseori, neînţelegând însă prin aceasta a lucra oricum, ci riguros, înnoitor). Ducerea la bun sfârşit a proiectelor în curs, ca şi angajarea fără ezitări în altele noi, au ţinut-o pe Antoaneta Ralian , până în ultimele luni de viaţă, într-o autentică alertă a senectuţii, care o făcea fermecătoare. Chiar şi atunci când tumultul lăuntric al sfârşitului de parcurs existenţial se făcea simţit, tonalitatea era la fel de lucidă şi demnă. „Nu ne dăm seama ce important este aerul” – îmi spunea nu demult, în toamna lui 2015, într-un moment dificil, nebănuind că îmi întipăreşte în suflet, pentru totdeauna, această scurtă frază.

Antoaneta Ralian s-a confruntat cu îndelungata-i senectute în mod constructiv. A suferit din pricina ei, dar s-a şi lăsat stimulată de ea. Luând doar câteva exemple din recolta anilor din urmă – traduceri noi din Joyce, Oscar Wilde, Amos Oz sau Tennessee Williams, „marea provocare” Henry Miller, sau traducerea romanului scris în engleză de Alex. Leo Şerban – înţelegem în ce paradigmă creatoare şi-a ancorat viaţa şi opera. Chiar dacă pe fundal, cu timpul, devenea tot mai prezent „conflictul acut, dureros” (analizat în volumul său de amintiri) „între neputinţa fizică, din ce în ce mai accentuată, şi năzuinţele, dorinţele, dragostea de viaţă, nevoia de participare, de integrare în circuit, care au rămas la fel de fervente, de nealterate, ca la 30 de ani.” Antoaneta Ralian lasă moştenire un model intelectual.

Marina Dumitrescu


Ultima oară

Ultima oară când am vorbit la telefon mă anunţa că se internează la „Aslan”. Nu se simţea bine, ba chiar se simţea foarte rău, mi-a spus, dar în două-trei săptămâni se va pune din nou pe picioare – adică se va întoarce acasă cât de cât remontată. Am întrebat-o dacă pot să o vizitez, „cum să nu, aştept cu nerăbdare să te văd…”, aşa am rămas înţelese (urma să plec din oraş, mă întorceam în zece zile).

Singura dată când a refuzat să mă vadă fusese cu vreo trei săptămâni înainte. Era acasă, nu se simţea bine nici atunci, starea ei nu-i permitea să primească pe nimeni. „Nu vreau să mă vezi aşa”, mi-a spus. Nu primea pe nimeni fără să se fi aranjat – părul, obrajii, ochii minunaţi, buzele, ţinuta vestimentară. Nu ieşea din casă fără ca aceste detalii importante să fie puse la punct. Era impecabilă, de fiecare dată. Chiar şi în anii din urmă, când suferinţele îi biciuiau trupul, păstra o ţinută dreaptă, capul nu-i cădea niciodată în piept, mâinile nu-i zăceau inerte în poală sau pe lângă trup. O sfidare a anilor şi a durerii. Refuzul ei de a ne vedea mi-a dat o strângere de inimă. Şi totuşi, îmi spuneam, ea va învinge şi de data asta. Ca întotdeauna.

În ultima vreme, lipsind eu timp mai îndelungat din oraş, apucasem s-o văd doar la târgurile de carte, unde venea însoţită, i se oferea un scaun şi şedea între cititori şi scriitori, fericită că e acolo, că nu fusese uitată de breaslă, de admiratorii artei traducerii, de organizatori şi editori. Ca întotdeauna fericită să fie printre confraţi. Fără invidie profesională, dimpotrivă, cu o generozitate rară, se bucura de succesele traducătorilor tineri, la fel de mult ca de ale celor consacraţi. Dedicată acestei arte ca nimeni altul, o întrista orice dovadă de lipsă de respect faţă de ceea ce înseamnă truda traducătorului de literatură, faţă de procesul de creaţie, de creatorul de artă. Participa la lansări de carte – ale altora, ale ei –, lua cuvântul, era prezentă la dezbateri, îi plăcea să-şi spună părerea, să i se ceară sfatul, să fie consultată. Să-şi dezvăluie tainele profesionale. Plină de energia interioară care îi dădea putere.

Am văzut-o ultima oară cu ocazia decernării premiului Opera Omnia, al Uniunii Scriitorilor, în 2014. Nu a putut urca pe scenă, a rămas în fotoliul din sala de festivităţi, au coborât cei de pe scenă să-i înmâneze premiul, să o felicite. M-am bucurat să pot fi prezentă acolo şi să o văd din nou laureată. Câte romane a tradus? Câtor romane le-a oferit o nouă versiune în limba română? Câte i s-au reeditat? Cât a scris? Mult peste o sută. Vă puteţi imagina ce înseamnă asta, dumneavoastră, traducătorii de literatură mai noi, mai purii? Dumneavoastră, care ştiţi ce înseamnă să traduci literatură?

Acum câţiva ani, m-a invitat la un spectacol de dansuri irlandeze, la Sala Palatului. Urma să trec să o iau de acasă – locuia chiar vizavi. Cu o zi înainte de spectacol, mi-a transmis că îmi lasă biletele la Uniune, nu poate veni, se simte rău, se internează de urgenţă. I-am telefonat după spectacol, îi cumpărasem un program, voiam să i-l duc. A rămas să mai vorbim. Ne-am văzut într-o sâmbătă, în micul şi elegantul apartament de la Sala Palatului. Acolo locuia. Acolo lucra, scriind de mână. Dicţionare, enciclopedii, cărţi de referinţă, topuri de hârtii, stilouri, tocuri, creioane, le vedeai peste tot în jur, sugerau febrilitatea cu care lucra. Acolo îşi primea musafirii. În acea zi, mai era o persoană invitată la masa pregătită cu mult bun-gust şi cu măsură – nimic nu lipsea, nimic nu se revărsa, totul era echilibrat şi îmbietor, fiecare fel îl anticipa pe următorul, băutura era exact cea potrivită, dar, desigur, opţiunile stăteau la dispoziţia oaspetelui. Aşa fusese mereu la ea acasă, fiecare element al mesei era esenţial, nimic la voia întâmplării.

Ca în Alice în Ţara Minunilor, spaţiul acela strâmt, care părea să te sufoce în momentul în care păşeai în minusculul antreu, căpăta brusc dimensiunea unui palat – într-atât de plin de informaţie, de amintiri, de referinţe şi ademeniri era. Unde să te uiţi mai întâi – la cărţi, la discuri, la fotografii, la totemuri, pietre semipreţioase, obiecte de cult, la mobilă şi tapet, la vasele de porţelan, la bronzuri şi tablouri? Dar ceea ce însufleţea şi metamorfoza spaţiul era, desigur, prezenţa ei, a stăpânei, zâmbitoare, bucuroasă de oaspeţi. Cu o sclipire ghiduşă în ochi, te poftea să iei loc şi te îmbia cu aperitive şi mici gustări. O cafeluţă? Un cinzano? Poate un whisky? Vin? Excelent, roşu sau alb? Nici nu simţeai cum ţesuse deja o plasă vrăjită în jurul tău, te cufundai în pernele moi ale canapelei şi deodată îţi dădeai seama că nu ea era cea care îşi trăda secretele, ci tu erai cel care se confesa. Cum îi mai plăcea să asculte! Cum ştia să pună întrebări exact atunci când aveai nevoie doar de o adiere ca să deşerţi tot sacul!

Aproape de fiecare dată uitam care este intrarea şi care este blocul, primul, sau al doilea. Trebuia să mă uit în carnet sau să-i telefonez. Odată, neavând nici cartelă pentru telefonul public, nici mobil, am fost nevoită să iau la rând intrările. Când, în sfârşit, am nimerit, trecuse de mult sfertul academic. Scrumiera conţinea deja câteva mucuri (fuma pe atunci), cafeaua se evaporase aproape de tot de cât zăcuse pe aragaz, ca să fie caldă, dar bucuria de a ne revedea a stins şi enervarea mea vinovată, şi iritarea ei justificată. La urma urmei, aveam o după-masă întreagă să pălăvrăgim câte-n lună şi stele.

Nu ştiu cum ne-am împrietenit. O ştiam de multă vreme, o vedeam adesea când mă duceam la Cumpătu în vacanţele mele şcolare sau, mai târziu, în „concedii” de lucru. Ea venea să traducă în liniştea vilei nr. 4, de pe malul pârâului care-i umplea cu susurul său zilele şi nopţile. Mânca la cantină, unde o vedeam la o masă din colţ, elegantă, singură sau cu soţul ei, apoi dispărea… unde?, probabil la lucru. Nu mă cunoştea, nu avusesem ocazia să facem cunoştinţă, dar eu ştiam cine este. Cine nu ştia? Făcea parte din societatea selectă a traducătorilor de literatură, ale căror traduceri le citeam pe nerăsuflate (pe atunci, rar puteai procura o carte în limba originală, traducerile erau esenţiale pentru a veni în contact cu alte literaturi, cu alte culturi). Făcea parte din societatea selectă a traducătorilor de literatură engleză. Era un reper pentru mine. Mi se părea o minune că o puteam privi, că o puteam auzi vorbind, că mă aflam în acelaşi spaţiu cu ea.

Într-o bună zi a unui an ’80 din secolul trecut, la Cumpătu fiind amândouă, la cantină, mi-am luat inima în dinţi şi m-am apropiat de ea, cerându-mi scuze că o deranjez, prezentându-mă şi spunându-i că vreau s-o consult într-o problemă legată de traduceri. M-a poftit să iau loc. I-am spus la ce lucram, ce publicasem până atunci. O rugam să citească unul dintre textele aflate în lucru şi să-mi spună ce părere are. Să mă certifice sau să mă desfiinţeze. Era, pentru mine, marea încercare – ori, ori, i-am zis. (Dacă spunea nu, nu mă gândisem la ce aveam să fac…, dacă însă spunea da, ei bine, era ca un certificat de naştere pentru mine. Dacă Ea spunea da…)

Stăteam la aceeaşi vilă 4, unde mă refugiasem împreună cu fiul meu, care era în vacanţă. I-am dat textul scris de mână în acea dimineaţă. Mi-am petrecut ziua cu fiul meu, hălăduind, în pădure, pe râu în sus şi la vale, şi în tot acest timp m-am întrebat ce soartă mă aşteaptă. Până seara m-am perpelit. Nu puteam lucra, nu mă puteam apropia de birou. Seara, la masă, am primit răspunsul.

Îi datorez destinul meu profesional.

Ei, doamnei Antoaneta Ralian.

(Text preluat din nr. 3/ 29 decembrie 2015 al Revistei de traduceri literare, revista online al Secţiei traducătorilor literari a USR.)

Irina Horea


Nu ştiam că Joyce, Tennessee Williams, Henry Miller, Iris Murdoch, Saul Below, Virginia Woolf, Oscar Wilde au scris în limba română...

Am fost adesea întrebată cum am cunoscut-o pe doamna Ralian, cum de-am ajuns aşa de bune prietene? Ceva fundamental ne-a apropiat: traducerile literare. În 1995, la Teatrul Bulandra s-a montat o piesă de Edward Albee: Totul în grădină. M-am ocupat cu acea ocazie de afiş, caiet program, mă rog, toate materialele promoţionale şi, în bunul obicei al teatrului, pe toate am trecut şi numele traducătorului. Iar apoi am invitat traducătorul la premieră. Traducătorul lui Albee fiind... Antoaneta Ralian! Ţin minte, de parcă ar fi azi: după premieră, doamna Ralian – căci era o Doamnă în adevăratul sens al cuvântului – m-a sunat să-mi mulţumească pentru invitaţie, dar mai ales pentru faptul că, spre deosebire de alte teatre, al nostru n-o uitase! Cum să vă uit, am răspuns eu, uluită? De ce să vă uit? Păi aşa, fiindcă traducătorul, în general, e ultima roată la căruţă... Cititorii, criticii, dramaturgii, regizorii, juriile premiilor, toată lumea ne uită pe noi, traducătorii. Eu nu-i uit, doamnă Ralian, i-am răspuns. Poate şi dintr-un motiv personal, şi eu sunt traducător literar. Da? Şi din ce limbi traduci, m-a întrebat ea curioasă. Din spaniolă, franceză, uneori şi engleză... Acesta a fost declicul prieteniei noastre. I s-a părut interesant să interacţioneze cu un traducător mai tânăr.

Ulterior, când aveam s-o cunosc mai bine, mi-am dat seama că, de fapt, toţi prietenii ei erau tineri. Scriitori, editori, traducători, jurnalişti – mai târziu paleta prieteniilor ei s-a extins considerabil, ajungând să cunoască îndeaproape diplomaţi, ba chiar şi politicieni şi pe şeful statului, primind de la Traian Băsescu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.

Ne-am împrietenit atât de bine, încât ne-am apropiat şi familiile. Am fost la teatru, la concerte, la restaurante împreună. Ţin minte că domnul Ralian, care era deja foarte în vârstă, era un adevărat gentleman. Deşi uşor adus de spate, refuza cu obstinaţie să fie ajutat la cumpărături, iar când mergeai cu el la un local, ţinea uşa să intre mai întâi doamnele şi scaunul ca să se aşeze în primul rând reprezentantele sexului frumos...

Nu-i de mirare aşadar că împreună au alcătuit un cuplu armonios. 7 ani i-a supravieţuit doamna Ralian, fix cei 7 ani care-i despărţeau ca vârstă. Ştiu însă că pentru dumneaei aceşti ultimi 7 ani au fost şi grei, dar şi frumoşi. Grei, pentru că dintr-o dată s-a simţit singură, cumplit de singură fără omul care o iubea şi o proteja ca nimeni altul pe lumea asta. Dar, fiind de o inteligenţă sclipitoare şi un umor debordant, a ştiut şi să-şi înfrumuseţeze aceşti 7 ani, înconjurându- se de prieteni, casa ei fiind aproape mereu plină de tineri care o vizitau să stea „la un pahar de vorbă” cu dumneaei. Rareori mi-a fost dat să cunosc pe cineva aşa ca doamna Ralian, dat fiind vârsta ei înaintată! Fizicul îi juca feste, e drept, dar era atât de volubilă, de vie, de dornică de viaţă socială, încât după câteva ore petrecute în preajma ei, o simţeai tânără şi energică!

Ce să vă spun? Erau foarte multe lucruri pe care le apreciam la ea. În primul rând hărnicia. Muncea ca un neamţ. Metodic, aplicat. Era în stare să stea aplecată asupra unui text pe care-l traducea şi câte 10 ore pe zi. Eu o mai certam, îi spuneam că nimeni nu lucrează aşa, stahanovist. Ea îmi spunea: dar ce să fac? Trage Denisa, trage Bogdan, trage Laura de mine, trebuie să predau cartea până... Denisa Comănescu, adică Humanitas sau Bogdan Stănescu, adică Polirom, sau Laura Albulescu, adică Art. Dar mai trageţi-vă şi dumneavoastră sufletul – încercam eu s-o mai ponderez – zadarnic însă... Humanitas, Polirom sau Art pot să scoată cartea şi mai târziu, dar dumneavoastră dacă vă îmbolnăviţi... Nici nu voia să audă!

Ţin minte că, după ce-a tradus Joyce (Portret al artistului la tinereţe) şi Oscar Wilde (Portretul lui Dorian Gray), cărţi de mare complexitate stilistică – traduse în anii din urmă – mi se tot plângea: am tradus atâţia irlandezi, dar n-am văzut niciodată Irlanda! În tinereţe n-am ajuns acolo, acum am bani, dar nu mai am picioare... şi aşa de mult mi-ar fi plăcut să cunosc ţara lui Joyce, a lui Wilde, a lui Swift...

Pe neaşteptate, am fost trimisă patru zile cu teatrul la Dublin. Anul trecut în octombrie. I-am dat telefon doamnei Ralian şi s-a bucurat aşa de mult, de parcă mergea chiar ea! Mi-a zis: acum tu o să-mi povesteşti cum e Dublin, o să vii şi o să-mi spui tot şi-n felul ăsta o să fie ca şi cum aş fi şi eu în Irlanda! Recunosc: eram curioasă să cunosc Dublinul. Nu fusesem nici în Anglia, nici în Scoţia. Irlanda s-a ivit din întâmplare. Eram însă bucuroasă că-i pot povesti doamnei Ralian cum e ţara, că puteam fi chiar şi pentru 4 zile ochii ei.

Am văzut multe în patru zile dublineze: muzeul scriitorilor, casa lui Joyce, Trinity College, St Patrick Church, Christ Church. Totul pe fugă, evident, timpul fiind foarte scurt. Dar negreşit, după fiecare vizită, intram într-un pub să-mi odihnesc picioarele şi de acolo o sunam pe doamna Ralian. Ei, cum e? Azi ce-ai văzut? Cum zici că e casa lui Joyce? Dar St. Patrick, dar irlandezii ca oameni, aşa-i că sunt mai calzi decât englezii? Când o sunam din Dublin îi simţeam glasul fremătând de bucurie şi credeţi-mă, atunci parcă mă bucuram şi eu altfel. Când cumpăram câte un suvenir din Dublin mă gândeam şi la dumneaei. În fine, când am revenit acasă, am petrecut două zile sporovăind despre Irlanda şi irlandezii ei... ascultând muzică irlandeză, privind albumul despre Irlanda pe care i l-am adus, dar mai ales o cărticică, simpatic intitulată The secret Dublin, acel Dublin ascuns ochilor turiştilor, pe care sunt convinsă că doamna Ralian l-ar fi savurat ca nimeni altcineva...

Doamna Ralian a fost până în ultima săptămână un om extrem de prezent, de viu. Plin de planuri de viaţă. Cu doar o lună înainte de a se stinge a venit la Bulandra să vadă The Bach Files. Se mişca greu, era deja în scaun cu rotile, dar asta n-a contat: a venit, a fost încântată de spectacol, l-am comentat amândouă şi avea de gând să-l revadă. Dar asta nu e tot. A văzut majoritatea premierelor bucureştene în ultimul an, inclusiv Un tramvai numit dorinţă, piesa tradusă de ea pentru Teatrul Odeon. Ba chiar, neputând să se deplaseze, a cerut celor din Oradea să-i trimită un DVD cu piesa Scripcarul pe acoperiş, care se juca cu sala plină, fiind apreciată şi în Ungaria...

Ar fi multe de povestit despre doamna Ralian. Despre modul în care lucra, de pildă. Nefiind familiarizată cu internetul, folosea şi acum dicţionarele Oxford, enciclopediile Larousse, pe care le consulta conştiincioasă, nefăcând niciodată rabat la calitate. Când erau termeni spanioli, mă suna. De pildă, la piesa Camino Real de Tennessee Williams şi-a făcut liste cu cuvinte şi expresii în spaniolă – neînţelese – pe care voia să le traducă doar după o explicaţie profesionistă. (Aici fac o paranteză: zilele trecute am văzut în librării volumul de teatru de Tennessee Williams. A apărut prea târziu, nu l-a mai apucat. Mi-a fost imposibil să mă apropii de el, mi-era greu să-l văd eu, iar ea nu... mă durea sufletul că nu s-a mai bucurat să-l ţină în mână, să-şi anunţe prietenii că i-a apărut o nouă traducere.) Pe urmă fizic cum lucra. Scria într-un caiet cu stiloul. Pentru că în ultima perioadă avea dureri atroce de picioare, şi-a comandat un pupitru la care scria, da – un pupitru ca de clase primare – şi scria, scria, scria ca un elev sârguincios la el... În fine, fiindcă traducerea era scrisă de mână, ea singură plătea pe cineva să-i introducă la calculator textul, revenind apoi de câteva ori asupra traducerii pentru acurateţe, pentru versiunea finală, pentru a oferi cititorului român o bijuterie... Iar uneori editurile o plă- teau cu întârziere, ea abia amortizându-ş i cheltuielile făcute cu introducerea textului pe computer. Alteori, editorii o înşelau grosolan. De pildă, unui editor i-a cedat drepturile pe viaţă pentru cărţi importante... Ce să fac, dacă am fost proastă şi n-am citit cu atenţie contractul, se necăjea ea....

Sunt atâtea amintiri care mă leagă de doamna Ralian, că nu ştiu când m-aş opri dacă vi le-aş povesti pe toate... Un lucru mai vreau să spun însă. Deşi în ultimii ani se mai deplasa – a mai fost la mare, la munte – în orăşelul ei natal, Roman, n-a mai ajuns de câteva decenii. Nu ştiu exact motivul. Îl bănuiesc doar. Pentru ea Romanul era un spaţiu magic, al copilăriei, dar şi un spaţiu al durerii, locul unde i-a murit mama şi unde tatăl îşi pierduse casa şi slujba la Bancă. N-am întrebat-o niciodată de ce n-a mai ajuns la Roman.

Cu doi ani în urmă însă, am ajuns – tot eu, în locul dumneai! – la Roman. Şi m-am gândit să-i fac o surpriză. Să-i cumpăr un album cu oraşul, un album prezentând, pe cât posibil, oraşul vechi, aşa cum l-a cunoscut doamna Ralian în tinereţe, dar şi oraşul prezentului, pe care dânsa nu l-a mai apucat. Ei bine, ce credeţi? Am căutat peste tot un album: în librării, la muzeul de istorie al oraşului. Nimic. La un moment dat, cineva îmi spune că s-a editat o monografie, dar fiindcă nu s-a vândut, cartea a ajuns în beciul muzeului. Am ajuns acolo, am vorbit personal cu directorul instituţiei, i-am cerut un exemplar, i-am spus pentru cine îl doresc – deşi în vârstă, domnul respectiv nu auzise de doamna Ralian: iarăşi statutul ingrat al traducătorului, dar ce traducător în cazul acesta?!! – în fine, mi-a promis că la întoarcerea mea din Iaşi voi avea albumul. Măcar atât să-i pot aduce, o imagine a oraşului natal, dacă de văzut nu-l mai putea vedea...

Oraşul Roman, care ar fi putut să- i confere statutul de cetăţean de onoare, poate da măcar acum numele doamnei Antoaneta Ralian unei străzi, zic eu... În fine, odiseea mea a avut un final fericit, i-am adus acasă ORAŞUL NATAL doamnei Ralian, iar când a răsfoit cu înfrigurare albumul, am văzut-o fericită: recunoştea bulevarde, o biserică, îşi căuta strada pe care se născuse...

Vreau să cred că n-o vom uita prea repede pe doamna Ralian. Cărţile ei, impecabil traduse, vor fi citite de câteva generaţii, sunt convinsă, fiindcă traducerile ei nu vor avea nevoie de revizuiri! Aş vrea însă să-mi închipui că acei cititori, după ce vor da ultima pagină a cărţii, chiar dacă n-au cunoscut-o, să spună doar atât: excepţională carte! Nu ştiam că Joyce, Tennesee Williams, Henry Miller, Iris Murdoch, Saul Below, Virginia Woolf, Oscar Wilde au scris în limba română...!

Luminiţa Voina-Răuţ

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara