Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
In memoriam - Ion Fiscuteanu - Moartea unui înger trist de Myra Iosif


Nu-l recunoscusem. în după-amiaza cenuşie a unui aprilie ploios intrasem la un film românesc lăudat de presa belgiană, în mica sală a unui multiplex central, uimită de înghesuială, înciudată. Greu îmi găsisem un loc. Publicul? Belgienii "din centru", toate vârstele, toate straturile sociale, toate culorile - cartierul Matongé (congolez) - e chiar lângă complexul cinematografic. Auzeam clar chicotelile unui grup gălăgios de tineri români, în rest tăcerea politicoasă (plicticoasă) belgiană.
Nu-l recunoşteam. Obrazul cu trăsături aspre şi boţite, glasul cu tăinuite accente ardeleneşti, privirea lehămesită, învăluită în obidă, omul care telefona calm, răbdător şi evident - nu prima dată - domnişoarei de la Sal­vare, îmi aminteau un chip cunoscut, un personaj, un prieten. Uitat? Pierdut?
Abia când Dana Dogaru i-a deschis uşa - uşor iritată la vederea lui - şi mai apoi - tot ea cu un aer îndulcit de gospodină cumsecade i-a adus nişte "musaca", abia atunci, prin nu ştiu ce misterioasă conexiune, am realizat cine este Dante Remus Lăzărescu.
Desigur, "îngerul trist" întâlnit de mult, cândva, pe scena atât de dragă mie a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş! Erau anii '70, anii tinereţii noastre şi ai efervescentei generaţii "de aur" a teatrului românesc... Asistam la premiera pe ţară a piesei Aceşti îngeri trişti de Dumitru Radu Popescu. Alături de Anca Neculce Maximilan, Ion Fiscuteanu, robust pe din-afară şi delicat lăuntric - compunea un neuitat personaj, înrudit cu "tinerii furioşi'' britanici, dar atât de autohton! O prezenţă magnetică, un caracter puternic, explozie de furie, de mânie copleşitoare, juvenile, care totodată se topeau într-o tristeţe subţire, îmbătrânită, atotştiutoare că "zidurile" nevăzute din jur nu se pot clinti din loc.
Oare bănuia, presimţea tânărul mânios, suav îndrăgostit, că va deveni peste vreo trei decenii inginerul Dante Remus Lăzărescu, tăvălit prin şantiere, pensionar târşâit de viaţă, naufragiat în "bloacele" unui cartier bucureştean? Bându-şi minţile de prea multă singurătate, sărăcie şi lehamite? ... Abandonat de copiii emigraţi peste ocean, mereu dojenit de vecinii compătimitori şi lacomi de curiozitate? Rareori în contact cu neamurile cumpătate din Ardeal, deci fără " aparţinător"? Şi-ar fi închipuit că imensele depozite de dragoste pe care le avusese cândva, că gingaşa lui tandreţe se vor revărsa asupra pisicilor, singurele fiinţe vii din sordidul apartament?
Din trecutul scenic al acestui mare actor de teatru îmi reapare şi soldatul Pasăre.Tot pe scena naţională târgumureşană şi tot într-un text scris de DRP (Piticul din grădina de vară), un rol antologic ce rămâne în galeria personajelor sale de neuitat. Un "răcan" slab de minte, un "prost al satului", cu mers poticnit şi fugă ţopăită, Pasăre, încartiruit într-un conac din Câmpia Dunării, soldat în "detaşament de execuţie" e încarnat de Fiscuteanu ca un sărman Tom shakesperian, într-o învolburată furtună a istoriei. Cu viclenie aburită el se mişcă, hurducăind găleţi de var stins, ştergând urmele crimei, pe "pământul nimănui", la hotarul dintre nebunie şi înţelepciune. îmi amintesc finalul: obrazul îi devenise o mască chinuită intrată adânc în carne.
Bietul Pasăre e o făptură deosebită, alcătuire omenească aparte într-o vreme aspră, tensionată, e război... Dante Remus Lăzărescu, biet bolnav anonim, pensionar oarecare, sfârşeşte purtat din targă în targă prin culoarele reci, cenuşii ale unor spitale în care zumzâie suferinţe, durere, omenet disperat şi neputincios... Suntem în vremuri normale, e pace, avem imagerie medicală, tehnologie digitală, dar "zidurile" nevăzute din jur sunt parcă şi mai apăsătoare! Ziduri compacte, de neclintit, clădite din indiferenţă, aroganţă si neomenie. Ce dificilă e această ultimă compoziţie în banalul şi în realismul unui "fapt divers" cu care ne înmărmureşte Ion Fiscuteanu!
îngeri trişti nu mai există, iar ultimul dintre ei a murit.
Totuşi o fiinţă i-a fost aproape, o "soră" înger şi ea, personaj-cheie, cheie neorealistă, jucat cu studiată simplitate şi fineţe în imperceptibile nuanţe, de minunata Luminiţa Gheorghiu...
Filmul s-a sfârşit. Pe ecran se prelinge parcă la nesfârşit lunga distribuţie, cu mulţumirile aferente, iar publicul belgian copleşit, rămâne încremenit pe loc.
Brusc izbucnesc aplauzele...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara