Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Imperiul linkurilor de Mircea V. Ciobanu

Tehnologiile modelează gândirea, nu numai praxisul. Gândirea algoritmică (a paşilor consecutivi) e contrapunctată de gândirea laterală (fixată pe produsul final, nu pe disciplina paşilor); gândirea cuantică din fizică e aplicată pieţei financiare; iar gândirea hypertextuală raportează textul la [alte] texte.

Există, la o extremă, Biblia cu trimiteri, convertită în „Biblia cu linkuri”, iar la o alta, profană, derivate în genul lui Ulise al lui Joyce. Pe teren autohton astea ar fi Ţiganiada, Levantul sau construcţii intertextuale precum Răposatul Postelnic. ,,Tragedia istorică” a lui Hasdeu, o piesă „experimentală”, e construită pe intertext (sau pe ,,inter-structuri”), adică pe „linkuri” din Sofocle, Aristofan, Euripide, Plaut, Corneille, Molière, Beaumarchais, Shakespeare, Goethe. Un deliciu, pentru gusturile cititorului postmodern.

Ulise, tradus de Mircea Ivănescu şi editat la Univers &Editura Fundaţiei Culturale Române în 1996, are peste 500 de trimiteri. Consultarea notelor devine într-un moment enervantă. Cum să întrerupi – de 15 ori! – monologul emoţional al lui Molly Bloom (respiraţia ei!) de pe cele patruzeci de pagini… neîntrerupte de autor? În loc de plăcerea lecturii, ai „plăcerea” descoperirii legăturilor. Mă gândeam că o ediţie în format electronic, cu linkuri interne, ar fi simplificat lectura. Mă rog, ca chestie.

Uitasem de această idee, când o colegă care se specializează în valenţele lingvistice ale hypertextului mi-a trimis (ştiind că am la îndemână cartea tipărită) o versiune – în engleză – a lui Ulise , cu linkuri active. Era exact ceea ce visam să existe.

Am deschis fişierul şi – ce credeţi? – linkurile erau, aproape în totalitate, altele decât notele pe care le aveam eu, în volumul tradus. Unele erau de ordin cultural (trimiterea la Psalmul biblic: „Introibo ad altare Dei” = „Voi intra la jertfelnicul lui Dumnezeu”), contextual („Kinch”, porecla pe care i-o dă Mulligan lui Stephen) sau enciclopedic, cum e informaţia privind „tonsura” (untonsured) catolică, cea cu raderea [creştetului] capului şi lăsarea unui cerc pilos în formă de nimb. În acelaşi siaj enciclopedic vine prima evocare (de ordin hermeneutic) a Odiseei: butonul „granulată şi nuanţată ca stejarul pal” deschide o pagină reprezentând o reconstrucţie (din stejar pal, desigur) a Calului Troian, expus la Muzeul Arheologic din Istanbul. Un alt link indică, regizoral, că Mulligan vorbea „pe ton de predicator” în bătaie de joc (nu altcumva). În fine, cuvântul „Cristina” („este o adevărată Cristină” – versiunea feminină, ironică în context, a numelui Crist) e singurul link comun în pagina engleză şi în cea tradusă de M. Ivănescu.

Ediţia bucureşteană avea, pe prima pagină, o trimitere la nota ce comenta întregul episod „Telemah”, iar altele explicau numele: Buck Mulligan; Stephen Dedalus; Cristina. Relaţiile lui Joyce cu irlandezii şi cu catolicismul sunt – în ediţia de la Bucureşti – mai des comentate decât, să zicem, relaţia lui Ulise cu Odiseea. Cititorul englez nu avea nevoie de aceste explicaţii, concentrându-se pe cele cu referire la textul homeric, iar comentatorul român (M. Ivănescu) considera (probabil) legătura cu „originalul” antic nu numai implicită, ci şi suficient de explicită.

Îi spun colegei care mi-a trimis ediţia engleză că o fi existând şi cărţi cu mai puţine discrepanţe în diferite ediţii, în ceea ce ţine de trimiteri. O întreb dacă a consultat Biblia cu trimiteri, versiune electronică. Îmi încarcă, imediat, prima la îndemână.

O, Doamne, dar era o ediţie care profana ideea: toate (toa-te!) cuvintele erau „colorate în albastru”, erau linkuri! Accesat, fiecare cuvântbuton te trimitea la sine însuşi, în toate contextele. Aflu, de pildă, că un cuvânt-cheie, cum e Dumnezeu, se regăseşte în Biblie de 3312 ori (de 2052 de ori – în Vechiul Testament; de 152 de ori în Cartea lui Iov, dar numai de 42 de ori în Eccleziastul). „Bărbat” se întâlneşte de 166 ori (+ de 176 ori cu forma „bărbatul”) , iar cuvântul „femeie” de 292 de ori (+ de 435 de ori la forma hotărâtă). Insist în căutare şi obţin – în sfârşit! – de la navigator (îi spune Elena Ungureanu, este doctor în filologie şi a scris o fascinantă carte Dincolo de text: hypertextul) o Biblie cu linkuri active, care marchează aceleaşi sintagme şi versete ca şi Biblia cu trimiteri, ediţia tipărită (canonică).

Supus deopotrivă semioticii şi hermeneuticii, textul obţine legitimitate prin decodificări şi interpretări, care pot fi atât de diferite! Exemplul la îndemână e (din nou) Vechiul Testament, identic pentru iudei şi creştini – iar parţial şi pentru musulmani – dar atât de diferit interpretat şi utilizat ca argument confesional.

Linkurile – note ale cititorului avizat pe câmpul lecturilor sale – depind de gusturile şi competenţele acestuia. Un text ca Baltagul lui Sadoveanu are un fel de note pe câmpul cărţii pe care a citit-o Călinescu şi altele în exemplarul pe care l-a parcurs, să zicem, Manolescu. Primul va marca tot ce trimite la Mioriţa, apoi la dacii arhaici (model arhetipal, obiceiuri neperimate de milenii), apoi la „vendeta”, la Hamlet, la Năpasta şi chiar la Jack London. Linkurile lui Manolescu sunt altele: Osiris şi Isis, Antigona, Sherlock Holmes, dar şi criticii, pe care îi citează frecvent în context: Călinescu, Perpessicius, Paleologu, Negoiţescu...

Cantemir pare a fi întâiul autor român care gândea hypertextual. Răsfoiesc două ediţii recente: Istoria ieroglifică şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor şi descopăr câteva straturi de „linkuri” (toate: intratextuale). Primul este glosarul din capul romanului, intitulat „Scară a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare”. Romancierul îi lămureşte cititorului din epocă sensurile a ceea ce am numi azi neologisme: „Ironic (el.) – Cuvânt cu carele lăudăm pe cel de hulă şi hulim pe cel lăudat în şagă”. Simetric, la sfârşit, autorul propune o „Scară a numerelor şi cuvintelor ierogliceşti tâlcuitoare”. Explicaţiile sunt deja de ordin hermeneutic, destrămând borangicul ţesăturii alegorice. Aflăm numele protagoniştilor (Pardosul este Iordachi vornicul, Cameleonul este Scarlatachi Roset etc.), dar spargem şi coduri ermetice: „Gândacii” sunt „datornicii de la Ţarigrad”; „sac de nuci” înseamnă „voie slobodă, fală deşartă” etc.

În ediţia Hronicului…, Cantemir indică pe câmp (un link foarte practic) sursele unor citate, d.ex.: „Ovidie, Cartea 5, Eleghia 9” (să fie Cantemir primul traducător al lui Ovidiu în română?). „Linkurile” din „Scara lucrurilor şi cuvintelor carile sunt mai de însămnat într-acest hronic” sunt de genul: „Saxonii – Niam nemţesc. Să laudă că se trag din machedoneni.”

Colorarea tuturor cuvintelor în albastru, transformarea lor totală în butoane-linkuri, dezleagă nodul explicitărilor nesfârşite (colindatul din link în link formează o gândire fragmentară, fasciculară, zic specialiştii în hypertext), exerciţiul savant ducând cititorul departe de textul primar şi de sensurile sale implicite. Dar există şi versiunea comentariilor de raţională necesitate. Doar că linkul poate fi înnodat nu numaidecât din necesitatea cititorului de a stabili legături, ci şi din plăcerea comentatorului de a-şi etala propriile revelaţii inter-textuale.

Un episod, precum „Proteus” (din acelaşi Ulise), cu Stephen plimbându- se pe malul mării, e înţesat de o mulţime de invizibile butoane explicative ale amintirilor, dar autorul nu le accesează (doar le indică locul), pentru a nu compromite „fluxul memoriei” (care la Joyce e teatralsecvenţ ial, nu cursiv-cinematografic, ca la Proust). Astfel încât, la o altă extremă, trebuie să ne împăcăm cu gândul că un text se epuizează odată cu rezerva de cuvinte folosite de autor.

P.S. Volumul recent al lui Mircea Mihăieş este un „link” de la romanul irlandezului (un pandant, la polul opus epopeii homerice). Dar cartea are şi autonomia sa (unii cititori ai ei nu vor mai ajunge şi la textul lui Joyce) şi în această ipostază tocmai romanul ar deveni doar un fel de ilustrată la cartea lui Mihăieş. Un link. Nebănuite sunt căile lecturii.

N. red. Linkurile pe care autorul articolului mi le atribuie nu sunt ale mele. N-am făcut altceva decât să trimit la cartea lui Al. Paleologu, căruia îi aparţin de fapt. (N.M.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara