Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Ilie Moromete şi dublul său de Mircea Moţ

Roman realist, marcat de amprenta structurilor specifice acestuia, Morome- ţii nu-şi refuză un anumit orizont „metafizic”, uşor depistabil în prezenţa lui discretă, căruia textul îi înlesneşte posibilitatea de a fi perceput cu destulă uşurinţă.

Deosebit de semnificativă rămâne în roman relaţia dintre două secvenţe, mult comentate de altfel, în aparenţă fără legătură între ele: prima, în ordine cronologică, este cea a tăierii salcâmului, cea de-a doua are în atenţie întâlnirea din poiana fierăriei lui Iocan. Ambele repropun statutul personajului din perspectiva dublului acestuia şi, până la un anumit punct, deschid perspective spre reconsiderarea profunzimii romanului lui Marin Preda.
După cum bine este ştiut, tăierea salcâmului se consumă în zori, în atmosfera unor bocete care întăresc ideea că doborârea copacului primeşte o serie de semnificaţii ce le transcend pe cele imediate, economice. Acceptând salcâmul ca pe un „dublu vegetal” (Eugen Simion) al lui Moromete, tăierea acestuia echivalează cu sacrificiul de sine al personajului, pentru gospodărie, pentru copii sau chiar pentru ideea de independenţă în ultimă instanţă. Ascultând bocetele, Moromete exclamă „Aşa e!”, întărind funcţia anticipatoare a acestora şi convingând o dată în plus cititorul că îşi acceptă, calm şi lucid, autodistrugerea. Aceasta după ce îl face complice pe Nilă, cel mai puţin dotat intelectual dintre copii şi cel mai puţin apt să înţeleagă semnificaţiile simbolice ale gestului. Tatăl îl conduce în grădină, îl iniţiază, îl îndeamnă printr-un gest ca invitaţie la un sugestiv adevărat paricid: „Nilă intră în şopron după secure. Moromete deschise poarta grădinii şi-i făcu iarăşi semn să vină după el.” (s.n.)
Scena reţine atenţia prin atmosfera ce depăşeşte condiţia scriiturii realiste. Se insinuează aici un motiv cunoscut, al păsării suflet, stâlpului funerar ţinându-i locul, în alt timp şi în altă mentalitate, un copac îmblânzit prin condiţia lui de pom fructifer, (vezi Gheorghe Pavelescu, Pasărea Suflet, Editura Altip, Alba Iulia, 2009): „Deodată nişte aripi fâlfâiră undeva într-un prun şi încă o dată un cocoş cântă prelung. Când sfârşi, în clipa următoare, satul răsună a doua oară ca o alarmă nesfârşită de glasurile celorlalţi cocoşi.” A fost al doilea cântat, subliniat de narator, al treilea însă nu mai are rost: în locul celui deal treilea cântec al cocoşului încep să latre câinii („toţi câinii de prin împrejurimi începură să latre”) şi să croncănească ciorile („nişte ciori învăţate să se rotească şi să se aşeze deasupra a ceva înalt, acum că acel ceva nu mai era, dădeau târcoale prin preajmă şi croncăneau urât, parcă a pustiu, din ciocurile lor negre”), totul pentru a sugera că dimensiunea mitică a universului sătesc s-a prăbuşit. Presimţirile, greu de explicat la simpla tăiere a unui copac, ies acum în prim plan: „Mama, luptând parcă împotriva presimţirilor şi temerilor ei vechi care o năpădeau, căşună pe fete şi se răsti la ele să se apuce de treabă. Ce, n-au mai văzut salcâm tăiat?”
Revenind, reţine atenţia îndârjita împotrivire a copacului, ce trebuia doborât/ coborât din înălţimea lui, de unde domină satul, precum însuşi Moromete care, aşezat pe prag, deasupra tuturor, li se impunea autoritar celorlalţi ca un acceptat reper: „Din înălţimea lui, salcâmul se clătină, se împotrivi, bălăbănindu- se câteva clipe, ca şi când n-ar fi vrut să părăsească cerul.”
Consecinţa tăierii salcâmului este sesizabilă prin metamorfoza violentă pe care o suferă atât Moromete, cât şi împrejurimile. Personajul devine deja un altul, este complet schimbat. Nu numai că totul este semnificativ micşorat („totul se făcuse mic”), dar totul este din acest moment vizibil degradat, bicisnic: „Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici ” (s.n.). Mai mult însă, condiţia omului şi a satului este serios pusă în pericol de forţe care, aşa cum sunt transcrise, constituie o înfiorătoare ameninţare: „Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile.”
Din momentul în care salcâmul este tăiat şi dublul vegetal al personajului dispare, însăşi consistenţa prezenţei lui Ilie Moromete se pune sub semnul întrebării. Este prima dată, se pare, când lui Moromete i se anulează numele, porecla (nelipsită în general de reflexe magice), repropunându-l în cu totul alte dimensiuni (simplul fapt de a porecli pune sub semnul întrebării numele care consacră, deplasând creatul spre derizoriu şi nesemnificativ). Cea care o face este nu întâmplător „o fetiţă” (trădând ea însăşi o prezenţă prea puţin semnificativă în lume) care strigă „şi ea parcă speriată: – Nea Paţanghele, de ce ai tăiat salcâmul?”
După cum notam la început, această scenă anticipează, în acelaşi spirit al „căderii” lui Moromete, câteva semnificaţii ale secvenţei de la fierăria lui Iocan, unde sunt puse în lumină alte ipostaze particulare ale dublului moromeţian.
Dincolo de risipa de inteligenţă a lui Moromete, ceea ce ar trebui să reţină atenţia aici în mod deosebit este prezenţa unui Din Vasilescu, asupra căruia naratorul insistă de altfel, dar care este mai puţin perceput datorită felului în care este luminată partea de scenă în care evoluează protagonistul romanului.
Cine este acest Din Vasilescu? Prea puţin băgat în seamă de ceilalţi („Nu-l lua nimeni în seamă”), ceea ce nu pare să-l deranjeze de altfel („el părea bucuros de acest lucru”), mai mult, după cum se vede, faptul îi producea chiar bucurie, Din Vasilescu are un surâs ce traduce o înţelegere calmă a lumii. Se „trezeşte” atunci când cineva se aşază lângă el, ca şi cum ar fi descoperit tocmai în clipa aceea, uimit, realitatea căreia (totuşi) îi aparţine: „Când acesta se aşează, Din Vasilescu parcă tresări, se strânse să-i facă loc pe butuc.” Sau, mai departe: „alături de el, Din Vasilescu, tresări din nou şi se strânse parcă să-i facă mai mult loc.” (s.n.)
Detaliile schiţează portretul unui personaj vizibil diferit de ceilalţi, om tăcut, izolat, contând prea puţin în grup. Este, păstrând proporţiile, un posibil portret, cu ecouri romantice, al unui artist, amănuntele ce urmează confirmând această condiţie a lui Din Vasilescu.
Din Vasilescu se adresează unuia dintre copiii lui Iocan, care „umbla cu picioarele prin apă” după ploaia de vară, „în şoaptă”, convins fiind că nu trebuie să tulbure discuţiile din faţa fierăriei: „ – Bă, peşoacă, ia vin încoace, chemă Din Vasilescu în şoaptă şi, când copilul se apropie, Din Vasilescu îi arătă ceva sub podişcă. Bagă tu mâna acolo, îi spuse, şi dă-mi nişte pământ de-ăla galben.” Repetând parcă un gest paradigmatic, Din Vasilescu ţinea în mână un bulgăre mare de pământ moale şi galben pe care îl frământa în joacă. Plasat într-o altă ipostază a creatorului, Din Vasilescu se propune ca fiind artistul a cărui „joacă”, jocul secund, imită gestul creator de la început: „avea obiceiul să stea uneori şi să facă din pământ fel de fel de figuri pe care le da apoi copiilor.” Cu menţiunea că el, artistul Din Vasilescu, cel pu- ţin aici, dacă nu doreşte să corecteze creaţia, pe Moromete, o repropune cu siguranţă, îi face dreptate, relevându- i esenţialul pe care personajul şi-l mascase de altfel cu binecunoscuta-i abilitate. Din jocul (joaca) lui Din Vasilescu, nici nu se putea altfel, rezultă „forma (...) ciudată, neobişnuită care semăna a om”, copie a omului Moromete. Este reflexul lui Moromete în planul ideal al artei: „era el, Moromete, aşa de... aşa de serios, şi de... da, el era, dar parcă era... era aşa cum îl cunoşteau ei, dar parcă era singur, fără familie, fără Iocan şi Cocoşilă, fără Dumitru lui Nae şi ... fără parlament.”
Într-un volum autobiografic, Errata, George Steiner comentează cu multă subtilitate scena în care, necunoscut de ceilalţi, Ulisse îl ascultă pe Demodocus povestindu-i faptele şi izbucneşte în plâns. George Steiner este încredinţat că plânsul lui Ulisse nu este cauzat de patosul aducerii aminte, doar „pentru că i-au revenit în memorie poveştile destinelor triste ale foştilor tovarăşi de arme”. Explicaţia „şi mai cumplită”, este cu totul alta: „a făcut-o pentru că recitalul maestrului îl obligă pe Ulisse să-şi recunoască «distrugerea.», diseminarea propriei persoane. El păşise deja pe tărâmul nesubstanţialei nemuriri a ficţiunii. Fusese «golit» când intrase în legendă.” (George Steiner, Errata. O autobiografie, Bucureşti, Humanitas, 2008)
Moromete nu plânge asemeni lui Ulisse, dar gestul său, după ce priveşte „forma” lui Din Vasilescu, pare să dobândească semnificaţii apropiate: „Moromete aruncă şi el o privire spre poliţă, dar îşi lăsă iar fruntea în pământ, ca şi când n-ar fi văzut nimic.” Şi în cazul lui Moromete, ca şi în situaţia lui Ulisse, putem vorbi de o „golire” interioară a personajului , din momentul când el intră în „forma aceea ciudată, neobişnuită”, moment ce echivalează şi în cazul ţăranului din Siliştea Gumeşti cu distrugerea simbolică a propriei persoane, cu o moarte simbolică în ultimă instanţă, reluând acea moarte sugerată deja prin tăierea dublului vegetal şi întărind-o.
Acestor ipostaze li se adaugă particularităţile relaţiei dintre cuvânt şi tăcere, transcriind admirabil implicarea în realitate,în istorie, prin cuvânt, prin dialogul necesar (scria de altfel filosoful ,comentându-l pe Hölderlin: „A fi un dialog şi a aparţine Istoriei – ambele acestea sunt la fel de vechi,constituie un tot şi sunt acelaşi lucru” ) şi retragerea din faţa acesteia, prin absenţa cuvântului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara