Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ileana Mălăncioiu – poetica traumei de Iulian Boldea

Ileana Mălăncioiu este, cum observă Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, o poetă „inconfundabilă, nesupusă modelor sau variaţiilor de umoare a cenzurii, una dintre cele mai puternice personalităţi din întreaga literatură română”.
Poeta şi-a configurat, de-a lungul timpului, un univers poetic de o frapantă singularitate, ca viziune, stil şi atitudine. Volumele de poeme (Pasărea tăiată, Către Ieronim, Inima reginei, Crini pentru domnişoara mireasă, Ardere de tot , Peste zona interzisă, Sora mea de dincolo, Urcarea muntelui, Ardere de tot, Linia vieţii) ilustrează imaginea unei conştiinţe ultragiate, scindate între vocaţia clarităţii interioare şi dizarmoniile unei lumi ieşite din matcă. Atitudinea lirică predilectă este una a retragerii într-un univers al intimităţii dominat de solitudine, atitudine transpusă într-o poetică a traumei, în versuri translucide şi agonice, iluminate de palorile thanatosului şi tentate, în egală măsură, de puritatea originalităţii.
Solitudinea nu este, însă, renunţare absolută la racordul cu lumea, ci, mai degrabă, imperativ al limpezirii interioare. Eugen Negrici notează că „ceea ce şochează la Ileana Mălăncioiu este, desigur, chemarea obsesivă a unui tărîm straniu, atracţia celeilalte lumi, căutate, invocate, evocate în imaginar cu o anume crudă, neînduplecată, stridentă îndîrjire. Deprinderea de a bîntui statornic printre himere într-o nesfîrşită scaldă în apa înlesnitoare de vedenii a morţilor, capacitatea de a găsi mereu – printr-un fel de dezaxare sacră – o poartă de intrare în această lume nălucită presupun iniţierea într-un alt mod de a simţi realitatea”. Erosul e, la rândul lui, perceput prin grila înstrăinării ontologice de sine; poeta caută să delimiteze spaţiul de nedeterminare şi delicateţe în care se naşte sentimentul dragostei, spaţiu imperceptibil în care dăruirea de sine şi dorinţa de împlinire se întâlnesc, reculegerea şi propensiunea spre celălalt se îngână, iar retragerea în sine presupune acordul suplu, simpatetic, cu fiinţa iubită. Sentimentul iubirii e, astfel, o promisiune a comuniunii, o acoladă utopică, o tentaţie a desăvârşirii prin eros, iar expresia poetică are aspectul unei invocaţii şi amprenta unui elan idealizant, ce condamnă portretul fiinţei iubite la nedesăvârşire, la provizorat: „Înger luminat, duhul i l-ai luat/ Viaţă după moarte, dă-mi-l îndărăt/ Şi-am să vin tot eu să ţi-l aduc/ Când o fi cu părul alb ca de omăt// Îl cheamă Ion şi-i fecior de om/ Cum n-am cunoscut, cum n-am mai văzut,/ Dacă nu-i mai ai trupul să mi-l dai/ Fă-l de la început suflând peste lut”.
Multe dintre poemele Ilenei Mălăncioiu încorporează sentimente, trăiri şi fantasme în cheie alegorică, legitimate fie sub semnul unei identităţi onirice, fie în grila investiturii simbolice. Ieronim, Ierodesa, Regina, Natanael sunt „personaje” cu aură mitică, alter-egouri difuze prin care se încearcă eliberarea din conturul monadic al eului şi comunicarea cu făpturile universului. Fundamentală pentru poezia Ilenei Mălăncioiu, metafora „reginei moarte” simbolizează imperativul imersiunii în abisalitate, atracţia nocturnului, desemnând, totodată, o imagine răsturnată, în oglinzile Thanatos-ului, a eului liric: „Ci iar regina ta colindă peste lume/ Şi ochiul meu născut de trupul ei se-arată/ Şi trupul meu e umbra eternului ei trup/ Intrat în umbra cea adevărată// Şi cum şi-ntinde mâna se-ntinde mâna mea/ Spre umărul tău rece şi aplecat şi mare/ Şi cum îşi lasă fruntea se lasă geana mea/ Şi gura mea se lasă spre trista-ţi răsuflare”.
Iubirea şi moartea se contaminează simbolic, în geografia fluctuantă a oniricului şi a unui spectacular fantasmatic, ce reuneşte două lumi: o lume a alienării sensurilor, a simbolurilor dezafectate şi a reificării progresive, şi o alta a arhetipalului mitic, în care chiar moartea e îmblânzită, are un contur semantic spiritualizat şi eufemizat : „Să stai o zi în locuinţa morţilor,/ Să mănânci pâinea lor/ Şi să bei din vinul lor curat/ Şi să te-ntorci aici nepăsător.// Să fii sigur cu cine-ai mâncat, /Să fii sigur cu cine-ai vorbit,/ Să-ţi aminteşti ce stare aveai/ În clipa când te-ai trezit// Tot în lumea asta în care / Niciodată nu ştiai cu-adevărat/ Cu cine stai la masă şi cu cine/ faci drumul cu care-ai plecat// Să nu te temi că ai ajuns la capăt/ Să-ţi fie totuna încotro apuci/ Să nu-ţi mai fie frică de moarte/ Mai mult decât de viaţa pe care-o duci”. Urcarea muntelui impune prin reliful agonic şi protestatar al dicţiunii lirice, prin vehemenţa refuzului unei realităţi dezagregante, în care individualitatea e anihilată, iar vina colectivă escamotată.Un acut sentiment al solitudinii, al urgenţei, al separaţiei e notat în versuri irevocabile: „Ne-am separat, nimeni nu mai este cu nimeni/ Cineva a avut grijă să nu mai fim cu adevărat/ Nici măcar doi la un loc şi a reuşit/ Şi totul e mai greu de-ndurat// Mai stăm alături doar din întâmplare/ Şi-n liniştea atât de aşteptată/ la care am ajuns fără să vrem/ Eu aud încă voci de altădată.// Sună unite-n capul meu şi totuşi/ Ceva nedesluşit mă face să mă mir/ Cum pot suna unite vocile unor oameni/ Închişi pe rând în ei ca într-un cimitir.// Ştiu bine că eu însămi n-aş mai putea acum/ Să mai iau totul de la început/ Şinnebunită de durere strig:/ O, vino înapoi, măreţ trecut.// Dar nu-i deajuns să strig ca el să vină,/ Parcă ne-am prăbuşit de undeva de sus,/ Ar trebui ceva să-nvie morţii/ Din liniştea care li s-a impus”.
Mitologiile poetei sunt alcătuite din taine şi culpe arhetipale, din fantasme tulburătoare şi figuri ale umbrei, neantului sau funebrului melancolic, sublimat într-o retorică a spaimei, alcătuită din revelaţiile căderii, ale declinului în efemeritatea lucrurilor, sau în infernul corporalităţii deposedate de însemnele vieţii şi reprezentate în desenul tragic, tulburător, de maximă pregnanţă şi concizie imagistică din Boul jupuit: „Boul jupuit atârnă cu picioarele în sus,/ Pielea nu mai înveleşte carnea lui cea muritoare/ O lumină dinăuntru şi-o lumină dinafară/ Lasă coastele să facă cercuri albe de răcoare.// Locul inimii aşteaptă însemnat cu cheag de sânge/ Capul cel cu stea în frunte se mai vede numai unde/ Ochii umezi daţi pe spate vine cineva să-i scoată/ Şi desparte carnea rece de luminile rotunde.// Eu rămân tăcută-n preajma trupului ce se lungeşte/ Şi se leagănă în aer parcă-anume ca să ştiu/ Că din el se vede doar o umbră şi-o lumină/ Dată de acea putere de-a fi fost odată viu”. Geografia sumbră a imaginarului se datorează unei percepţii acute a suferinţei, a supliciilor istoriei şi ale degradării existenţei, ale anihilării fiinţei sub presiunea desfigurantă a ideologiilor totalitare. Demontând mecanismul acestei poetici, Alexandru Paleologu constată simplitatea aparentă, gravitatea tonului şi precizia notaţiei unei lumi în care tragicul şi candoarea se întrepătrund: „Poemele ei absolut uimitoare încep foarte simplu, cu un fel de supunere la obiect; poeta, atentă şi scrupuloasă, face întâi un exact raport asupra unei stări de fapt, descrie amănunţit o împrejurare. Apoi, cu aceeaşi gravă candoare, îşi urmează raportul care, înainte de a se epuiza, se încarcă la un moment dat de aprehensiuni şi premoniţii”.
Melancoliile efemerităţii, revelaţiile prăbuşirii în infernul unei corporalităţi desfigurate, experimentarea visceralului, ca şi scenografia limitei tragice dintre imanenţa vitalului şi alienarea thanatică – sunt repere esenţiale ale poeziei, cu arhitectură rafinată, a Ilenei Mălăncioiu, una dintre vocile singulare, intransigente şi esenţiale ale literaturii române postbelice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara