Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Iminenta ieşire din istoria naturală de Petre Tănăsoaica

Titlul expoziţiei de la Focşani, curatoriată de criticul Alexandra Titu, „Viitor 1907?” ar putea să fie o capcană pentru cei care leagă evenimentele de acum mai bine de o sută de ani de propaganda comunistă, care le-a exacerbat până dincolo de realitate, după cum au comentat, în urma dovezilor obţinute prin accesul la arhive şi documente, istoricii de după ’90.

Tema, cu întrebarea în coadă, duce ambiguitatea spre clarificare abia după ce se dezvoltă în introducerea la catalogul expoziţiei, excelent din toate punctele de vedere, aşezând un aer metafizic, nu atât prin stimularea vreunei nostalgii legate de intrarea în deriziune a lumii ţărăneşti, cât mai ales în urma revitalizării simbolice a discursului existenţial, care însoţeşte apusul satului tradiţional. În acest sens, expoziţia capătă caracterul unui puternic mesaj de inventariere a dramelor civilizaţiei ţărăneşti, a unei lumi asediate ideologic şi cultural de schimbările de paradigmă, necontrolate, mai ales, de vreun mecanism, în sensul atribuirii vreunui suport social de protecţie, lăsată mereu sub tăvălugul schimbărilor de direcţie în politicile de stat.

Întrebarea care se pune, deci, ar fi legată de cât preiau artiştii în atitudinea lor sarcina de a salva în operă mesajele transmise din aproape în aproape de spiritul acestei lumi, cum se regăsesc în expresie şi formă şi dacă mai sunt valabile emoţional pentru contemporanii lor aceste mesaje. Ar fi prea mult, deci, m-am întrebat, dacă acest 1907 de acum, de la Focşani, ar fi tratat ca o revoltă a artiştilor? Şi da şi nu, pentru că paleta pe care se mişcă întreaga galerie de subiecte însumate, inepuizabilă în fond, spune un lucru foarte uşor de constatat şi anume că, ieşind din tradiţionalismul consacrat, tuşat până la obosirea oricărei nevoi de inovaţie într-o anumită perioadă a istoriei artei româneşti, modernitatea a distilat cu sens traiectorii care au ridicat, simbolic şi afectiv, continuităţi specifice la concurenţă cu fenomenele comparabile din arta universală. Acesta ar fi, însă, un sens derivat din intenţia urmărită de expoziţia despre care se poate vorbi ca despre o reacţie tipic contestatară la ce se întâmplă cu viaţa satului românesc, golit în epoca marii industrializări de forţa vitală şi încă o dată prin migraţia masivă de după dezindustrializare. Vine cumva, această expoziţie, în continuitatea celeilalte, curatoriată de aceeaşi Alexandra Titu, în mai multe galerii bucureştene, de anul trecut, „Omul împotriva vieţii” şi, ca să tragem un fir mai lung, dinspre „Experimentul” din anii ’90 şi dinspre celelalte iniţiate în Timişoara, unde a predat până de curând Istoria şi Teoria artei. Avem, cu această ocazie, profilul unui anume gen de curator, mai rar întâlnit în zilele de astăzi, care devine brusc, având precis înscris în codul genetic şi în cel cultural toate datele autenticităţii, moderator public între versiunile oficiale ale discursului politic şi cealaltă faţă a realităţii stringente, care îl transformă în... contestatar! Cu alte cuvinte, sub autoritatea sa publică, Alexandra Titu subordonează oştiri de artişti unor idei care ar trebui să mişte lucrurile în sensul natural, major, al vieţii, dar, mai ales, al culturii.

Citesc textul introductiv la catalogul expoziţiei de la Focşani şi prin grila pe care o aşază Alexadra Titu, ca o recapitulare a unor pasaje pregnante de preluare a simbolisticii izvorâte din cultura ţărănească, de nostalgie, un fel de recurs final la istorii identitare, de parcă sfârşitul acestora, prevestit de modernitate, ar trebui să facă pace în interiorul unei înţelegeri mai înalte. În acest fel se face şi transferul către un răspuns aşteptat, în stare să dinamiteze condiţia umană. În subsolul lui sunt seminţele care pot să putrezească pur şi simplu, dar pot să şi răzbată la lumină, legând, paradoxal, amintirile paradisului în destrămare de futila imagine a unei realităţi refuzate, dar atât de pregnante! Dar acestea sunt numai nişte gânduri, o reflecţie asupra discursului curatorial propriu-zis; în el se află şi teza, care vine din constatări cotidiene, că tulburarea satului e mai mult decât o primejduire a legăturilor noastre cu elementele identitare, ci chiar o ruinare a acestora sub agresiunea subculturii urbane, dar şi demonstraţia ei dată de elementele furnizate de artiştii înşişi aflaţi în expoziţie, legaţi atitudinal de nevoia unui suportabil răspuns la provocările curente ale realităţii, atât a celor sociale, cât şi a celor artistice. Se ridică din această confruntare, ajunsă într-un punct critic, al resetării controlului pe emoţionalitatea publică, direcţii ale unui discurs valabil? Cred că în acest punct şi-a dorit curatorul să aşeze lucrurile, devenind pur şi simplu el însuşi un artist al ideii de construcţie vizuală, autor totodată al unui spectacol subtil de manipulare ortodoxă, în sens pozitiv, evident. „De la mit, spune Alexandra Titu în introducerea catalogului, la realităţile fluxului istoric şi la realitatea stringentă, de la arhetip la factologia unui cotidian al depeizării, satul, cu drama sa, cu persistenţele şi simptomele dispariţiei sale, generează o imagologie cu soluţii plastice/ vizuale diferite ca tonalitate şi distanţă afectivă, de la nostalgie la violenţa condensată, observaţie deliberat rece şi densitate metaforică”. Cu alte cuvinte, ceea ce este o moştenire simbolică în cultura ţărănească, se varsă, iată, pe structuri de gândire plastică modernă, sub presiunea cotidianului grăbit să şteargă urmele vechi, în formule care devin moştenire referenţială. Fiecare piesă din expoziţie – la care au participat 17 artişti, din generaţii diferite – vine dintr-un discurs individualizat, de pe traiectorii mediate de fiecare în parte, dar ruperea de acolo, din traseul fiecăruia şi introducerea în discursul de acum al Alexandrei Titu, produce ideea unui spectacol ce acreditează ipoteza că există o locuire, cel puţin prin folosirea unui instrumentar comun de simboluri, al aceluiaşi spaţiu spiritual. Şi nu e puţin lucru. Într-un spaţiu tipografic mai mare aş fi putut să mă opresc asupra fiecărui expozant, dar puteţi să accesaţi Galeria din Focşani, din spaţiul virtual, unde veţi avea imaginea completă a evenimentului „Viitor 1907?”.

Altfel, m-am oprit numai asupra lucrărilor semnate de Aurel Vlad, Gheorghe Zărnescu şi Augustin Pop, alegând, ca să spun aşa, trei momente din spectacol. Grupul statuar semnat de Aurel Vlad, o uriaşă pasăre de pradă umbrind cu aripile sale un lup, amândouă căzute asupra umbrei de om, poate fi o dureroasă punere în scenă a miturilor despre care scria Alexandra Titu, în acest caz al prezenţei iminente în spaţiu pustiirii civilizaţiei ţărăneşti... a solilor acesteia. Ca în toate lucrările sale, Aurel Vlad decopertează prin construcţii atitudinale straturi ale unei emoţionalităţi ancestrale, încuibărită în memoria afectivă şi susţinută referenţial de absorbţii culturale, până în punctul în care devine idee pipăibilă cu mâna, cum spunea într-un text poetic Nichita Stănescu. Cele două vieţuitoare, ale pământului şi văzduhului, golesc tot spaţiul de sens, îşi pun prin prezenţa lor semnătura pe vidul istoric. Celalalt artist, sculptorul Gheorghe Zărnescu, construieşte din câteva elemente un spaţiu de meditaţie, cu semantici multiple, invocând teme multiple... Trunchiul unui copac devine lemn de cruce, în el sângerează cuiele răstignirii, de la Primul Răstignit, cel ştiut, la şirul nesfârşit de ucenici ai credinţei. El dă lemnul de casă şi lemnul de foc, dar şi lemnul cozii de topor, care-i taie carnea cu nesăbuinţă... nu ştiu cum ar priza, de exemplu, consumatorul de artă din Vest sau de aiurea această piesă, este posibil ca ecologiştii să şi-o asume ca emblemă sub care să lucreze, dar, aşezată într-o curte ţărănească naşte un întreg univers de simboluri sau, ca să mă exprim şi mai exact, universul plastic se naşte pentru că este decupată dintr-o curte ţărănească. Forţez puţin nota şi, pe finalul acestui text, invoc celebra replică a lui Ilie Moromete, care-l întreabă retoric pe fiu-său: Încotro ne ducem noi, Nicolae!? În această direcţie aş citi şi lucrarea lui Augustin Pop, care-şi înfăşoară personajul, din lucrarea cu care este prezent în expoziţie, în pânza unui tricolor pe care sunt desenate dungile steagului american cu stelele... Uniunii Europene! Simbolic, dacă ar trebui să fiu optimist în urma acestui protest curatorial, ar trebui să cad de acord cu ideea, deloc subversivă, că satul se universalizează prin mesajul pe care-l transmite artei! Un mare noroc, în definitiv!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara