Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Imposibila trădare de Marius Miheţ

Matei Călinescu, Spre România (2000-2002). Jurnal inedit, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016, 160 pag.

Dacă ar fi fost publicat, cum era firesc, înainte de Ieşirea din timp , cu siguranţă Jurnalul inedit n-ar fi avut încărcătura de lectură ce-o resimte acum cititorul. El devine martorul unui sfârşit aparent imprevizibil.

Mărturisitorul unui viitor tăcut. Vrând-nevrând, conexiunile se fac şi ele închid cititorul într-un spaţiu al lecturii traumatice; ca să nu mai vorbim de faptul că ştie deja ce-vasă- vină, iar bietul diarist pare cu atât mai mult prins între zidurile unei vieţi ce nu-i mai aparţine.

Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp stătea sub semnul înfrăţirii cu boala. Jurnalul morţii aşteptate, partenerul ultim de creaţie, maestrul convingător în toate cele. Citim acum preludiul dialogului final cu sine.

La cât de mult s-a scris despre jurnale până în primii ani ai noului mileniu, cu egală intensitate ele trec astăzi neobservate. Nimeni nu mai face caz de vreunul, dacă nu promite material exploziv. Confesiunile lui Adrian Marino au încheiat era curiozităţii în postcomunism – cea a decriptării intimităţii. Are dreptate Matei Călinescu să nu creadă în posteritatea propriului jurnal. Cui i-ar folosi, într-o perioadă în care intimitatea e răsturnată, de bunăvoie, cu rele cu tot, în spaţiul virtual? Jurnalul apărut acum, întins între 2000 şi 2002, precede, aşadar, Ieşirea din timp, notat între 2004 şi 2009. Sunt anii când încă se bucură de posibilitatea aventurilor, deşi făcuse tot posibilul să rămână un călător leneş. Să fie frica de-a rămâne singur cu viitoarea boală? Ne găsim departe, totuşi, de confirmările medicale. Împreună cu soţia vizitează Grecia; Uca este ghid şi partener. Zeiţă şi, fără să vrea, Euridice, deocamdată prin paradisul grecesc. La tot pasul capcane organizatorice, întâmplări amuzante, revelaţii târzii. Nu încă definitorii.

Spre România e jurnalul confruntă rilor: lecturile întâlnesc modelele, ficţiunea – realităţile. Exilatul – ţara, bătrânul – pe cel tânăr. Cel mai intens însă, în acest jurnal se înfruntă coincidenţele. Nu poţi arbora inocenţa cititorului care nu poate privi peste prezent. Citind dinspre viitor spre trecut, cartea privilegiază o stare de veghe.

De unde, totuşi, tentaţia jurnalului? Matei Călinescu e convins acum nu de moarte, ci de revelaţie. Aceea că nu ştim mai mult de „15-20%”, „în rest suntem orbi. Pipăim marginile golului, ascultăm foşnetele lui şi ne închipuim”. E încredinţat că tentaţia autobiografică nu justifică egotismul. Dimpotrivă, gestul înseamnă despărţire de sine: dar una fără grabă, „chiar cu o anume ostilitate faţă de gândul neantului. E o despărţire inevitabilă care se vrea mereu amânată, uitată chiar – dar această uitare nu poate fi intermitentă”.

Lecturile de acum se continuă în celălalt jurnal, parcă tot mai accelerat. Probabil pentru că e obsedat să nu uite. Alzheimerul mamei – care agonizează din cauza pierderii memoriei – îi asigură trauma pierderii în labirintul propriei memorii, tot mai avariate. Se teme de moarte, iar lecturile din ultimii ani se amplasează aproape exclusiv în zona thanatologică, din orice fisură a realităţii. Nepregătit, vrea să aibă de unde alege o raţiune a finalului. Nu e de mirare că va merge şi la biserică, deşi fără sporul de credinţă aşteptat. Dacă mai târziu ştie că se va reîntâlni cu cei plecaţi devreme – „spulberaţii” de lumină –, în Spre România, el caută striaţiile luminii, pantomima ei. M(atthew), fiul dispărut, apare ca un înger călăuzitor. Acum, el însuşi îşi aminteşte cum, după o întrevedere cu Mircea Ivănescu, zărise în grădina cuiva un înger. Cu toate acestea, rezistă aproape cioranian: „Cred în imposibilitatea credinţei, în absurditatea credinţei, dar şi în absurditatea necredinţei. Aş vrea să cred până la capăt, sau să nu cred până la capăt: două imposibilităţi, cel puţin pentru mine. Creştinismul m-a marcat profund în însăşi necredinţa mea”. Totuşi, jocul credinţei are mize ascunse. Nu întâmplător, acum îşi aminteşte de doctrina apocatastazei – mai târziu, centru al intimităţii cu moartea.

În Jurnal inedit citim jocul unui nostalgic hâtru, ce respiră cultură pretutindeni şi urăşte deplasările tocmai pentru că biblioteca ţine loc oricărei provocări. El nu (mai) crede în paradisul ce presupune întoarcere şi nostalgia originilor. Ci în cel pe care şi-l face singur. Tocmai de aceea, jurnalul are o încărcătură tragică însemnată, crescută nu din vecinătatea morţii. Ci a faptului, naiv, poate, că poţi fi desăvârşit prin ignorarea nostalgiei balcanice şi locuirea în Castalia personală.

Discreţia lui nu stinge şi cealaltă obsesie, anume că moartea trebuie să fie convingătoare prin interludii culturale. Euphorion, în Faust, proclama că moartea e o lege înţeleasă de oricine. Mai greu cu cei învăţaţi! Matei Călinescu, ca un Ulise prea-domestic, călătorind cu Penelopa lui, nu vrea să fie doar un simplu turist. Cercetează ruinele dintâi, e deranjat de copiile de peste tot, vrea să ajungă la esenţe, oricât de banale.

E combativ, repede absorbit de problematizări mai vechi pe care, la faţa locului, iată, le poate rediscuta. Între ele, kitsch-ul. De pildă, nu vede în Kundera combativitatea noţiunii, cât o confirmare a ei (în Insuportabila uşurătate a fiinţei). Nu par să existe interogaţii lăsate deoparte. Îşi face temele conştiincios, ca un workaholic care vede în concediu mai mult timp pentru muncă. Matei Călinescu a rămas până la sfârşit un iscoditor, un tăinuitor al ştiinţei ce descrie o disciplină a discreţiei. Ştiinţa lui de aceea iese mereu înainte, iar întâmpinarea ei subjugă cititorul. Totuşi, ceva rămâne nescris. Nerostitul lui are ceva morbid. Se intuieşte neputinţa ascunsă, disperarea camuflată în cultură.

Omul ezită, ca un fiu rătăcitor, să decidă dacă iubeşte ţara natală sau doar caută indicii care să-i permită în continuare detaşarea obligatorie. Să evadeze, cu alte cuvinte, de sub imperiul nostalgiei. Copleşit, deşi nu se trădează eficient, fiul ce-şi caută în toate direcţiile dovezi de neapartenenţă ajunge să trăiască prin Caragiale în America. O formă de supravieţuire? Fără doar şi poate. În ţară, vede peste tot prelucrări securistice, ca Herta Müller, crede că normalitatea e utopie şi că studenţii clujeni sunt naivi politic, fug de istoria intelectuală a marxismului şi sunt inculţi. Exagerează, fireşte. Totul se datorează anesteziei întoarcerii: „Venind aici e ca şi cum ai face o injecţie de înţelepciune melancolică, dureroasă pe moment, dar care te imunizează pentru multă vreme contra deziluziilor mari şi mici”. Parodia infernului dantesc din România creşte constant: îl duce pe Marino la curs şi nimeni nu-l bagă în seamă, frica nu mai e colectivă, iar gazdele lui îl plictisesc teribil.

Fapt e că Matei Călinescu, odată ajuns în ţară, caută răul extras din orice, ca şi cum ar vrea să-şi confirme poziţiile apocaliptice despre o Românie din care e mai comod să crezi că poţi pleca fără să te întorci şi să te lipseşti, astfel, de povara nostalgiei.

Psihologia inversă, de fapt, întreţine fiul rătăcitor ajuns turist în propria ţară. Autoamăgirea, poate. În toate, coincidenţele îl năucesc şi nu zăreşte labirintul – ceea ce se anunţă grav. El nu poate vedea în România, ca în orice carte, o poveste şi, deci, un labirint. Se încăpăţânează să creadă că frumuseţea ideală e o frumuseţe fără frumuseţe şi că, în ţară, „viitorul s-a retras de aici, nelăsând în urmă decât detritus, ca albia unui râu care a secat. E moştenirea fizică şi morală a comunismului: mai rea decât orice catastrofă naturală, mai rea decât orice război pierdut”. După cum, la fel de bizar e şi că el nu se mai ocupă de problema legionarismului la Eliade, nici de „enorma importanţă a detaliului”, nici de „violenţa privirii” sau problemele ambiguităţii, kitsch-ului şi banalului.

Dacă, vizitând Grecia ca intelectual american gândeşte ca un român, el vizitează România exclusiv ca un american.

Totdeauna Spre România e spre sine. Adeseori, drumul e pavat poetic. Căci resurse are Matei Călinescu, şi nu puţine („Ne-au căzut anii încetrepede pe umeri, pe cap, în suflet – ca ploaia amestecată cu zăpada timpului de pe pelicula filmelor foarte vechi în alb-negru, mute”). Doar că-şi solicită imediat sobrietatea, cenzura unui profesionist al blindării interioare. De aceea scrie concentrat, ca şi cum lumea se reduce brusc şi nu lasă loc dezvoltărilor. Totul, înainte de furtuna finală. Deocamdată anunţată de operaţia amânată de ceva timp. În final, la România se gândeşte cu „o nostalgie a nostalgiei” şi nu se simte nicăieri acasă, ca şi cum aşa, acest Ulise borgesian ar pricepe că libertatea înseamnă să fii peste tot şi niciunde, să nu ai ancore pentru a scăpa de nostalgii.

Matei Călinescu rămâne în secret un ucenic al ideii de apocatastază. Incapabil să o recunoască până la capăt, imposibil de asimilat public.

Spre România e jurnalul fiului rătăcitor ce se străduieşte să şteargă urmele întors în ţară, dar care, cu fiecare gest, le face şi mai vizibile. Un îndrăgostit sisific.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara