Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Imaginea scriitorului şi autoritatea autorului de Ioana Şerban

J.M. Coetzee, Jurnalul unui an prost, trad. de Irina Horea, ediţia a doua, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015.

Scriitorul ca purtător al vocilor ancestrale, scriitorul ca reprezentant al poporului său, scriitorul ca mesager al unui statement artistic şi social, scriitorul ca actor al propriilor opinii – toate aceste „definiţii” se îmbulzesc pe scena mentalităţii contemporane despre omul de litere.

La nivelul literaturii şi al artei, globalizarea – sau, mai bine spus, constructul mental de tip globalist – a creat scriitorului acest statut ca un mozaic de identităţi care aparţin din ce în ce mai mult societăţii şi din ce în ce mai puţin operei. Dacă e să judecăm după ceea ce oferă Internetul şi piaţa târgurilor de carte, scriitorul e autor premiat, e vedetă globală, e conferenţiar, e militant, e un idol ale cărui cărţi rămân uneori mai curând o anexă a personalităţii şi a discursurilor sale. Desigur, acest mod de a se prezenta în lume nu e cu totul nou şi nici nu e o caracteristică exclusivă a epocii actuale – un poet romantic revoluţionar ca Byron, de pildă, ar corespunde aceleiaşi scheme în care icon-ul artistic ajunge mai radiant decât arta. Totuşi, ceea ce e cu adevărat specific zilelor noastre sunt amploarea şi mijloacele propagării acestui fenomen (promovarea asiduă pe reţele de socializare şi site-uri). Transformarea scriitorului într-un aparat literaro-politic (oricât de străină îmi este această expresie!). În zilele noastre, scriitorul se aseamănă acelor zei mitici pomeniţi de James Frazer care erau dezmembraţi şi împărţiţi credincioşilor, împrăştiaţi în natură, ofrandă pentru cei care le aduc ofrande şi le acordă premii prestigioase.

Bunăoară, din antichitatea greacă, gânditorul (filosoful, omul-care-scrie) era conceput ca cetăţean implicat în agora, prezenţă vie şi întrucâtva imanentă ei. Însă, intuitiv, putem sesiza o diferenţă între efigia de atunci şi cea de acum – aceea fiind o societate mult mai restrânsă, gânditorul reuşea s-o cunoască, s-o cuprindă, să i se adreseze direct, şi – prin ea – să-şi dobândească un suflu personal. Pe când, în societatea de azi, între scriitor şi lume pare să se insinueze un văl impersonal în care toate problemele mapamondului şi ale istoriei sunt amestecate şi ciuruite.

În jurul acestei realităţi se coagulează tensiunea din romanul Jurnalul unui an prost. Chiar dacă nu e singurul care vorbeşte despre instanţele scriitorului în agora globală, Coetzee transformă acest subiect într-unul proeminent scrisului său şi naturii sale de om şi creator. Ca sud-african descendent al afrikaanderilor, strămutat la bătrâneţe în Australia, exponent al post-colonialismului literar, el se vede, implicit, un purtător de cuvânt al divergenţ elor dintre populaţiile indigene şi europenii mai târziu stabiliţi acolo. Peste propria reverie şi percepţie a Africii de Sud natale, se suprapune realitatea străinului (alteritatea urma- şilor europeni pentru indigeni şi, totodată, alteritatea celor din urmă pentru colonialişti). Romanele lui devin tocmai această membrană vulnerabilă – şi uneori de nedepăşit – între unii şi ceilalţi, între tradiţii şi politici şi conflicte. Astfel că e aproape imposibil pentru Coetzee să nu preia acea personalitate socială a scriitorului descrisă mai sus. În acelaşi timp, însă, această imagine sau poziţie nu arată doar responsabilitatea (insuflând la rându-i responsabilitate oamenilor de cultură), ci – adesea – poate denigra în vedetism. Atunci scriitorul pare mai degrabă o marionetă a propriei efigii în spaţiul politic. (După cum apare în romanul Elizabeth Costello, unde protagonista eponimă – o scriitoare australiană în vârstă – reflectează asupra naturii creatorului în lumea actuală.) Să fie scriitorul doar un militant al unor cauze pe care nici el nu le mai cunoaşte, sau să fie el doar un militant al propriilor opinii, al propriului Weltanschauung?

Romanul de faţă e şi un astfel de jurnal de Opinii tranşante (numele primei părţi), reeditat poate nu întâmplător la zece ani de la „anul prost” trasat în carte (2005-2006). Textul se desfăşoară pe trei paliere: primul, cel de sus – al meditaţiilor bătrânului Senor C (alterego- ul lui Coetzee) despre o arie vastă de probleme contemporane, cel de mijloc – al poveştii sale despre relaţia dintre el şi dactilografa acelor meditaţii, în fine, cel de jos – al impresiilor dactilografei Anya despre bătrân şi despre relaţia cu iubitul ei, Alan. (Şi tot în jurul anului 2005 şi a contextului realegerii lui Bush se roteşte şi romanul lui Philip Roth, Fantoma iese din scenă, cu un triunghi amoros similar – dintre un bătrân scriitor, o tânără şi soţul acesteia – roman pe care-l recomand pentru comparaţie). Această arhitectură face ca fiecare dintre cele trei „zone” să fie infuzată de celelalte, iar deasupra evenimentelor şi ciocnirilor triunghiului amoros să fie emanate (ca dintr-un megafon suspendat) părerile scriitorului. Iar aceste păreri, care vizează cele mai diverse subiecte, au forma unor grenade. Voi da doar câteva exemple:

Statul, care în viziunea lui Senor C, ar fi mai bine să nu existe; anarhismul care ar diminua conflictul cu autoritatea statală; terorismul islamic care ar putea primi nuanţa unui soi de eroism; critica vehementă a administraţiei Bush; faptul că Al Qaida ar fi mai mult un mit creat de americani; critica măcelăririi animalelor; şi altele şi altele.

Predominant, acest opinii sunt de natură politică, pigmentate copios cu o viziune de stânga (autorul lor se revendică, în fond, de la mişcarea de stânga), viziune ce arată candoare şi înţelegere pentru teroriştii musulmani, pe când, adevăratul fundamentalism îl consideră a fi fundamentalismul creştin. Mai mult decât atât, într-una dintre meditaţiile sale, stângiştilor li se adaugă atributul „idealişti” – ei sunt reprezentaţi sub acea aură (deja ultrastereotipizată!) de umanişti blânzi care luptă pentru om, care doresc doar binele, a căror imaginaţie e mereu înaripată de idealuri de armonie, câtă vreme tot ce înseamnă viziune de dreapta e redus la manageri lacomi şi hrăpăreţi sau politicieni corupţi şi criminali. Inepuizabilă cupa corectitudinii politice!... Cu toate astea, nu chestiunea politică propriu-zisă mă interesează aici, nici să analizez teoriile stângii sau dreptei, cât mai mult imaginile (ambalajele) cu care Coetzee înveşmântează aceste direcţii în roman. Neîndoielnic, ele capătă o alură caricaturală – intelectualul Senor C, exponentul stângii, primeşte o poziţie – e drept, naivă – dar totuşi benignă, pe când rivalul său, Alan, brokerul avid de bani, exponentul unei viziuni de dreapta, e demonizat, un personaj agresiv şi plat, care-şi ţine iubita mai mult ca pe un obiect sexual. Acum, indiferent de opţiunea politică, n-ai cum să nu vezi că asemenea tuşe exagerate, brute, şi antagonisme grosolane nu pot fi tocmai materialele unei ficţiuni de calitate. Dar şi Coetzee ştie bine acest lucru şi – deşi nu se dezice chiar total de tezismul stângist – şi-l nuanţează abil. Îl jonglează prin intermediul personajului Anya şi a viziunii ei (căci, nu-i aşa, doar elementul feminin poate fluidiza şi modela mentalitatea masculină şi, în definitiv, creaţia!). Pe măsură ce se derulează cele trei „zone” ale textului, dactilografa e cea care, treptat, îl introduce pe Senor C în lumea văzută de ea diferit (în ceea ce înseamnă dezonoarea pentru o femeie, o dimensiune ininteligibilă la nivel teoretic pentru un bărbat), şi-l determină să renunţe la „opiniile tranşante” (dar impersonale) pentru a-şi consemna opiniile intime. Influenţa ei face ca a doua parte a romanului să conţină în locul meditaţiilor sociopolitice un jurnal adevărat, personal.

După cum însuşi Senor C mărturiseşte, „ceea ce a început să se schimbe de când am intrat în orbita Anyei nu sunt opiniile mele ca atare, ci opinia mea despre opiniile mele. (…) Văicăreli. Răbufniri. Blesteme”. Aşadar, treptat, intelectualul realizează că toate acele păreri (alcătuite pentru o culegere publicată în Germania în care urmau să contribuie diverse somităţi ale culturii contemporane) devin piei ce năpârlesc, discuţii despre realitate care îmbâcsesc tot mai mult realitatea; polemici cu „vremurile întunecate” care nu fac decât să întunece şi mai mult ochiul. Şi nu doar ochiul, ci şi spiritul scriitorului. „Într-una dintre aceste zile, o oficialitate a statului îmi va prinde o panglică pe pieptul scobit şi asimilarea mea în societate va fi completă. Homais, c’est moi” (notează bătrânul în fragmentul Despre viaţa de scriitor). Precum celebrul K. al lui Kafka (căruia Coetzee îi este tributar), Senor C se regăseşte aruncat în anonimat, desfigurat de efigia lui de scriitor ca purtător de cuvânt al lumii. Şi, precum în cazul lui Ulrich al lui Musil, el îşi dă seama că a fi un om cu opinii complexe nu presupune să fie şi un om cu însuşiri. (Referirea la Musil nu e întâmplătoare, Coetzee având un eseu despre scriitorul austriac – şi, ar fi interesant de studiat înrudirea lor la nivelul personajelor.)

Totuşi, care ar fi soluţia? E posibil în ziua de azi ca un scriitor să mai stea în vechiul turn de fildeş? În fond, şi acea însingurare glacială şi turnul de fildeş pot la fel de bine să fie doar poze, cum şi imaginea de scriitor – conferenţiar – vedetă politică a umanismului tot spre o poză tinde, iar aceste două versiuni sunt cele care polarizează ficţiunea lui Coetzee, instanţe imposibil de reconciliat. Romanul oferă o altă perspectivă, opusă lor. Într-unul din fragmentele dinspre final ale primei părţi, Senor C dezbate autoritatea scriitorului asupra propriei scriituri. În pofida morţii autorului, predicată de Barthes, el consideră că „misterul autorităţii lui Tolstoi şi al autorităţii altor mari scriitori rămâne neatins. (…) Autoritatea nu poate fi predată, nu poate fi învăţată. Iată un adevărat paradox”. Modul, flerul, prin care un autor îşi impune lumea de la primele rânduri şi o impregnează în pagină – acela e idealul de recâştigat pentru scriitorul contemporan. Nu e vorba de capacitatea retorică (căci ea în sine nu dă măsura unei opere sau a creatorului ei), ci de acea prezenţă pe care scriitorul reuşeşte s-o încrusteze în cuvinte pentru a le face imagini, evenimente şi destine. Nu un Weltanschauung al opiniilor şi al tezismului personal, ci un Weltanschauung împărtăşit, pus în joc – lucru prin care Coetzee, dincolo de efigia de campion al umanismului, e un scriitor de calibru pe care traducerea Irinei Horea, fidelă în literă şi inspirată în spirit, îl redă cu virtuozitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara