Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Imnele tinereții pierdute! de Petre Tănăsoaica

Înainte de a aborda subiectul textului de față a trebuit să-mi clarific niște lucruri în exprimarea unor termeni legați de una dintre cele mai tinere discipline ale artelor vizuale – în aparență, desigur, pentru că istoricește se pot găsi semne ale prezenței sale încă de prin zorii Antichității, ca o formă de exprimare în spațiul urban, street art-ul! Primul lucru pe care a trebuit să mi-l lămuresc a fost dacă este corect să folosesc termenul de graferi atunci când vine vorba despre artiștii care se manifestă direct în spațiul public sau nu, iar dacă nu de ce și cum este corect să-i denumim. Termenul de graferi a intrat în conștiința publică denumind o îndeletnicire proscrisă a unor inflamați sociali, revoltați și anonimi în felul lor, acționând mai ales la adăpostul întunericului, pentru că prin prezența lor și prin ceea ce fac, agresează de-a dreptul, în semn de protest față de tirania curentă a autorității, suprafața imaculată a patrimoniului așa-zis cultural, autentificat ca atare sau în curs de autentificare. Acțiunea lor este menită să tulbure stările sociale, să blameze autoritatea prin mesajul conținut al acțiunii lor; ajung însă uneori, de cele mai multe ori, prin spontaneitatea degajată sau din contră, febrilizată de riscul deconspirării, la produse care nu sunt cu nimic mai prejos decât altele de gen ce țintesc să producă o emoție estetică. Tocmai această calitate a graffitiurilor a fost, și după umila mea părere, punctul de retorsiune a acestei manifestări populare, de folclor urban în definitiv, câtre o formulă convenabilă pentru autoritate, fiind luată în captivitatea urbană a... street-art-ului. Mai mult decât atât, protestul este convertit, printr-o formula estetică, spre o țintă comună: artist și autoritate negociază spațiul unde se descarcă protestul, iar forma pe care o îmbracă acesta bandajează acele zone ale rănilor urbane unde timpul a lucrat împotriva bunului public sau pur și simplu pe suprafețele abandonate ale unor neglijențe publice.
Aceasta ar fi primul pas de convertire a graferilor în artiști urbani, un fel de probă dată în fața autorității, ca recunoaștere a talentului lor de către aceasta, în fapt o alimentare a unui incipit de statut public! Sună paradoxal, nu-i așa? Aici aș putea să fac și mențiunea că în general graferii care „pică” în această capcană, de buna voie și nesiliți de nimeni, ca un semn al recunoașterii lor publice, își semnează lucrările cu numele din actul de identitate, rareori, ca o amintire a anilor de revoltă, își mai păstrează și numele de scenă, de pe când erau doar graferi! Pasul următor în evoluția acestui fenomen îl reprezintă festivalurile de street art, cum este cel de la Timișoara, despre care am scris în această pagină a României literarede mai multe ori, unde totul se desfășoară sub protecția autorității, cu banii acesteia de cele mai multe ori, iar ținta lor, chit că mesajul antisistem este diminuat până la aproape a nu mai fi recunoscut, pare că este tras din acele filme hollywoodiene cu final fericit, chit că pe tot parcursul lui forțele binelui, aflate evident în afara instituțiilor publice, își justifică prezența în acțiuni contra acestora, pentru a le aduce, evident, în situația de a-și recunoaște derapajele de la conduita așteptată. Vă povesteam în cronica de săptămâna trecută cum pe o suprafață banală de la Aqvatim, fabrica de apă potabilă din Timișoara, un artist trage un semnal de alarmă asupra grozăviilor care ne pot aștepta de pe urma încălzirii globale, cum, deși este primul amenințat cu dispariția din peisaj, Ursul Fram este într-o acțiunea de salvare de la înec a unui om... Acea imagine este, după opinia mea irosită, deși are în ea toate elementele unui semnal bine centrat, narativ și estetic, pentru a figura în orice zonă a Timișoarei, pentru că se stinge în anonimatul bazinului de apă de la Urseni, un sat din afara orașului... Tot acolo a lucrat o spectaculoasă zonă, pe o clădire de cărămidă, la vedere sau aparentă, artista Corina Nani, despre care mi-am propus să scriu astăzi, pentru că domnia sa, ca dascăl la Facultatea de Artă din Timișoara, dar și ca inițiator al FISART, are un statut aparte și anume să aducă prin participarea sa garanția că stret art este o îndeletnicire artistică (sic!) cât se poate de serioasă, că, în afară de talentații fără școală de profil, ea angajează artiști veritabili cărora numai graferi nu le poți spune... Înainte de a ajunge la acel colț în care a lucrat Corina Nani, ar trebui să amintesc pur și simplu ca obiectivare a demonstrației de până acum că pot exista în acest gen de artă secvențe care nu cuprind în ele niciun semn al protestului contra a nimic, sunt pure formule de a transmite stări. Artistul spaniol Cristian Bloanxer - MOMO execută o scenetă pe unul din bazinele de apă în care înoată o femeie... Totul este de o acuratețe care poate așeza lucrarea în zona suprarealismului, pentru că însuși bazinul de apă se transformă într-un imens acvariu... Asadar, suntem în preajma unei teme date, care trebuie să servească și la formarea unei imagini anume asupra firmei/companiei care și-a pus spațiul la dispoziție. De aici imaginația de profesionist al artei a Corinei Nani nu are de făcut decât un singur pas spre propria-i tema, cultă, dar tot pe atât de riscantă, reluarea ideii de civilizație pierdută sub diluviu asemeni Atlantidei....
Înainte de a ajunge în această secvență, diliviul Corinei Nani a trecut printr-o grădină, a experimentat un gen de fugă a liniilor de forță, pe care le naște un punct în mișcare, așa cum au fost ele supravegheate să se nască în urmă cu aproape un secol, ba chiar cu un secol împlinit, de Vassily Kandinsky! Sigur că la prima vedere lucrurile par disparate, doar aceste linii ale unui desen continuu se mișcă întruna, cu mare ușurință de pe un plan pe altul, din postura de privire generală, panoramică, la scrutarea unei interiorități de care, iată, nici artista nu poate să scape... Privirea panoramică se exersează, ca un fel de transfocare de pe niște lucrări mai vechi, dintr-o serialitate pe care și-a intitulat-o chiar așa, Grădini, trecute prin cerneala fiecărui anotimp, aici, la Urseni, unde devine joc de ape, locul scufundării Atlantidei amintite mai înainte. Apa face valuri fără să le facă, doar senzația imprimată de fauna de cochilii ce înfășoară imaginația ta le pune în mișcare, de parcă această unduire se face într-adevăr pentru a mișca imaginea lor mai departe... Iar mai departe este orașul, arhitectura lui trasată doar din liniile unui desen ce devine grafică evocatoare, iar orașul nu este unul oarecare, ci este orașul baroc, atins de proaspăta adiere de ape; involuntar, legătura dintre cochiliile melcilor subacvatici și cornișele palatului intră în corespondenț e biunivoce, e o reamintire a ceea ce a venit din adâncuri la suprafață și apoi această invazie lichidă care face totul posibil și răstoarnă într-o ciclicitate perpetuă orice avânt civilizator! Un fragment al acestei fresce de la bazinele de apă se va constitui mai apoi, la nici o lună după ce a fost finalizată la Urseni, într-un disc ce poate fi și coroana unui arbore albastru (visătoarele grădini de altădată!), în gura un turbion ce va fi înghițit Atlantida ei, ori interiorul acelui melc ce-și desfășoară sugestiile pe întreaga suprafață a lucrării, a fost pus ca o pecete în zona experimentală de la Kassell, din Germania, de astă vară.
Privite separat, aceste trei ipostaze ale unei concepții de serialitate imagistică par să nu aibă nicio legătură una cu cealaltă, asta neînsemnând că ar putea să fie greu de citit și separat, mai ales ca stilul rămâne unitar de la un capăt la altul. Față de alte sezoane ale FISART din Timișoara, acesta produce o întoarcere, de la figurativul explicit absorbit din arta greacă – cel puțin asta a fost impresia de acum câțiva ani, când am scris pentru prima dată despre Corina Nani – motivat ca o modalitate cât se poate de modernă de tratare a nudului feminin, la un abstracționism derivat dintr-o simbolistică, de-a dreptul narativă în povestea cu Atlantida, decuplat apoi complet de această formulă! Următorul pas a și fost făcut, pentru că la sfârșitul acestei luni Corina Nani va pleca la Toulouse într-o experiență asemănătoare cu cea despre care am scris aici, aflată însă sub patronajul școlii superioare de artă din acel oraș. Am făcut această mențiune pentru că se simte în derularea FISART Timișoara, dacă nu o respingere de facto din partea Facultății de Artă, cel puțin o indiferență, jenantă după părerea mea. ªcoala ar fi putut face o grămadă de lucruri pentru ca festivalul să intre pe un drum glorios, cum ar fi fost – de ce nu, chiar poate deveni în viitor! – susținător al infrastructurii organizatorice (presa de gen, operatori foto-video, etc.) prin studenții săi! În fine, pentru întâlnirea cu Toulouse, Corina Nani a pregătit o serie de lucrări care sunt întrun anumit sens extracte ale modalităților de exprimare folosite în seria Grădinilor. Numai că aici, spre deosebire de lucrările anterioare privirea este concentrată pe o anume interioritate ce se rezumă și ea la o simbolică fecundare solară... Această finalitate mi-a plăcut cel mai mult, e un joc al desenului, de goluri și plinuri de culoare, ce poate lăsa imaginația să se calmeze într-o reverie despre tinerețea prezentă și în același timp pierdută!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara