Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Imaterialitatea pasiunii de Simona-Grazia Dima


Asemeni altor prozatori importanţi (Borges fiind unul dintre cele mai elocvente exemple), britanicul Peter Ackroyd a început prin a fi poet: "au fost trei ori patru cărţi de poezie înainte să fac treizeci de ani, prin urmare aspiraţiile, visele, cunoaşterea poetului trebuie că mi-au influenţat proza în moduri de care eu nu ştiu mai nimic. Pentru mine proza şi frumosul sunt sinonime. Da, n-am uitat nicio clipă poezia: se vede că a migrat în proză, pur şi simplu", îi mărturiseşte el Lidiei Vianu, într-o videoconferinţă desfăşurată la Consiliul Britanic. Interviul (unul dinte cele foarte puţine, autorul fiind renumit pentru că refuză, sistematic, să se lase intervievat) a fost reprodus în volumul de poeme apărut în tălmăcirea reputatei angliste române: Bucurii din Purley, versiunea românească a volumului The Diversions of Purley (1987), precedată de un studiu al Lidiei Vianu, care precizează de la început, cu sagacitate, trăsăturile ce-l disting pe poet de prozator: astfel, dacă în romanele sale, Peter Ackroyd scrie despre eroi din vremuri revolute, în poezie, în schimb, este uimitor de personal, având temeritatea de a-şi etala sensibilitatea ultragiată de pierderea fiinţei iubite.

Impresia de intimitate, de apropiere ţine însă doar de aparenţe: în realitate, poetul are o adevărată ştiinţă (ce ni se pare a-l prevesti pe prozator) de a exercita un control draconic asupra datelor referenţiale, de a ambiguiza discursul la maximum. Dacă poemele lui Peter Ackroyd au o textură voit intelectuală, până la abstracţiune, modul acesta de a le construi nu e decât o mască pusă deasupra faptelor implicite, pentru a refuza să dezvăluie latura pur umană a personalităţii autorului. Fiecare poem e o lume, adună şi oferă cititorului zeci de fire semantice, care pot ţese o multitudine de desene diferite. Fără ca intenţia auctorială să fie vreodată pe deplin clară, densitatea textului este indiscutabilă, iar bogăţia viziunii, substanţia­litatea ei îl prefigurează pe prozatorul de mai târziu, ale cărui manifeste in nuce pare a le schiţa. Frapantă este, în aceste texte aproape ermetice, continua meditaţie asupra distanţei dintre cuvânt şi realitate.

În ce măsută pot cuvintele recrea/reproduce un adevăr trăit? Poetul crede că într-una prea mică, de unde tonul său adesea sceptic. În câteva rânduri el creionează, ironic, "scolastici" ale (i)relevanţei rostirii sau parafrazează indicaţiile didactice ce însoţesc, în manuale, schiţele de compuneri şcolare, pentru a sugera că textualizarea se reduce, de cele mai multe ori, la o simplă mecanică, fără a putea transmite intensitatea pasiunii. În consecinţă, pentru ceilalţi, aceasta din urmă rămâne ininteligibilă: "Care e sensul următoarelor cuvinte? (a) ţipetele patimii (b) cuantum (c) şomeră./ Ai cunoscut vreodată pe cineva cu ochii/ de sticlă pisată? Dacă da, descrie./ Dacă nu, ai vrea? De ce?/ Reciteşte poemul şi fii atent la ultimele versuri. De ce nu surâdea nimeni?/ Încearcă să explici cu cuvintele tale ce / a simţit autorul când a văzut-o pe fata/ cu ochii de sticlă pisată " (printre şcolari).

În pofida ştiinţei scrisului, secretivitatea există, iar pasiunea trebuie apărată, spre a nu fi ucisă de descriere: "clipă cu clipă/ pentru a recrea increatul,/ silueta nemişcată/ cum ai văzut-o prima oară,/ semi-lumina pe podea// ce uşor te-ai pierde/ în descrierea prozaică a acestei lumini/ pe apă, frază cu frază/ către o definiţie a luminii/ preamărite fiindcă e subtilă şi obiectivă// sau ai mai putea/ să vorbeşti în somn,/ simţurile uluite/ la vederea întregului/ sufletul pitindu-se în umbră// fiecare lucru vrea să crească/ şi să nu ştie tot,/ tânărul sărac/ surâde luminii / în pragul uitării" (iar copiii...).

Iubirea e "acest fruct minunat" ("amintire ascunsă a tot ce..."), realitatea se exprimă cifrat, ritualic, până şi "ziua e un cod" (dialog), iar "într-o formă fixă de vers/ odihneşte copilul de marmură/ îmbrăţişat de propriul mesaj/ desenând în aer slove" (subiectul este cel care...). Viaţa şi scrisul sunt două lumi clar delimitate, a căror interfaţă este arta, rostirea poetică, ce nu le împiedică, altminteri, să-şi continue fiinţarea paralelă: "în sensul unui O/ o rămâne trupul în urma/ vorbelor lui, care vieţuiesc/ în acest spaţiu şi sunt pline de pace" (ibidem), iar, în fond, "lumea are mare nevoie/ (...) să fie îmbrăţişată (...) E şi rămâne singură (...) ca o imagine a ceea ce spui" (dialog).

Aproape fiecare poem conţine, obsedant, referiri la cuvinte şi la modul în care ele compun reţeaua existenţei, una cu final deschis: "Să facem asociaţii cu iubirea la om/ privită ca o poveste cu final/ încă neînţeles. Merg înainte/ doar ca să aflu cum se termină" (Atâtea lucruri inutile...). Există, la poetul Peter Ackroyd, o adevărată foame de intrigă, formă a aspiraţiei spre epic. Înaintarea în viaţă este, şi ea, în mod paradoxal, o formă de lectură, dar şi reversul e valabil: "citim romane până seara târziu,/ urmărim neputincioşi eroii cum fug unii către alţii (...)/ S-a scris atâta despre lumina aceasta, de bine,/ de rău. habar n-am cum să încep - / încotro merg stelele? Cum începe ziua?/ Angel Clare, cu capul plecat în vânt,/ se gândeşte ce are de făcut azi:/ dacă mă arăt privirii o să fiu oare eu,/ ori doar începutul altei poveşti?" (romanul).

O altă constantă poetică o reprezintă gândul la viitor, coagulat şi el, treptat, într-o presimţire a intrigii romaneşti: "sunt atâtea emoţii de trăit/ că mereu visez să mă scufund în urmă/ pe când ziua fuge-nainte ca un zmeu/ deşi sfoara nu duce nicăieri// ori poate înapoi în mâna mea/ degeaba fuge spre cer/ zadarnic închipuie o intrigă uriaşă/ în care să intre toate sentimentele// cred că nebunia înseamnă/ să fii desprins de viaţă şi să nu poţi totuşi fără ea" (sunt atâtea...). Viziunea din fundalul liricii lui Peter Ackroyd este întunecată, o imagine fluctuantă, iute ştearsă, fragment dintr-o lume lipsită de sens. Relativismul total al lucrurilor este un soi de forţă lesne observabilă în acţiune, el provoacă, într-un mod cu totul paradoxal, reversibilitatea şi interşanjabilitatea destinelor, cumva indiferente: "dar a răsărit luna iar prinţul se va schimba în cerşetor, care e cealaltă faţă a lui, se ating toate între ele" (Nu mai era...); "}âşnitoare uriaşe împroaşcă indiferenţă" (Marea înfierbântare...).

Mişcarea înainte cu orice preţ nu îşi este totuşi sieşi suficientă, în condiţiile în care domneşte anxietatea: "aţi auzit de vieţile/ celorlalţi cum li s-au înecat vorbele/ de-a rămas doar o fâşie de albastru la suprafaţă// pe care se citea bănuială şi groază,/ pe când ei îşi vedeau de rutina zilnică". Iar poetul constată că pacea există doar în opera de artă, în fericita consonanţă a cuvintelor şi a ritmurilor, pe când în cealaltă ordine, a vieţii, "cele mai bune lucruri se fac fără cuvinte" (cele mai bune lucruri...). Ca o contrapondere la tot ce e vag şi sumbru, existenţa aspiră la iluminare, iar emblema acestei stări este lumina, leitmotiv al liricii lui Peter Ackroyd. Ea dezveleşte ori cuprinde şi învăluie inocenţa, tandreţea, iubirea nelimitată. Cele mai frumoase şi mai coerente poeme ale volumului au drept corolar lumina şi misterele ei, mergând până la o soteriologie ad-hoc, vecină poate cu teoria energiilor increate din mistica ortodoxă: "clipă cu clipă/ pentru a recrea increatul" (iar copiii...); "poemul meu preferat a fost scris în 1638/ citeşte-i literele mici, neclare/ care-mi umplu mintea cu obiecte pierdute/ pline de linişte şi lumină, îmi fac somnul uşor" (Vezi cum se leagă...); "trupul înoată în lumină/ lumina îneacă trupul/ iar trupul e imponderabil" (odaia e...). Povestea sa de iubire (extrem de discret trasată, conotaţiile sale homosexuale fiind atinse doar în treacăt) e o mistuire în inefabil, o iniţiere în lumină, mijlocită de moartea celui iubit: "hai către lumină/ împreună/ deschizân­du-ne unul altuia/ poarta" (deschizând...); "ca o figură de stil lumina/ îşi măsoară muţenia cu a ta/ emblema copilăriei" (cele mai bune lucruri...); "o, dulcele meu, nu te stinge, uite/ muzica sferelor. Ia-o tu,/ s-o ai de la mine. Să-ţi topească inima" (Ceva...); "Cade lumina peste emoţii/ până ce ele sunt doar ideea de eu însumi" (Marele Soare...); "cade iubirea/ ca lumina/ alunecă între noi (...) alunecă zăpada/ peste paşi/ lumina totală" (cade iubirea...).

Dacă impactul morţii e inevitabil, după cum şi lipsa de sens a socialului, dacă existenţa şi cuvântul aparţin unor lumi separate, autonome, scrisul rămâne totuşi interfaţa mântuitoare: "stau în vânt/ îmi bate-n faţă/ şi prin mine capătă sens" (rana din...) ; "e de presupus că cineva veghează/ altfel aş lua-o razna/ şi nu mi-ar rămâne vreme pentru scris - / dar poemele acestea sunt deja afirmaţia absolută! " (sunt atâtea...); "ajung ideile/ pentru spaţiul pe care-l avem cu condiţia/ ca fiecare vers să fie clar;/s-a prăbuşit acoperişul/ năvăleşte lumina" (cu ochii la desfăşurare...); "lumina s-a scurs prin golul personificărilor,/ cerul devine o hartă a noii ordini/ şi evenimentele mi-o iau toate înainte" (Marele Soare...).

Straniul univers poematic al lui Peter Ackroyd, impregnat de o pasiune mistuitoare şi totodată salvatoare, este redat cu acurateţe, practic rescris, de Lidia Vianu, a cărei sensibilitate face casă bună cu spiritul ştiinţific şi rigoarea desăvârşită.