Numărul curent: 47

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Imaginea unei vremi încrîncenate de Z. Ornea


Dl. Ioan Lăcustă a trecut pe lîngă o carte importantă. Citind presa dintre 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947, din care a selectat, lunar, pentru revista Magazin istoric excerpte considerate semnificative, d-sa n-a depăşit acest scop. Dacă tot a examinat presa unei perioade de răscruce, ar fi trebuit să apeleze la unele documente revelatoare (din unele, totuşi, citează), şi, apoi, cu mijloace analitice, putea să construiască o carte solidă despre o perioadă de cumpănă din istoria României contemporane. Ar fi fost o contribuţie istoriografică consistentă. Dar să nu cer autorului mai mult decît şi-a propus să înfăptuiască. Excerptele selectate şi adunate lună de lună sînt, negreşit, interesante şi revelatoare. Dar nu prea izbutesc, întotdeauna, să-i transmită avizatului esenţialul dintr-un palpit care conţinea mult dramatism şi luptă nu numai de idei. Sigur, soarta României postbelice era decisă încă din 1 decembrie 1943, la Conferinţa de la Teheran. Dar, decisiv, la 9 octombrie 1944, cînd, la Moscova, s-a perfectat înţelegerea secretă dintre Stalin-Churchill, prin care România era cedată, în proporţie de 90%, influenţei sovietice, în schimbul recunoaşterii, de către URSS, a cedării Greciei, în aceeaşi proporţie, influenţei occidentale. Conferinţa de la Yalta (februarie 1945) n-a făcut decît să pecetluiască această decizie, prin care nu numai România dar toate ţările est-europene (plus un sfert din Germania) erau transformate în zonă de influenţă sovietică, deci iremediabil cedate. Nimic nu era, deci, de făcut în faţa acestor decizii ale celor trei Mari Puteri aliate, URSS, Anglia, SUA), învingătoare în război. Dar, la noi, aceste înţelegeri secrete nu erau cunoscute şi partidele democratice se străduiau să-şi adjudece puterea, deşi era limpede că aceasta nu este posibil. Cîtă energie (şi sufletească) nu s-a consumat în zadar, cîtă speranţă nu s-a investit în acest deziderat, cîtă luptă încordată nu s-a consumat, vai, în van! Primise vreo personalitate democratică (inclusiv regele) o asigurare din partea celor două mari puteri democratice (SUA şi Anglia) că vor încerca să asigure României independenţa dorită? Nicidecum. Era evident că, la Bucureşti, Comisia Aliată de Control era la discreţia generalilor sovietici, ceilalţi doi occidentali nefăcînd decît figuraţie politicoasă. Nici hotărîrile celor Trei Mari la Potsdam (a treia şi ultima oară) din 17 iulie-2 august 1945, care preconizau, în ţările din influenţa sovietică, crearea unor "guverne democratice şi recunoscute", pe temeiul cărora a fost instituită, la noi, din 19 august 1945, greva regală nu avea şansă să recolteze rezultatele dorite. Pînă la urmă, miniştrii de Externe ai celor Trei Mari hotărăsc, într-o reuniune de la Moscova, organizarea, în România, a alegerilor libere, din care să rezulte acel guvern democratic recunoscut. Atunci de-abia s-au alarmat partidele democratice de opoziţie care ştiau bine ce înseamnă, în România, alegeri libere. Au fost, într-adevăr, acele alegeri din noiembrie 1946 cele mai trucate din toată istoria contemporană a României, aducînd forţelor comuniste "puterea legală" şi, într-un an de zile, au acaparat-o total, debarasîndu-se şi de gruparea lui Gh. Tătărescu şi, la sfîrşitul anului 1947, de instituţia monarhică. Dar Anglia şi S.U.A. au sfîrşit prin a recunoaşte valabilitatea acelor alegeri. Dl. Dinu C. Giurescu a publicat anul trecut o ediţie cuprinzînd 113 documente cu totul revelatoare pentru anul 1945 din care reiese că, de fapt, cele două mari puteri occidentale erau informate exact de trimişii lor la Bucureşti de situaţia din România dar n-au reacţionat defel pentru că nu puteau să reacţioneze. Această tragedie a neputinţei (care avea, la fundamente, înţelegeri diplomatice, prealabile) a pecetluit, pentru aproape o jumătate de secol, soarta României. Şi zadarnic au aşteptat anumite forţe democratice izbucnirea unui război între puterile occidentale şi sovietici (care tot alimentau, în van, speranţele românilor că, totuşi, finalmente, vor veni americanii). Totul

Dar să revin la cartea informată a d-lui Ioan Lăcustă, care, repet, prin citate din presă, decupate şi grupate lunar, voieşte să transmită ceva din dramatismul acelor trei ani tragici. Să notez, mai întîi, că imediat după 23 august 1944, toate partidele, prin ziarele lor, cereau imediate epurări din presă şi aparatul de stat ale celor care au colaborat cu regimul antonescian şi, prin aceasta, s-au făcut vinovaţi de dezastrul ţării. Ba aş spune (am citit, şi eu, presa din acea vreme) mai pornit era ziarul Dreptatea al P.N.Ţ. (condus de N. Carandino), care avea, în pagina a treia rubrica "Perniţa cu ace", alimentată de Oscar Lemnaru. Să reţin faptul că la 16 octombrie 1944 Comisia de epuraţie a presei hotărăşte "excluderea definitivă din presă" a unui prim lot de ziarişti: Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Ilie Rădulescu, I.P. Prundeni, Romulus Seişanu, Dem. Theodorescu, Al. Hodoş, Romulus Dianu, Mircea Grigorescu, Toma Vlădescu, Eugen Titeanu, Emil Ciuceanu, D.I. Cucu, Niculae Roşu. Dar, mai înainte, presa de toate orientările democratice comentează critic personalitatea lui Rebreanu mort la 1 septembrie 1944. N. Carandino a scris în Dreptatea din 4 septembrie: "În ochii noştri, personalitatea lui păstrează nimbul de trădare pe care i l-a aşezat duşmanul. Va fi de azi înainte o veşnică durere pentru cititorii lui Rebreanu amintirea epocii de mare răscruce cînd Apostol Bologa în loc să se spînzure a intrat la Gestapo". La fel de critic au scris despre acest tragic, totuşi, eveniment şi Arghezi,Vladimir Streinu, Ion Caraion şi Miron Radu Paraschivescu, în Ecoul. Acesta din urmă a scris: "E o moarte mai grea, fiindcă n-o poate reabilita nimeni. Şi nimeni n-o poate slăvi... Cu mult înainte de a fi murit, el era un cadavru viu. Moartea lui de acum cîteva zile e doar o concluzie, o formalitate de stare civilă". Şi asta pentru că marele prozator a colaborat cu regimul antonescian, împrumutîndu-şi numele la directoratul ziarului Viaţa, directoratul la Teatrul Naţional, membru activ în Asociaţia Româno-Germană. Aceasta demonstrează cît erau de neînduplecaţi, neiertători chiar, scriitorii cu un strălucit, totuşi, coleg al lor, la moartea căruia îşi aminteau numai de colaboraţionismul său antonesciano-hitlerist. Vremuri, cam stupide, de început de ceea ce toţi credeau a fi o eră nouă. Societatea Scriitorilor Români n-a pregetat, şi ea, în noiembrie 1944, să anunţe epuraţii săi. Să-i amintesc: Ion Petrovici, Al. Marcu, Ion Marin Sadoveanu, Romulus Dianu, N. Roşu, G. Gregorian, Virgil Carianopol, Ladmis Andreescu, Gh. A. Acsinteanu, Pan M. Vizirescu, D. Murăraşu, Ion Foti, Vasile Militaru, Gh. Mugur, ş.a. Şi sînt, totodată, primiţi în S.S.R. G. Călinescu, Geo Bogza, M. Banuş, Ury Benador, M.R. Paraschivescu, Ion Călugăru, Al. Rosetti, Al. Mironescu, Ion Pas, T. Teodorescu-Branişte. Toată presa e plină de articole superlative despre I.V. Stalin. N-a lipsit, de la aceste elogii unanime nici Iuliu Maniu care, în Dreptatea din 6 noiembrie 1944, scria: "Stalin n-a fost numai un produs de valoare superioară al revoluţiei. El a fost însuşi organizatorul ei. Ba mai mult, el este energia nemaipomenită şi întruchipătorul talentului extraordinar de organizare care a ştiut să utilizeze, în favorul naţiunii sale, rezultatele revoluţiei. Revoluţia rusă şi grandoarea Uniunii Republicilor Socialiste nu se pot despărţi nici un moment de personalitatea uriaşă a lui Stalin." Se credea, naiv, atunci, că prin asemenea curtenii se va îmblînzi tiranul. Şi astfel de elogii nu lipsesc de nicăieri, purtînd semnături de prestigiu. Tot în luna noiembrie 1944 Siguranţa Capitalei publică un comunicat prin care vestea arestarea tuturor membrilor guvernelor de la 6 septembrie 1940 pînă la 23 august 1944. Ministru de Interne în guvernul Sănătescu era naţional-ţărănistul Nicolae Penescu, secretar general al partidului. Mai tîrziu, se ştie, comuniştii, cînd vor lua total puterea, vor continua acţiunea, arestînd toţi miniştrii încă în viaţă din 1918 pînă în 1944. În ianuarie 1945 încep să Arghezi este distins cu Premiul Naţional pentru poezie pe anul 1945. Partidele istorice de opoziţie continuă să fie lipsite de presă, Dreptatea reapărînd la 5 februarie 1946, apoi şi Liberalul (nu însă şi Viitorul). Toate acestea ca rezultat al hotărîrilor Conferinţei de la Potsdam. În februarie 1946 se află în vizită la Bucureşti, unde şi conferenţiază, scriitorul Ilarie Voronca, care se sinucide, cu gaz metan, de îndată ce se reîntoarce la Paris. În martie 1946, tot ca o consecinţă a deciziilor Conferinţei de la Potsdam, presa opoziţiei inserează declaraţii critice împotriva guvernului F.N.D., necenzurate de nimeni. În mai 1946 se deschide procesul lui Ion Antonescu şi al principalilor săi colaboratori. Liberalul consideră că guvernul F.N.D. îndrăzneşte să transforme un asemenea proces de anvergură istorică într-o manevră politicianistă. Iar Dreptatea afirmă că "vina principală a criminalilor de război provine din faptul confiscării libertăţilor"? N-am înţeles deloc de ce consideră dl. Ioan Lăcustă executarea lui Ion Antonescu drept un "eveniment tragic". Era, de fapt, săvîrşirea unei sentinţe drepte şi reclamată de istorie. Oare la fel apreciază dl. Ioan Lăcustă şi executarea sentinţei procesului de la Nürnberg, sinuciderea lui Hitler sau executarea lui Mussolini?
Apoi se citează, în continuare, din presa vremii despre evenimentele politice şi culturale petrecute pînă la 30 decembrie 1947. Din păcate, n-am spaţiu pentru a le surprinde cum s-ar fi cuvenit. Cartea d-lui Ioan Lăcustă poate constitui, pentru cine nu frecventează bibliotecile pentru a citi presa timpului, un binevenit instrument de lucru şi o imagine caracteristică a unei vremi încrîncenate.
Ioan Lăcustă, 41 de luni care au schimbat România, Editura Viitorul Românesc, 2000.